Să se termine.

-  Incantaţii - 

Trebuie să se termine, pentru că i-a trecut începutul. Orice. Orice este sortit sfârşitului, indiferent dacă vorbim 

despre gutui, 

despre fotolii în catifele moi,

sau despre noi. 

Uneori nu vorbim, ne este greu. Când stau înăuntrul nostru, la căldură, cuvintele au sens, au înţeles. Când le ţinem în noi, ne jucăm cu ele cum ne jucam cu piesele de puzzle. Eram mici, încercam toate combinaţiile posibile. Înăuntrul nostru, cuvintele dau bine, sau cel puţin, aşa credem noi. Exprimă exact ceea ce vrem noi să exprime. Mai rău e când le lăsăm afară. Mamă, parcă am sufla din trompetă! Mergem cu tramvaiul sau luăm autobuzul, nu ştiu. Vorbim mereu. E mai bine decât să stăm în linişte. E posibil să îngheţăm în staţie. Eu am îngheţat la tastatură, tu, probabil, ai îngheţat acolo. Oriunde. Tu eşti oriunde. Nu contează unde eşti. Nu vorbesc cu tine, nu-ţi spun nimic. Probabil că ştii asta. N-am ce să-ţi spun, pentru că nu vreau să las cuvintele să îngheţe. 

În tramvai sau în autobuz, 

căliţi, 

trecuţi prin foc, 

prin arme, prin obuz, 

prin seminţe de harbuz. 

S-ar putea să nu găsească locuri şi să stea în picioare. Se întâmplă, câteodată, când şoferul frânează brusc, să cadă unele peste altele. Se pot răni. Sau nu ştiu. Pot să-şi rupă unghiile de la mâini sau de la picioare.

Mă enerva grandomania ta. Acum e mai rău, ştii. Acum, nici măcar nu mă mai interesează. E un film, l-am văzut mai demult. E despre un tip care-i operat fără anestezie. Simte toate mişcările pe care le face medicul înăuntrul lui. Ah, să nu apară iar iscoada! Te rog, iscoadă, nu mă întreba ce am! O să-ţi răspund urât. Mâine. Mâine, am să-ţi arăt tot ce gândesc despre tine, vreau doar să am timp să mai desenez un peşte. Peştele ştie tot, înţelegi? Ca-n „Arizona Dream”. Ce chestie, aveau dreptate. Peştele cunoaşte vulpea. Tu, doar ai impresia că o ştii. Uneori cred că iscoada lucrează pentru tine. Am dreptate? Cât i-ai dat? i-ai spus că-ţi pasă de ea? E atât de proastă încât ar crede orice. 

Dacă-i împrumuţi un pix, 

prăjit în axa de la fix 

de crucifix, 

crede că eşti cel mai bun prieten al ei. De ce-mi deschide cartea? Să o lase închisă. Eu mi-am pus semnul de carte unde am vrut. Nici semn n-am avut. Am luat o foaie de hârtie de la imprimantă şi-am împăturit-o în jumate. Da, cred că lucrează pentru tine. Mi s-a întâmplat de multe ori, 

am observat, 

ce-am spus în jurul tău s-a-nfăşurat 

în laţ tărcat, înfometat, 

ţigan dansat pe soclu lat. 

Eu pusesem semnul într-un loc, departe. Mai mult ca sigur, cartea a ajuns la ea.. şi l-a mutat, cretina. L-a mutat la tine. Cât i-ai dat? A?

De fapt, nu mă interesează. Eu ştiu. Peştele ştie. Ştii? Parcă aş citi un ghid de conversaţie blocat la conjugarea lui „a şti”. Mă aştept să urmeze textuleţe idioate cu titluri de genul „Mergem la teatru”. „Cât e ceasul”. E ciudat, e un ghid de conversaţie. Mi-a răstălmăcit cuvintele atâta timp! Ce-a fost nul, a tradus prin plin. Exact cum îţi convine ţie. Nu ştiu unde eşti, 

e bine, 

măcar trei zile lungi de-ar ţine, 

să cred pe jos că nu mai vine 

să sune-a gol între lumine, 

scăldat în tine. 

Nu vreau să ştiu. Mai bine, ţin cuvintele în mine, la căldură. Sau mai bine, le scriu. Nu vreau să le las afară, mai ales pe timp de iarnă. Nu de alta, dar vor ajunge la iscoadă. Vor ajunge şi la tine. Şi nu, nu asta e intenţia mea. Mi-ai luat multe, măcar cuvintele lasă-mi-le! Peştele ştie. El va şti mereu.