Odihniţi

La mulţi ani!

Zilele astea o să batem şi noi la tobe.

Învelite în piele, ca cele în care băteau copii prin porturi, demult-demult, când cercetătorii portughezi şi spanioli se pregăteau să se lovească de ţărmuri de americi şi africi şi să ciopârţească negrii cu fuste de frunze prinse la brâu. Aşa băteau copii ritmul, la tobe, pe când se încărcau corăbiile cu provizii pentru drum, entuziaşti, teribilişti, nu se gândeau că e posibil să nu mai vadă niciodată tobele alea.

În 2011, o să batem şi noi la tobe, nu azi, pentru că sunt obosită. Aseară am lăsat pensula pe jos, pe covor, din greşeală. Era plină de vopsea, dar nu mi-am dat seama, pentru că lumina din cameră era prea slabă, şi nici n-am avut chef să mă aplec după ea, să văd ce distrugeri am făcut. Am văzut dimineaţă, când s-a făcut lumină. Am deschis geamurile, să iasă parfumul oriental şi mirosul de acril. De-afară vine parfum de zăpadă. A nins mult, şi crengile gem sub masa albă, nedefinită, de ceva. Prin desenele animate am văzut prima oară elefanţi indieni, şi prin filme. Tropoteau greoi sub preşuri sufocant colorate în oranj, roşu şi turcoaz, ţesute cu aur, se tăvăleau prin praf, cu-n pas înaintea celuilalt, molatic. Mai mari decât pieţele strâmte, nici nu ştiu cum încăpeau prin coridoare şi trepte. Indieni nespălaţi vând mereu pe-acolo condimente şi parfumuri. 

La mulţi ani! Mi-am dat seama că am scris atât de mult, că nici nu mai ştiu ce-am scris, doar frânturi. Când le citesc sau mi le povesteşte cineva, îmi par cunoscute şi încep să mă gândesc unde le-am auzit prima oară. Ah, le-am scris chiar eu. Uneori nici nu mai ştiu de ce. Parcă a dat timpul iama în frigider şi a mâncat toate motivele, fără să le gătească, pentru n-am găsit tigaia murdară în chiuvetă. Ori o fi spălat-o?!

Am omorât-o pe Clara în fiecare seară, pentru noi. Am spart-o pe Ceaşca de mii de ori, a dracu’ se lipea la loc până ziua următoare. Am vărsat din mie tot ce-a fost rău şi ştiu că n-a fost de-ajuns, pentru pot să simt cum îmi arde privirea când mă uit cu răutate la Clara. Aş mai înfige furca-n ea încă 10 ani, dacă ar promite să tacă apoi măcar o secundă, ca să pot să-mi aud gândurile. Aş lovi-o până s-ar picta pereţii cu sângele ei şi n-ar mai ieşi de-acolo cu nici un fel de var. Nu-mi pare rău pentru asta.

După ce o omoram, parfumam camera şi dădeam drumul la muzică. Se făcea linişte. Vorbeam cu tine. Cinică evoluţie, la ură, nici măcar indiferenţă. Fluier. 

O să ne trezim odihniţi în 2011, şi-o să auzim cu latră câinii la o lună nouă, odihnită, răsărită din toată zăpada veche. Pe Clara n-o s-o mai omor, pentru că zăpada o să răcească ura şi-o să facă loc pentru pace. E zen, e pace, sunt scări din nou, şi din nou, n-am să le urc.

La mulţi ani! Când ne vom trezi, vom bate cu toţii la tobe, odihniţi, pregătiţi, nou-născuţi.