Derivări

Sunt curioasă. Cum se transformă apa-n ceas? În ceas electronic, n-ar fi deloc indicat să se transforme, pentru că probabil ar păstra câte-un pic din proprietăţile amândurora. Curentul electric, poate. Şi cu apa, ar face un pic de fum prin preajmă. Ceas de mână, da. În ceas de mână, aş vrea să se transforme. Să păstrăm fiecare câte-o picătură de apă chioară într-o sticluţă dinaia de parfum, pe care s-o turnăm la încheietură când vrem să ştim cât e ceasul. Şi ea să se prindă pe loc de oasele noastre, ca o cureluşă de piele, să mişte minutare, cât de multe, şi să înceapă să ticăie. De fapt, apa e deja un ceas. Are picături, putem să spunem că-s secunde sau minute. Putem să dăm drumul câte unei picături la intervale regulate de timp, o secundă, de exemplu, şi numărându-le, putem să descoperim cât e ceasul. Dar e mult de lucru, multă migală, multă răbdare. Poate să se inventeze o meserie specială. S-avem aquoceasornicari. Bine plătiţi.

Mi s-a spus că sunt mereu calmă. Am găsit că-i de bine. Ieri s-au împlinit 3o de ani de la moartea lui John Lennon. Ni l-au luat. Ni l-a luat. Nici nu merită să-i rostim numele, nu e om, e animal. Nu e nici animal, pentru că până şi ele simt, ştiu eu sigur.  Nu ştiu ce e, e un gunoi. Da, asta e. Animalele care au nume sunt mai apropiate de oameni, nu? Anyway, Imagine all the people. Mi s-a spus aseară că sunt mereu calmă. Eu am scris la începutul paragrafului chestia asta. E ok, nu? Pe-afară. Cică unii, prin cercuri de yoghini, controlau temperatura corpului. „Hipertermie voluntară”. Înseamnă că şi la mine e o chestie asemănătoare. Îmi controlez…numărul nervilor care ajung la suprafaţă. De ce să-i mai vadă şi ceilalţi, când ei sunt numai problema mea? Nu trebuie să le pese lor că am în mine o pistă de raliuri, unde toate maşinile sunt condusă de şoferi beţi şi se lovesc de coastele mele până ies scântei. Aşa se nasc nervii. Se lovesc maşinile. Între ele, de coaste. Ce fraiere sunt, cred că sunt parapeţi dinăia cu reclame de la Shell şi Duracell. Se-agită, se mărită, se lovesc, se fac praf. Degajă lumină şi căldură, febră, draci. Afectivitate pe dracu. Îţi trece. Cât poţi să te chinui aşa, câteva zile. În viaţă, durează doar contractele. Afectivitatea nu e un contract. Social. Săracul. Jean Jaques Rousseau, „Contractul social”.

„…nu te cert, nu regret”. Aşa zice Cristi.

A, a început „În derivă”. Marcel Iureş e ok. Mie nu-mi place de nicio culoare Maria Dinulescu. Luni, la primul episod din seria „Nora”, mi s-a părut total pe lângă în primele minute. Parcă era o puştoaică de 12 ani care se chinuia s-o joace pe coana Joiţica în faţa mă-sii, ca să-i arate cât de bine a învăţat rolul pentru sceneta şcolii. Pe la jumate mi s-a părut mai detaşată. Probabil voma aia i-a prins bine. Dupaia, chiar când începusem să mă obişnuiesc, o văd că iese pe uşă. Păi stai aşa, fătucă, te-ai plictisit deja?! Aiurea, la „Nora” nu mă mai uit.

Am vrut să mă uit la  seria cu Victor. Am citit în revistuţa aia de la HBO povestioara şi mi s-a părut faină, dar am ratat momentul. Poate recuperez şi eu. Oricum, decât stupizenia cu femme-fatale speriată de măritiş, pe care-a trăsnit-o amorul pentru nefericitul plătit să-i asculte miorlăielile, chestia cu soldatul bântuit de stafiile bombelor afgane mi se pare mult mai răsărită.

Şi fetişcana de miercuri, care-a jucat-o pe Diana gimnasta mi s-a părut ok. Sinucigaşă fără să ştie. inspirat.

S-au pus câteva tone de speranţe în serialul ăsta. N-ar fi indicat să cadă în derizoriu. Deja, Supernatural nu mai e. E doar o „ceva” în locul lui. „Lie to me” se duce şi el pentru că nu se uită americanu’ însetat de Leidi Caca şi n-are rating.

Singura producţie faină care mi-a mai rămas – faină rău, faină în adevăratul sens al cuvântului – e Dexter. Mamă-mamă, ar trebui să fie băgat în manuale. Aşa se scrie un scenariu de serial, Kinderi.

Ieri le-am zis „copii” unora din anul 2 sau 3. Ai mei colegi mi-au zis să-s nebună. Oi fi. Tot ei îmi zic că-s şi calmă. Oi fi şi aşa. Ce ziceţi, mi-ar sta bine pe canapeaua lui Iureş?