Masca de jad

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad  – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!