La Babilon

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.

Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.

Îmi rânjeşte Babilonul.

În cutie stau cinci iepuri verzi

În găleată

E găleată, nu cutie

Stau la plată.

Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.

Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.