„Ştoti, Vidma, unde-o întinzi?”

La Teatrul Gulliver am întâlnit prima mea iubire. Îmi amintesc cum plecam de acasă cu mama în maşina bunicului, o Dacie, şi ajungeam în 15 minute în faţa castelului cu două rânduri de scări în laterale care se îmbrăţişau într-un balconaş ce dădea spre intrare. Aşa era teatrul. Era mare. În fiecare duminică eram printre primii veniţi. Îmi ocupam un loc în faţă şi aşteptam jucându-mă cu ciucurii de la fularul mamei să vină Ivan. Mama avea fulare luni şi pufloase şi eşarfe de tot felul şi când era frig în sală, iarna, mă îmbrobodea cu kashmir şi mă ţinea strâns lângă ea. Eu închideam ochii ca să creadă că dorm şi să nu se mai uite la mine şi când întorcea privirea îmi scoteam fularul şi îl înfăşuram în cercuri până făceam un cuibar. Mi-am dorit o găină. Bunica n-a prea avut găini pentru că strică gazonul. Cred c-am să-mi iau o găină când o să fiu mai mare şi am s-o ţin în balcon dacă nu găsesc altă soluţie. Într-una din puţinele dăţi când bunica a avut găini în curte, îmi plăcea să le „hipnotizez”. Luam câte una şi o aşezam pe balustrada treptelor de la casă şi începeam să fac gesturi de magician în faţa ei. Ea mişca capul graţios, când într-o parte, când în alta şi nu se mişca de pe balustradă. Ce gândea?..”Ia s-o las şi p-asta în pace, săraca..hai să-i fac jocu’ că-i dusă rău..”

Dar cortina se ridica si teatrul prindea viaţă. Fiecare sunet, fiecare vorbă, fiecare gest rămânea adânc întădăcinat în mintea mea. Veneau sfântul Petru şi cu Dumnezeu şi se întrebau „ce se-aude? Dar ce se vede!” Şi vedeau un soldat pe nume Ivan care nu se temea de nimic! Şi-i dădeau o turbincă, şi el înnopta la un han unde după ora doişpe ieşeau dracii şi petreceau. Şi Ivan îi băga pe toţi în turbincă şi apoi se ducea la Rai si intreba: Tabacioc este? Nu-i. Votchi este? Nu-I Femei sunt? Ba. Lăutari sunt? Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?!” si mergea in Iad unde se gaseau toate astea, si pleca mai departe şi se întâlnea cu moartea. Şi o întreba „Ştoti Vidma, unde-o întinzi?” Şi ea răspundea „La Dumnezeu, Ivane!” Şi Ivan o pedepsea şi-i poruncea să roadă numai „pădure bătrână” şi moartea rodea, că, de! Dacă nu se supunea, o băga şi pe ea în turbincă...

Când veneam acasă, o rugam pe mama să jucăm noi spectacolul. Şi mama îşi punea şapca de poliţist a tatei şi juca rolul lui Ivan şi eu bătam din palme şi cântam şi mă bucuram...
Am văzut „Ivan Turbincă” de sute de ori. Şi am mai văzut o dată spectacolul anul trecut, la Teatrul Dramatic. Acelaşi farmec, aceeaşi încântare, aceeaşi vrajă, aceeaşi dăruire, acelaşi talent, alţi actori. Eu, tot în faţă, lângă mama, dar fără fular. Fularele mamei au rămas undeva prin 95-96 iar acum nu mai trădează decât un sfert din căldura de atunci pentru că atunci vedeam doar un sfert din lume, sfertul cel mai frumos. Cu cât te înalţi mai mult, cu atât ochii ţi de seschid şi începi să nu-i mai vezi nici pe Ivan, nici pe Vidma şi nici căldura de jos, pentru că sus nu e altceva decât pădure bătrână şi uscată de ură!

Ah, sunt un dezastru..am pornit de la povesti si am ajuns la Ivan! Voiam sa va rog..daca intalniti vreo poveste frumoasa, dati-mi un link sau..rezumati-o in 2 randuri..am inceput sa ilustrez povesti:))