.. ...... , mama! by Sunetul-mai-tare

Am să te rog să spui tu, măcar în gând, pentru că mie îmi vine tare greu să spun cuvinte de gen.

Astăzi este 8 martie, ziua mamei, iar eu, ca de obicei, era să o ratez şi anul acesta. Noroc că mi-am adus aminte la timp...că t-r-e-b-u-i-e să mai şi transpunem în semne roadele gândirii noastre, câteodată, măcar de sărbători. De gândit, am gândit mereu şi am rămas mereu cu gândul. Numai atunci când eram mică începeam cu zeci de zile în urmă să „construiesc” mici prostioare din carton colorat, drept cadouri. Nu eram genul care să-i cumpere mamei ciocolate ambalate cu funde mari şi roşii şi aurite şi „bombone”. Îmi plăcea să lucrez în tăcerea mea de cameră de copil, sub becul pâlpâind al lămpii electrice la câte o floare albastră din origami peste care lipeam scoici şi dădeam cu sclipici dinăla din comerţ de care-şi cumpără puştoaicele ca să o macheze pe Barbie. Nu ştiam pe unde să o mai ascund ca să nu o găseşti înainte de vreme. Dar întotdeauna o găseai şi mereu mă întrebai „ce e asta?!”. Şi eu spuneam că e pentru maşinuţa teleghidată şi veneam în camera mea şi pufneam de draci. Şi iar venea ziua mamei şi eu iar mă simţeam ca o furnica care a scapat graunetele pentru masa de seara în timp ce se intorcea acasa...

Aşa că am renunţat la gesturi dinastea. M-am plafonat şi eu, ca alţii. Şi nu am de gând să schimb foaia acum. Poate...dar lasă. Asta este, eu am coarne şi tu rochie înflorată. Şi coarnele mele se fac din ce în ce mai mari cu fiecare an care trece.

Haideţi să facem o înţelegere. Citiţi ce urmează şi vă prefaceţi că ăsta este începutul articolului...

Deci, mersi frumos, mami, pentru toate cele prin câte am trecut. Ştiu că toate au avut un rost (mai mult sau mai puţin), pe care n-o să mă apuc să îl povestesc aici pentru că o să consum spaţiu degeaba şi tare mi se pare că mai am puţin de scris pe domeniul ăsta.. Trecând peste, îmi pare rău. Că aruncam rochiile cu volane pe după fotolii când ieşeam afară ca să pot să îmbrac fusta verde, foarte scurtă, pe care o urai din tot sufletul (iar eu ştiam asta şi tocmai de-aia făceam aşa..), că nu voiam să te las să mă tunzi şi să îmi aranjezi părul ca prinţesele, că rupeam capul păpuşilor şi le spânzuram de clanţele uşilor, că m-am ascuns în spatele maşinii de spălat în ziua când ai deschis uşa să intre popa de Crăciun, că pictam mobila cu lac de unghii roşu, că ăla incolor nu îmi plăcea, că dădeam muzica mai tare ca să nu auzi bătăile în calorifer ale vecinilor, că ţipam la tine şi urlam şi dădeam din picioare, că vorbeam „obraznic”, că vocea mea are un volum prea mare şi când vorbesc, ţi se pare că ţip, că...le ştii tu pe toate.

În faţă n-aş putea să-ţi spun toate astea nici în 43672843 de ani, şi ştiu că oricum scriu degeaba pentru că nu o să citeşti rândurile astea şi este mult mai bine aşa. Adică, dacă ai începe să citeşti blogul ăsta vreodată, probabil aş săpa o groapă adâncă şi îngustă şi aş băga capul acolo, ca struţul, ca să nu mai văd lumina zilei şi nici ea să nu mă mai vadă la faţă...

Aş fi vrut să fiu o păpuşă îmbrăcată în roz, cu părul blond şi drept şi cu o coroniţă de flori care îşi îmbrăţişează mama 12 ore din 24 şi care îi spune numai dulcegării, în timp ce, în cealelalte 12 ore este doar o curvă. Dar una care acţionează în aşa fel încât să primească totul prin linguşeli sentimentale... Din păcate nu sunt nici păpuşă, nici curvă, sunt doar eu.

„N-am noroc, ce să fac..”..pur şi simplu s-a mişcat punctul din întâia scrisoare a lui Eminescu şi m-a aşezat, nenorocitul în faţa tastaturii ca să scriu prostiile astea. Văd că e mai uşor să scrii despre politică, piţipoance, hi cinciuri sau alte probleme de interes naţional, decât să-i spui trei cuvinte mamei:

T. I..... , MAMA !