Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

joi, 20 ianuarie 2011

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.

Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui "moment de sinceritate" ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.

De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?

1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!



2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute "petrecerea nocturnă" pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.

3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de "pensiuni" pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.
    4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută "oficială", în opoziție cu mine, îmbrăcată "hippie-haos-power", colegii, alura de "far din Alexandria" în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.
      Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.

       

      4 reacţii:

      Liz spunea...

      Am intrat in transa citindu-te. Mi-am amintit brusc de un film de groaza ce m-a marcat pe mine, de cosmarurile din copilarie intodeauna in noaptea precedenta martisorului, de genericul de la Twin Peaks si chiar de o excursie ratata cand motaiam carand bagaje prin statii de metrou. Si altele recente ce le vreau sterse si uitate.

      Anca G. spunea...

      @Liz, sincer, și eu eram într-un fel de transă când am scris. Cam așa mi se întâmplă când îmi amintesc de momente de-astea.

      Flash spunea...

      Eu cred ca nu poti uita unele chestii.... Cel putin in cazul meu asa este.. am o gramada de amintiri neplacute pe care mi le aduc aminte. Sigur, poti sa le ignori, pe unele le poti ignora foarte mult timp dar nu le poti uita... ele vor fi intotdeauna acolo, si iti vei aminti de ele fie ca vrei fie ca nu. :) Again... in cazul meu.. poate e diferit la alte persoane.

      T. spunea...

      vai de capu meu=))
      mi`am adus aminte de acelasi sentiment pe care l`ai avut si tu cu dormitul in masina..doar ca eu tocmai ce trecusem de la galati cu bacu si pe drum spre constanta ne`am "debusolat" putin (tata nu vrea sa recunoasca faptul ca ne`am ratacit)..si.. fiind noapte, nu tu pensiune, nu tu hotel, tu logan cu 7 locuri, tu pături.. si cine doarme oare pe locurile alea 2 din spate? al mai mic:-w..desi eram mai inalta..:))))

      :)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

      Trimiteți un comentariu

      La ce te gândeşti?