Unitatea Pixului în patru culori

Pentru cei care se întreabă ce-i cu mine, postarea asta e pentru concursul lui Ionuţ R (care a fost foarte drăguţ şi m-a lăsat să particip chiar dacă eram un pic căzută din Jupiter şi nu ştiam cu ce se mănâncă acţiunea cu pricina). Am avut de scris un post cu titlul "Unitatea Pixului în patru culori , so, this is it :

........................................................................................

Pe zidul poliţiei din Pix, şeful de post afişase cu grijă regulamentul : « Orice acţiune întreprinsă care nu are legătură cu bunăstarea şi liniştea satului se pedepseşte cu exilarea pe vecie a inculpatului ». Legea fundamentală fusese dată cu mulţi, mulţi ani în urmă, când la un capăt de stejar se găsiseră întâmplător patru familii pribegind prin ciocănitori.

Cel care avusese ideea era Albastrul. Albastrul venea din vest, făcuse carieră ca avocat pentru maimuţe, dar nu avusese procese decât cu şoarecii. Sătul de experienţa în domeniul legislativ, Albastrul a găsit de cuviinţă să încerce şi altceva, şi şi-a deschis o gogoşerie. Nevastă-sa făcea gogoşi din vechile lui cărţi de joc, şi a mers bine până când a fost dat în judecată de o minge, pe motiv că atentase la viaţa consumatorilor – îi stătuse cartea-n gât ! Aşa că Albastru plecase, împreună cu familia, şi în stejar dăduse de alţi rătăciţi, cu care se hotărâ să se stabilească în primul sat pe care-l vor găsi. Au găsit un sat pustiu, dar primitor, unde lumina nu vorbea niciodată înainte de ora 3 – Pixul. Pixul a devenit pentru Albastru o adevărată oază de linişte, în comparaţie cu agitatul oraş de unde venea el. Ca să păstreze liniştea, s-a autodeclarat şef de post, şi-a deschis Poliţie şi a agăţat pe zidul ei regulamentul.

Cel mai bun prieten al Albastrului era Negrul. Negrul fusese prizonier de război, dar după ce-a scăpat din mâinile duşmanilor s-a căit pentru crimele comise până atunci şi s-a făcut preot. Cei doi s-au întâlnit pe marginea de stejar, şi Albastrul a găsit de cuviinţă că Pixul avea neapărată nevoie de un popă. Aşa că Negrul a devenit preotul satului, şi nu făcea decât să umble toată ziua cu votca în braţe şi cu furnicile pe spate. Sătenii din Pix nu erau păcătoşi, aşa că el nu avea multe de făcut, dar avea, ca tot omul, o slăbiciune – Roşia.

Roşia, frumoasa diafană de pe marginea de stejar ! Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo, pentru că nu a povestit niciodată nimănui. Roşia e actriţă, cântăreaţă la bar, poetă şi uneori învăţătoare pentru copii din sat, şi suferă de tristeţe, pentru că nu poate să-şi găsească nicio ghindă cu stele. De-asta apelează mereu la Verde, primul pe care l-a întâlnit ea pe marginea de stejar. Verde e vraci şi crescător de viţă de vie. Are -5 copii, dintre care 2,5 fuseseră făcuţi cu prima lui iubire, o cetăţeancă obscură din alt sat, iar 2,5 cu cealaltă cetăţeancă, din celălalt sat, ca să nu se certe.

Verdele era privit cu multă suspiciune în sat. Se spunea că vindea strugurii la piaţă cu preţuri de sute de ori mai mari decât în alte sate, deşi nu ştia nimeni dacă aşa era. Familiile celor patru nu ieşeau niciodată din sat, dar primeau corespondenţa prin elefanţii călători care aduceau cutiuţe muzicale la fiecare două săptămâni. Aşa au auzit sătenii din Pix despre preţurile mult mai mici de prin alte părţi. Totuşi, aveau nevoie de Verde, pentru că era singurul sprijin pentru Roşia. Fără el, Roşia ar fi fost învinsă de tristeţe şi s-ar fi aruncat afară din sat. Şi-atunci? Nu-şi puteau permite să rămână fără cea mai bună învăţătoare-actriţă-cântăreaţă la bar! Îl suportau şi ei cum puteau.

La rândul lui, Verdele ştia că le este indispensabil celorlalţi. Începuse să gândească foarte lucid. Pixul era, în după-amiaza zilei de joi din prima lună a anului 1969, o comunitate de oameni liniştiţi. Vineri era zi de târg. Dacă vineri ar fi vândut struguri cu 800 de maimuţe în loc de 8, s-ar fi ajuns să-şi comande prin elefanţi două foi de ceapă din satul vecin. Le-ar fuma în doi ani, ar fi prins curaj şi ar fi fugit cu Roşia în lume. Desigur, după două-trei fumuri din ceapă, Roşia ar fi fost imediat de acord. Ziua următoare vându toţi strugurii pe care-i avea la preţul stabilit anterior. Îi cumpărase pe toţi Negrul – avea nevoie ca să facă apă sfinţită cu aromă de vin roşu, foarte bună pentru reumatism. Verdele începea deja să simtă parfumul foilor de ceapă şi îmbătat de euforie, începu să se laude exact când Negrul se pregătea să plece. Chibzuit din fire, Negrul ciuli urechile – Roşia?...îl părăsea?!:

• O iau pe drăgălaşa aia mică şi plecăm amândoi. Nici n-o să observaţi! Veţi fi prea preocupaţi să aflaţi ce-i cu preţurile alea exorbitante pe care le-aţi plătit pe struguri! Despre fată veţi crede că are o migrenă, iar pe mine nici nu mă aveţi la inimă! Parcă eu nu ştiţi cum vă uitaţi la mine, tu, popa lu' peşte şi cu ălâlalt care se dă mare şef de post!
  

  Negrul nu stătu mult pe gânduri şi fugi repede la Albastru să-i dea vestea. În timpul ăsta, Verdele şi Roşia se întâlniseră să sărbătorească la un pahar de Mare Gri. Şi cum stăteau ei liniştiţi şi-şi savurau gloanţele, uşa bordeiului lui Verde se dădu brusc de perete şi apărură în prag Negrul şi Albastrul împreună cu femeile şi odraslele lor. "Complot! Complot! Încălcare a regulamentului! Ce să le facem? Cum să-i pedepsim?! Afară! Afară! AFARĂ! Ziua următoare, Verdele şi Roşia se găseau legaţi până-n dinţi la marginea Pixului. Negrul începu să le citească rugăciunile, iar femeile şi copii urlau ca turbaţi. Înjurături de mamă, de tată, de...verişori! castane coapte aruncate în proscrişi, amestecate cu vaietele popii şi regulamentul urlat de şeful de post. Peste toate se aşeză deodată un zgomot cumplit de muchii de pietre zbătându-se strâmt să iasă la suprafaţă. Şeful de post căscă uimit ochii, fixând ruptura din pământ care creştea şi creştea, lăsând să se vadă scheletul satului – Pixul se răsucea cu totul! Copii începuseră să urle speriaţi şi mai tare, agăţându-se cu toţii de popă şi de poliţist, ca de un colac de salvare. În învălmăşeala creată, nimeni nu şi-a dat seama pe moment că o femeie vorbea – o femeie cu păr de porumb, aleasă în urmă cu ani buni de Albastrul să-i fie soţie. Oasele satului îi intraseră-n sânge şi prin coaste i se vedeau urme de cretă roşie, care-i ţipa din globii oculari:
  

  • Nebuni, nebuni, nebuni...
    

  Poliţistul deveni atent, şi odată cu el şi sătenii. Femeia vorbea molcom, cu ochii închişi şi roşii de cretă, cu bărbia-n piept, bolborosea ca pentru sine
  

  • Aţi venit aici 4. Masa are 4 picioare, casa are 4 pereţi, lumea are 4 coţuri... are 4 sau nimic!
    

  Pixul ameninţa să se dezbrace de locuitorii săi. Şi de-odată, pătruns de glasul neveste-sii, poliţistul tăie legăturile proscrişilor.
  

  ........................................................................................
  

  În 1970, cele 4 familii din Pix se aflau toate la piaţă, cumpărând şi vânzând cinstit, şi nimeni nu-şi mai aducea aminte de evenimentele din anul precedent.