Răzbunări, rememorări

         Later Edit: O cheama RedJuice, (nume de care m-am indragostit pe loc), "nasa" fiind Docica. Multumiiiiim, Docica!:))

       Ieri aproape am uitat. Veneam acasă cu maxi. Fără să vreau, mă uitam pe fereastră după o clădire impunătoare, din cărămidă roşie, care mi-a suferit toate ifosele vreme de 4 ani. Mă uitam după Peda. Am coborât, până la urmă, dar abia mi-am stăpânit impulsul de a merge în faţa liceului, de a mă aşeza pe banca din faţă şi de a sta acolo ore întregi cu capul în mâini, moartă de frig, dar încântată de imaginea sa. L-am iubit mult şi încă îl mai iubesc.

        La Peda am început (nu neg, în ore), să desenez un personaj pe care voi îl cunoaşteţi. O individă slabă, mică, roşcată, însoţită peste tot de o pisică mov, cu blana zburlită. Am aşezat-o în cele mai ciudate situaţii, de multe ori imagni naive, cu rol de mască pentru...nici ea nu ştie ce.  N-are nume. E pur şi simplu un personaj clădit din contur de creion, carioca, acuarelă, tuş şi câteodată ulei. Aş vrea să-i găsesc, totuşi, un nume, pentru că nu-mi plac anonimii. E dificil. 

      Născută în Peda, crescută în Peda, individa mea începe să bântuie şi Literele. Să rememoreze şi să răzbune. E Halloween! (cel putin, pentru ea), so, ce alegeti? Trick'r treat? Buhuhu...

La Babilon

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.

Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.

Îmi rânjeşte Babilonul.

În cutie stau cinci iepuri verzi

În găleată

E găleată, nu cutie

Stau la plată.

Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.

Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.

Sună

      Sunt vulpe, mercur şi ace de seringă. 

…

     Am lângă mine un telefon fix de la Zapp, sau cel puţin, aşa a fost la început. A fost negru cu taste mari luminate în galben, cu fir şi receptor, cu ecran, cu o sonerie prostească pe care n-o aud decât când firma mă înştiinţează că nu l-am plătit. Nu mă sună nimeni pe el. îl ţin degeaba şi-l plătesc degeaba. Acum ceva vreme mă obseda locul pe care îl ocupa. Stăteam minute în şir şi mă uitam la el. Mă întrebam de ce trebuie să stea undeva – ba mai mult, la vedere – dacă nu îmi foloseşte la nimic? L-am ascuns în barul de la bibliotecă, dar am uitat să-l scot din priză. A fost fain, la primul mesaj nu ştiam de ce-mi zbiară biblioteca..

…

      Sunt vulpe din nou. Sunt mercur. N-am răbdare, toată lumea ştie. Mă grăbesc, alerg, cumpăr bilete de TGV, inspir aerul rece de fiară. Îmi curăţă plămânii. Îmi dă viaţă. Îmi dă tinereţe. Mai demult, vroiam să mor tânără, ca să nu mai fie nevoie să sperii lumea cu mutra zbârcită pe care-o s-o am. Acum vreau să trăiesc mereu tânără. Eu vreau multe, ştiu. Şi ştiu şi c-o să pot să-mi păstrez tinereţea, măcar încă 50 de ani, dacă n-o să renunţ la aerul rece. M-aş duce în nord, m-aş aşeza pe un bolovan şi aş căuta sudul. Acolo mi-ar fi sigur frig. M-aş uita la sud, m-aş ridica în picioare şi i-aş striga de-acolo cât de fraier este. El nu ştie ce e viaţa. Se complace în căldură, nu ştie să tremure. E o masă de carne uriaşă, inertă, care creşte în somn. Decât să cresc dormind, prefer să rămân aşa, mică. Slabă, roşcată.

       Am nevoie de un moment de linişte lângă mine. Unul singur. Pe urmă, mă voi întoarce să respir aer şi alergătură. Am nevoie să vorbesc cu mine însămi, să-mi spun ce nu mi-am spus până acum.

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

 -această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...

Tăiaţi!

Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.

…

Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.

...

Citiţi printre rânduri

…

Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.

…

Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul? 

N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi. 

S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca  de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.

Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

Păuni alarmaţi

Nu m-am vindecat. Nu vreau să mă vindec. Încep să citesc ce n-am scris până acum. Citesc de la coadă la cap, coada rândului, pe urmă, din nou coada rândului. Vreau să citesc invers, pentru că înainte de început, n-a fost nimic, şi eu nu vreau să ajung la nimic. Mereu mă întorc la coadă când mi se pare că sunt prea aproape de jumătate. Unde umbla nimicul ăla, nici el nu ştia. Normal că nu, pentru că era atât de întuneric, şi atât de multe rădăcini şi crengi uscate, tăioase, arogante, răsfirate, nesimţite, încât închidea ochii, ca să vadă un întuneric mai blând.

Niciodată nu mi-au plăcut tablourile care stau aproape spânzurate cu o sfoară la mare distanţă de cuiul din perete. Bunică-mea avea aşa ceva prin casă. Ditamai casa, ditamai tablourile, toate cu păuni pictaţi pe o pânză aşezată orizontal, într-o ramă verticală, astfel încât nu puteai să-ţi dai seama cum trebuia să aşezi păunul – cu capul sau cu coada spre tavan, spre stânga, dreapta, sau în jos?

Mă uit la cuvinte şi citesc spaţiile albe dintre ele, mă uit la rândurile scrise şi citesc liniile albe de deasupra lor. Dacă aş fi fost lângă Ialomiţeanu când s-a urcat pe scaun ca să-şi demonstreze asemănarea cu cel mai jalnic gândac, i-aş fi tras scaunul de sub picioare.

Aştept să sune alarma roşie de la numele nostru. Sunt prea multe nume, prea multe cifre, puncte şi virgule, din care nu mai distingi nimic la un moment dat. Le amesteci pe toate într-o ciorbă globală. Le dai prin maşina de tocat nume, pentru că ajung să te şi enerveze. Ocupă prea mult spaţiu degeaba. Aş lua mătura să le dau la gunoi, dar mă gândesc c-aş fi o ingrată. La urma urmei, ele n-au greşit cu nimic. Sublima eroare stă doar în aşteptările mele. Ba nu, nu.. Am început să le disting. M-am uitat atât de mult la ele, gândindu-mă ce să fac , încât am început să le cunosc extrem de bine pe fiecare. Nu mă mulţumeşte niciunul. Eu vreau altceva. Vreau să se aprindă lumina. Nu vreau ministru performant, nu vreau ministru curajos, vreau să se aprindă lumina roşie. Stau şi ascult o sonerie şi pe urmă o închid, neavând altă variantă.

Vreau o variantă. Vreau o bucată de pământ pe care să fiu doar eu şi soneria, ca să n-o mai închid.

Încordare, aşteptare, alarma, păunii, oarecum dezamăgire. Am început să mă uit la ceas. 

Vreau să tac strigând

Mi-am regăsit gramul de fericire. L-am regăsit alaltăieri..sau ieri. Sau acum o lună, sau două. Nu contează. M-a primit, ca un gram ce era. A fost atât de frig afară, încât îngheţau şi furnicile mici şi roşii. De ce-or fi îngheţând furnicile roşii? Ele n-au auzit că dacă porţi roşu, te încălzeşti? Eu n-am purtat atunci roşu, dar probabil sângele a avut acelaşi efect. Gramul mi-a încălzit sângele, iar sângele meu a încălzit soarele.

Acum e cald. Atât de cald, încât simt nevoia să anunţ pe toată lumea, ca să ieşim cu toţii şi să râdem la soare. Şi soarele râde la noi. Noi suntem o comunitate mare, suntem atâţia! Putem fi noi, cei din România, sau noi, cei de pe Pământ. Avem de unde alege câte noi vrem.

Eu sunt rea şi egoistă, şi mă tot gândesc de ieri cât aş vrea să nu mai anunţ pe nimeni că s-a încălzit afară. Aş vrea să mă bucur numai eu de soarele încălzit de gramul meu. N-am pretenţii, nu mă supăr dacă primesc doar un ciob de rază de la el, dacă primesc două, sau dacă mi le trimite pe toate într-un colet, pe care vreun angajat de la poştă o să mi-l lase la uşă până voi semna pentru el. Mă bucur, doar, că îl văd. Totuşi, o parte din mine vrea să strige, vrea să anunţe, vrea să oprească lumea pe stradă, să se aşeze lângă oricine va trece şi să-i arate soarele.

Cum ar fi să vedem soarele fără lumină? Se spune că soarele îşi pierde încet-încet din putere, că din steaua aia vestită va mai rămâne o pitică albă, sau şi mai rău, o gaură neagră. Eu aş vrea să ştiu dinainte când se va produce schimbarea. Nu vreau să-l văd aşa. E ca şi cum ai sta lângă un pat de spital în care zace cineva drag şi l-ai privi în timp ce i se macină carnea de pe oase, mai mult, în timp ce oasele i se strâng unele-n altele şi urlă de durere, încă puţin, până când măduva i se carbonizează şi i se transformă în cenuşă şi ţeasta. E macabru. Aş vrea să nu fiu aici când soarele îşi va pierde de tot lumina. Aş vrea să fiu în vacanţă, în altă lume. Ar trebui să fac rost de adresa lui, cu strada şi codul poştal, ca să corespondăm ca doi prieteni, şi să-mi zică momentul când are de gând să-şi trimită lumina la culcare.

Dar am uitat de gram. Gramul meu de fericire a încălzit şi mâine soarele, poate îl va încălzi şi ieri. Poate de data asta, îl va încălzi numai pentru mine şi-mi va spune explicit, ca să nu mă mai întreb eu dacă e bine să-i anunţ şi pe alţii, şi să nu mă mai chinui. Sunt indecisă. Vreau să tac strigând.

Tejeve spre gram

TGV

train à grande vitesse

tejeve

De ce nu mai am avânt? Nu mai reped pasul la ulii pe stradă, prin săbii şi lumini verzi şi roşii. Nici nu le mai văd. Nu le vedeam nici ieri, dar ieri era altceva. Ieri nu le vedeam de grabă. Treceam pe lângă ele şi mă strigau, îmi făceau semne, mă înjurau, îmi spuneau poveşti, auzeam sunet de taste surde, claxoane şi zbierete, mame urlând. Auzeam cum cădeau foile de tablă. Treceam, totuşi, fără să le dau atenţie. Cineva spunea că un gram de lumină e proiectată să anuleze o tonă de întuneric. Ieri simţeam că avea dreptate. Am scris dreptate cu „g” la început. Am şters, pe urmă. Mă ghidam numai după gramul ăla. Mă tulbura teribil, mă ameţea. Cârtiţa nu suportă lumina. E oarbă, acolo, în pământul ei, la adăpost, unde n-o prinde nici bivolul, nici coţofana. Suferă când e scoasă din culcuşul ei. O taie, o săgeată lumina. E otravă pentru ea, e moarte. Tare greu trebuie să-i fie. Ar trebui să-i spun că-i incredibil de proastă. Am să-i spun. Se fereşte de moarte, o înţeleg. Toată lumea se fereşte de moarte. Preferă să le vină sfârşitul în somn, la căldură, când nu le e nici foame, nici sete, nici dor de limonadă. Sunt sătui. Sunt sedentari. Stau şi se uită la televizor. Aşa e şi cârtiţa. N-are curaj să se răzvrătească, n-are curaj să caute.

…

Puiul de balenă ştie c-o să fie un monstru peste câtva timp. Îi lucesc ochii. E un prost. Stă şi mănâncă lapte.

…

Ar avea soarta regelui barbilian dacă ar ieşi. Să zicem c-ar ieşi. Ar muri, s-ar transforma, s-ar purifica, s-ar arde pătura până ar ajunge la file. Ar fi o cârtiţă nouă, mai puternică, mai fericită, o cârtiţă care a văzut lumina o dată în viaţa ei. O singură dată şi-a murit. Dar n-are dreptul să moară de mai multe ori. în lumea lor, rugul se aprinde o singură dată. Înainte nu era aşa, rugul stătea mereu aprins pentru oricine, oricând.

Mă ghidam după gramul care mă ameţea teribil. Alergam prin frig şi nu-mi vedeam paşii dintre liniile de cale ferată care treceau pe lângă mine ca marginile filelor. Marginile care îţi taie uşor carnea degetelor. Te mai trezesc din când în când. Dacă m-ar fi învârtit frigul printre beţişoare chinezeşti nu mi-aş fi dat seama. Aveam un sprijin care-mi spunea să nu încerc priza cu degetele ude. N-am încercat priza decât când eram foarte mică. Eram într-un magazin, într-o cabină de probă, şi ţin minte că aveau o priză cu vreo două intrări, pe jos, lângă oglindă. Eram un copil, dormeam, nu-mi plăcea să alerg.

... 

După ce cârtiţa prinde gustul luminii, ar da toată viaţa din ea pentru încă un gram. Şi pe urmă, încă unul.

…

De ce dorm? Vreau să nu adorm trei zile şi pe urmă să încep din nou să alerg. Dacă m-ar lăsa…să mă aşez pe scaun lângă gramul meu, să mă prăbuşesc istovită după kilometri întregi alergaţi. Îi iubesc, pentru că ei sunt dovezile strădaniei mele, ei sunt dovada vieţii. Îmi place viaţa.

Început. Supă la plic.

Aş vrea să-l cunosc personal pe deşteptul nenea care a inventat începuturile. Nu ca să-i cumpăr un coş cu trandafiri şi să-i spun ce bine enorm a făcut omenirii, nici ca să-i strâng mâna cu căldură şi recunoştinţă. Nu. Ca să-i spun să se lase de meserie. Niciodată nu mi-au plăcut începuturile. Probabil mi se trage din şcoala primară, când orbecăiam cu toţii ca nişte drosofile defecte prin ceaţă după ceea ce trebuia să se numească învăţătoare. O actriţă a naibii de pricepută. Nu simţea momentul, se vedea de la o poştă că sufletul ei –avea aşa ceva?- nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ceea ce spunea, dar făcea tot ce putea ca să pară extraordinar de afectată. Îşi freca mâinile, se înălţa pe vârfuri, îşi mişca muşchii feţei până-i dădeau lacrimile, venea lângă noi (pe urmă pleca repejor), toate ca să impresioneze, probabil, părinţii, pentru că noi nu eram, cu siguranţă, uşor de păcălit.

Începuturile sunt inutile întotdeauna. Nu reţii nume, feţe, locuri. Nu faci decât să încerci să pari mai puţin pierdut decât alţii. Nu-ţi reuşeşte întotdeauna. Nu eşti un actor la fel de bun ca fosta mea învăţătoare. Ar trebui ca toate începuturile să se servească la plic, ca supa instant. Să-l bei odată, pe tot, şi pe urmă să te consideri deja iniţiat. Probabil ar avea un gust care te-ar face să strâmbi din nas. Sau unul care nu ştie ce-i cu el. Ce gust ai obţine dacă ai amesteca castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie? Gust de început. Sau mai bine, să-l luăm cu apă, ca pe pastile. Supa se mănâncă greu şi gustul rămâne mai mult. Pastila se duce uşor, cu apă, şi pe urmă nici nu mai ştii c-ai luat-o. Dar îşi face efectul. Garantat. Nu vi s-a întâmplat să uitaţi dacă aţi luat o pastilă? Mie mereu.

E un pic friguţ şi îmi place. Deşi mă enervează hainele groase de toamnă/iarnă. Aş vrea şi aici un fel de combinaţie. Să se dea o lege… temperaturi de iarnă şi haine de vară. Dar ne-ar fi frig. Poate am descoperi un vaccin-minune care să ni se facă la naştere şi să regleze cumva temperatura corpului. Să nu mai simţim dacă e cald sau frig, doar o temperatură potrivită. Aşa ne-am putea îmbrăca în haine de vară şi iarna. Ce idee.

Ne-am ales un drum şi suntem pe cale să servim supa la plic. Poate n-are, totuşi, gust de castraveţi muraţi cu mere, morcovi, ciocolată, aer copt, pâine friptă, copane de prepeliţă şi mustăţi de pisică maronie.

Mult succes tuturor. Şi pace. Mult succes şi pace tuturor!

Liliacul

Când am vorbit la telefon, în noaptea aia, mi-ai spus că au murit toate coşuleţele cu lămâi. Pentru moment, mi-a părut rău, pentru că sunt şi eu om, ca şi ele, şi pentru că sufăr când aud că s-a întâmplat o nenorocire. Cred c-am suferit şi pentru Clara, deşi o parte din mine se bucura. Mi-am dat seama atunci că ceva era în neregulă. Aveai părul prins cu o panglică neagră, în semn de doliu, dar cocoşul din vârful muntelui dansa step şi fuma. Nu ştiu, am crezut că se bucură de moartea lor. Într-un fel, aş fi vrut şi eu să apuc o ţigară şi să-mi pun pantofi de step, dar nu se cuvenea într-un moment ca acela. Încercam să mă pot omeneşte, indiferent cât îmi era Clara de antipatică.

Pe urmă, am pus receptorul în furcă şi mi-am luat firul de după gât, iar peste câteva minute, tu ai apărut la uşa mea şi ţi-am desfăcut panglica de la păr. Nu te-a deranjat. Parcă şi tu uitaseşi de nenorocirea Clarei. Sau nu-ţi păsa? Mi-a plăcut să cred ultima variantă. De acum, nu-ţi păsa decât de mine şi de Ceaşca. Şi Ceaşca a stat lângă noi toată noapte, tăcută, şi ne-a ascultat povestind, cuminte, cu o linguriţă de cafea lângă ea. Am dat drumul la muzică.

Când a venit dimineaţa, m-am dus la fereastră. Tu ai venit lângă mine, şi mi-ai spus să nu mă tem, că vom găsi soarele în curând. Era foarte devreme, nici nu dădusem cu aspiratorul. Am luat lanterna şi-am ieşi afară să caut soarele. Am ieşit desculţă, pentru că nu mai aveam răbdare, şi-mi era puţin frig la mâini. Aş fi vrut să pun o creangă pe mine, ca să nu mai tremur, dar cireşul fusese cu totul mâncat de corbi. Mi-am întors privirea ca să-ţi spun, dar tu erai în prag şi în urma ta, lumina era stinsă. Te-am strigat, şi-ai venit lângă mine. Îţi prinseseşi panglica la încheietura mâinii, ca pe o brăţară. Ţi-am spus că ne-au mâncat corbii cireşul. Ştiam asta, pentru că am văzut urmele de dinţi. Corbii au nişte dinţi foarte ascuţiţi. Pot să intre chiar şi prin caroseria maşinii, de-asta eu o acopăr întotdeauna cu un strat de fixativ înainte să intru în casă. Corbii ştiu foarte bine să se ascundă, şi dacă la prânz, de exemplu, nu-i vezi prin preajmă şi uiţi să dai maşina cu fixativ, să fii sigur că o găseşti găurită când o să te întorci. Corbii sunt sigur acolo, doar că nu-i vezi tu.

M-ai luat de mână şi mi-ai zic că ai găsit soarele. Te-ai întins pe vârfuri după el, l-ai luat de codiţă şi mi l-ai dat. Semăna cu o cireaşă mică şi galbenă. Razele îi căzuseră toate. Când l-am luat în palmă, şi-a întins aripi de liliac şi a zburat. Te-ai uitat la mine blând, şi mi-ai spus să nu-mi fac griji, pentru că vom găsi altul. Ţi-am spus că mi-e frig, şi tu te-ai dus în casă şi mi-ai adus o pernă. Am pus-o pe bancheta din spate a maşinii şi m-a încălzit. Tu te-ai urcat la volan şi-ai mers atât de repede, că puteam să văd paşii tuturor câinilor de pe câmp. Era un concurs de câini, din câte îmi amintesc. Nu mai ştiu, a fost demult. Pare-mi-se că erau câini de curse, pe care se pusese pariu de genul „cel şchiop ajunge primul!”. Îmi era tare frig şi m-am ghemuit lângă pernă. Am continuat să mergem în câmp, şi-am mers până nu s-au mai văzut gardurile de sârmă ghimpată. De obicei, nimeni nu trece de ele, pentru că dacă lasă pe cineva, sunt imediat concediate de patroni. Sau li se taie din salariu, ceea ce e, cu adevărat, o tragedie în ziua de azi. Pe noi ne-au lăsat să intrăm, pentru că ştiau că nu facem decât să căutăm soarele nostru în straturile cu lilieci.

Afară se mai încălzise, aşa că am vrut să te urmez în lan, dar când am coborât din maşină, mi-au îngheţat din nou tălpile. Cum să fie soarele acolo, dacă nu se simţea nici un pic de căldură la tălpi? Mi-am luat perna în braţe şi am venit lângă tine. Era pentru a doua oară în orele alea, când mi-ai strecurat în palmă soarele. Mi-ai închis pumnul, ca să nu zboare. Atunci mi-a fugit gândul la Ceaşca. De ce a fost aşa tăcută toată noaptea? Am deschis pumnul şi am văzut un liliac cu aripi ude, scrijelit cu creta pe spate. Îmi tot spuneai că e soarele, dar eu nu vedeam decât un liliac. Era semn că-mi pierdeam minţile?

Ne-am întors acasă şi ai pus soarele într-un borcan cu apă. M-ai chemat, să văd cum străluceşte, dar eu tot un liliac vedeam.