Net. Radio 3 Net.

Oook. Tocmai s-a terminat un concert El Negro care a avut loc în „Sala de repetiţii” la Radio 3 Net Florian Pittiş.  Veşti despre concerte, despre ce se mai întâmplă cu trupa, despre turnee, etc, poate primi oricine dacă se înregistrează pe site-ul oficial. Nu, nu-i fac reclamă, dar îmi place stilul lor şi atmosfera din concerte. Când am terminat de înjurat televiziunile şi posturile de radio care nici nu concep că Muzica Românească (scris cu M mare şi R mare, ca să se deosebească de hibrizii horror ai căror reprezentanţi sunt Ina, conectorii de tot felul şi alte personaje care se perindă prin emisiuni de mare audienţă) trăieşte, m-am bucurat de câteva piese live, cu voci bune, cu tot cu instrumente, backing vocals şi o doză bună de optimism.

Frate, cu o exprimare ca asta aş fi ajuns în PCR cu brio dacă mă năşteam mai devreme.

Ideea aţi înţeles-o: Muzica românească „si muove (eppur)” chiar dacă e împinsă undeva la periferia universului televiziunii. Din partea mea, long live, Radio 3 Net şi mulţumim, Florian Pittiş (oriunde eşti acum...)!

By the way, mai erau doi saxofonişti pe care nu i-am prins. 

Vedeniile din Tomatsville

-atenţie, post kilometric-

" - În oraşul Tomatsville, legile trâmbiţau de mii de ani. Nimeni nu le atacase vreodată. Se temeau cu toţii ca de o forţă malefică, nevăzută. Cei din afară îi considerau nişte ciudaţi, făceau bancuri pe seama lor şi transmiteau ştiri usturătoare vis-a-vis de comportamentul orăşenilor din Tomatsville. Bieţii oameni de aici erau condamnaţi la o viaţă groaznică! Legile nu le permiteau să consume altceva decât roşii cultivate în oraş şi coapte bine de tot, la fiecare masă. Nu se ştia exact ce se întâmpla cu cei care aveau curaj să se împotrivească. Se zvonea că erau ba alungaţi (ceea ce n-ar fi fost tocmai rău), ba ţinuţi într-o cameră de 2 metri pe 2 unde li se băga pe gât o roşie la fiecare 5 secunde, ba transformaţi printr-un proces tehnic extrem de pretenţios în roşii, gătiţi şi mâncaţi de ceilalţi... Te înfiori numai când auzi...

• Nici tu n-ai spus nimic, bunico?!
  
• Nici eu. Dar ştiu pe cineva care s-a ars cam tare din cauza nesăbuinţei sale...
  
• Ooo...
  

• Da, spuse bunica, trăsângându-şi ochelarii în jos pe nas şi lăsând să se vadă doi ochi rotunjiţi de groaza gândului ce-o pătrunsese. Băiatul ăsta îmi era un văr mai îndepărtat. Nu ne cunoşteam noi prea bine, dar m-am cutremurat teribil când am aflat ce s-a întâmplat cu el. S-a zis că familia lui cumpărase într-o seară o lădiţă de roşii necoapte de pe piaţa neagră. Nu mai văzuse până atunci aşa minunăţii. Nici urmă de pată roşie pe ele! Toate erau pastelate în galben şi verde şi acrişoare de ţi-era mai mare dragul să le guşti. Nu mâncau decât una pe zi de fiecare. Vedeţi voi, în Tomatsville, primarul afla pe atunci imediat dacă ceva nelalocul lui se întâmpla. În fiecare instituţie erau infiltraţi agenţi care se dădeau drept prietenii noştri, dar seara, mergeau fuga la primar şi raportau tot ce aflau. Ba, unii chiar vorbeau de reportofoane...
  

  Tomasino era aşa de încântat de schimbarea petrecută, încât n-a rezistat numai cu raţia impusă de părinţi. Fără ştirea lor, se furişa noapte în cămară şi lua o roşie mândră şi galbenă pe care-o asundea într-un sertar, unde ştia el că maică-sa nu se uita niciodată. Într-o dimineaţă, tot scotocind prin sertar după o şosetă curată, dădu peste o roşie galbenă de care uitase. O privi în lumina dimineţii. "Am s-o iau la şcoală, măcar pentru parfum... O s-o ţin în ghiozdan şi n-o s-o arăt la nimeni. O să fiu aşa bine-dispus!"
  

  Mândru nevoie-mare ieşi din casă cu un pas vioi. Dar odată ajuns la şcoală, o schimbare mistică se petrecu în mintea lui. Ceva inimaginabil, care o făcut pe 'tuşica mea să izbucnească în lacrimi mai târziu. Tomasino mergea, punea un pas în faţa celuilalt, voios, fără nicio grijă, dar privind atent figura unui trecător, i se păru că trăsăturile acestuia se schimbă... Scutură din cap, crezând că are o tulburare de moment şi ridică iarăşi ochii să vadă efectul gestului. Era incredibil! Faţa trecătorului se schimonosise într-atât, încât era de nerecunoscut: se făcuse roşu până-n creştet, urechile i se lungiseră, nasul i se ascuţise, irisurile ochilor se înroşiseră şi globii oculari îi ieşeau din orbite. O furie terbile i se citea în rânjet, iar caninii crescuseră ca lamele de cuţit.
  

  Tomasino îşi întoarse privirea speriat. Vedenia trecuse mai departe. Vărul meu grăbi pasul şi răsuflă uşurat când intră pe poarta şcolii. Dar înăuntru... înăuntru iadul roşiilor se dezlănţuise şi îl aştepta!
  

  L-au găsit seara târziu fără suflare, galben ca roşia necoaptă şi cu groaza încremenită pe faţă. Doctorul n-a avut curaj să se pronunţe. Eu am vorbit, totuşi, cu el..neoficial! Mi-a spus că mai văsuse cazuri şi că o pacientă chiar supravieţuise. Fata a povestit că pe drum spre supermarket a avut o halucinaţie diavolească şi odată ajunsă în parcare, a văzut ceva mult mai teribil. Doctorul credea că aşa s-a întâmplat şi cu Tomasino, dar mi-a mărturisit că fata avea un mare secret, care, probabil, îi chinuia conştiinţa. Mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus despre roşiile necoapte. Atunci el şi-a dus mâinile la spate, şi-a lăsat privirea în pământ şi mi s-a adresat: "domnişoară, oraşul ăsta e blestemat. Că diavolii sunt agenţii primarului care simt miros de roşii galbene, sau că sunt închipuirile celui chinuit de conştiinţă, asta n-o ştiu, şi nici n-aş vrea să aflu..."

Cod galben, globuri şi cărţi

Ninge iar. Avem cod galben (iar). Se blochează drumurile (iar). Curând dau simularea probei de competenţe digitale. Ei, bine, asta e ceva nou. E ceva nou şi…foarte stupid. E ca un ţânţar ( «prevăzut la cap c-o sculă/ minusculă/ cu pretenţie de nas ») care îţi încearcă nervii valsând în bâzâituri prin preajma desktopului şi întrerupându-te de la o activitate extrem de plăcută – oricare-o fi aia ! Lumea se stresează iar din cauza lui. Eu îl pândesc cu Adevărul în mână ca să-l strivesc…

M-am uitat la Globuri. Alea de aur. Am văzut un spectacol tern, dublat în română, extrem de prost, de nişte tăntălăi dintr-o debara a Televiziunii Române. Ok, now, mulţi dintre noi întrevedeam cu mult înainte câştigătorii – Avatar (l-am văzut, e bun, dar n-a fost preferatul meu), Up pentru animaţie (a fost ok, dar mă aş fi vrut să ia Coraline şi să fie măcar nominalizat 9 al maestrului Burton…), Cristoph Waltz pentru rolul secundar – cine îndrăzneşte să se pună cu col. Hans Landa ?! – premiu binemeritat, după mine, Michael C. Hall pentru rolul principal din Dexter – spuneţi că nu merita dacă puteţi !:)) şi bunicuţul extrem de amabil care l-a jucat pe Trinity Killer din Dexter pentru rolul secundar. A, da, şi Sandra Bullok a luat ceva..pentru ceva..

În altă ordine de idei (care idei ?!), până se mai dezmorţeşte oraşul, mă delectez cu o leapşă pe care am găsit-o la Docica :

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Îndoi pagina. Am obiceiul să pierd semnele de carte din cărţi sau înainte de a ajunge în cărţi.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Uhm…Nu. Sau, dacă ultimul timp înseamnă ultimii ani, am primit atunci când a apărut , Harry Potter 7 (Talismanele Morţii). A fost demult, foarte demult…

3. Citiţi în baie?

Nu. Citesc în colţul meu preferat de lângă fereastră (cu căştile pe urechi). E o senzaţie plăcută, stau în acelaşi timp lângă calorifer şi lângă geam…

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Am scris multe porcării la viaţa mea, dar dacă aş vrea să scriu o carte, s-ar numi Doom 3… Ar fi o carte..colosală !

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Orice colecţie de carte/carte/broşură merită din partea mea toate laudele, (numai să nu aibă ca subiect politica), pentru că exploatează neuronii din creierele noastre pe cale de atrofiere. Donc, j'ai o părere extraordinară despre colecţiile de carte de la noi. Am cumpărat o bună parte din colecţia Adevărul şi câteva cărţi de la Jurnalul Naţional, dar colecţia a cărei fană adevărată sunt este Raftul Denisei de la Humanitas (şi asta am mai scris de n'şpe miliarde de ori pe-aici, dar mai scriu încă o dată cu dragă inimă)

6. Care este cartea preferată?

Mă, şi asta am mai zis – Maestrul şi Margareta - Bulgakov

 

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da. Odată ce înaintezi în vârstă, vezi cu alţi ochi conflictele dintr-o carte, îneţelegi altfel scriitura autorului. Eu recitesc Eliade. Îmi place atmosfera, dar nu e regulă.

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Oho…nu ştiu. Îmi imaginez cum ar fi să învie Dostoievski, eu să fiu o mare vorbitoare de rusă şi să am ocazia să-l ascult. L-aş asculta. De obicei, când cineva vorbeşte « cum îmi place mie » despre nişte cărţi sau filme sau trupe (sau orice) pe care le ador, parcă îmi e milă să-l întrerup. Aş vrea să-l asult pe Stieg Larsson, autor al "Trilogiei Millenium" din care fac parte titlurile "Bărbaţi care urăsc femeile", "Fata care s-a jucat cu focul" şi "Castelul din nori s-a dărâmat", dar o astfel de experienţă ar fi posibilă doar dacă aş fi maestră în spiritism. Cred că m-am mai întrebat – de ce mor oamenii de tineri ?! Cobain mi-a dat un aproximativ răspuns acum vreo şaişpe ani : « it's better to burn out than to fade away". Da, dar…adică, totuşi...

Făcând un calcul simplu, dintre cei care scriu şi în acelaşi timp respiră, mi-ar plăcea să-i ascult pe Stephen King şi Serghei Lukyanenko.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da. Cred că tuturor ne place să vorbim despre ceea ce ne place. Eu am un mare avantaj : în calitate de blogger-iţă, vorbesc cu voi ! (« vorbesc » e un fel de a spune… )

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Aleg o carte după temă, îmi plac romanele SF, poliţiste, horror, proza realistă, istorie, etc. Nu prea consum poezie, de felul meu.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?

La naştere, fiecărui copil ar trebui să i se dea un compendiu de limbă şi literatură română, în care să se pună foarte mult accentul pe gramatică şi ortografie. Copilului nu ar trebui să i se dea drumul din spital decât după ce părinţii ar semna un formular în care s-ar obliga să-i citească odorului drăgălaşul de compendiu de mininum două ori pe zi – chiar şi în loc de poveste de seară. Si pentru asta, ar trebui să garanteze cu locuinţa. Măcar aşa am scăpa de noul stil de ortografie – ortografia horror.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

În colţul de la geam. Déjà-vu ?

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Ascult muzică. In caz contrar, simt o lipsă care mă indispune şi nu mă pot bucura de scriitură aşa cum trebuie.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da şi e mai mult decât groaznic. Am citit cărţile lui Serghei Lukyanenko – tacâmul Night Watch online şi am ieşit de la laptop cu gâtul strâmb. Cititul online are şi o parte bună – eşti mult mai atent la fiecare cuvânt, rând, de frică să nu-l repeţi din greşeală şi să nu-ţi prelungeşti şedinţa de paralizie voluntară. Totuşi, e mai bine aşa decât deloc. Nevoia te obligă.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

O carte devine mai proastă dacă e împrumutată ?

16. "O carte este pentru mine este…" Cum aţi descrie o carte?

Urăsc metaforele. E o carte. Nu-i trebuie termen de comparaţie.

Îmi place...

Îmi place că există oameni, din blogosferă sau nu, care întotdeauna te salvează atunci când eşti în pană de idei sau pur şi simplu, prea liniştit, prea indiferent, prea detaşat, ca să-ţi mai strigi frustrările în miliarde de cuvinte. Unul din oamenii ăştia este Andra, care ne provoacă să scriem despre lucruri care ne plac. Ciudat, nu ? Dacă facem o medie, vom vedea că majoritatea postărilor noastre din mediul online se bazează pe chestii care ne dezgustă sau ne irită. So, Andra, iniţiativa ta e mai mult decât bine-venită.

Îmi place « Vara la ţară »…melodia, mă… pentru că ştiu cum e. Ador armonia dintre linia melodică, versurile lui Topârceanu şi vocea lui Baniciu. Am avut ocazia s-o ascult live şi aş mai asculta-o de miliarde de ori :

Îmi place The Hurt Locker.

L-am văzut recent. E o producţie despre război (regizată de o femeie Kathryn Bigelow), care a ajuns să fie nominalizată la Oscaruri. Timp de două ore şi ceva, admirăm comportamentul unui rebel, căruia nu îi e frică să lupte cu moartea. Tipul, sergentul James pare un pic sărit. În timpul unui misiuni în Irak, deci într-un loc în care te aştepţi ca şi picăturile de ploaie să ascundă bombe, el trece de sfaturile echipei, acţionează acolo unde nimeni n-ar fi avut curajul să ajungă, şi ce e mai şocant – îi place! După treizeci şi ceva de zile, în care echipa a pierdut muţi oameni şi doar un nebun putea să-şi mai dorească să rămână, James ajunge acasă, unde îl aşteptau fosta nevastă şi fiul său. Dar pe James, siguranţa pare că-l ucide. Scena finală ni-l prezintă din nou în Irak, pregătit de noi misiuni. « Războiul e un drog »

Am văzut mai toate filmle nominalizate la Oscaruri. La categoria cel mai bun film, The Hurt Locker duce o luptă în van - se bate cu Avatar, pe care, după cum arată cifrele, doar Titanicul îl desparte de locul 1 în topul filmelor cu cele mai mari încasări, deci tare m-aş mira dacă n-ar lua el statueta. N-am văzut încă pelicula cu albăstrei, deci nu mă pot pronunţa. Anyway, mi-a mai plăcut Inglourious Basterds – Tarantino de la un cap la altul (deşi unii pot spune că puiu' rebel şi-a cam ieşit din mână)- pentru ideea morţii lui Hitler într-un cinematograf. Şi pentru că tot am ajuns la Inglourious Basterds, mi-a plăcut enorm jocul actoricesc al lui Christoph Waltz – nu-l ştiţi, e un aşa-zis anonim austriac, cooptat de Tarantino pentru rolul colonelului nazist, Hans Landa. Tipul seamănă la comportament cu o fostă profesoară, foarte simpatică de felul ei – punea 2 în masă, cu zâmbetul pe buze, în timp ce noi mai aveam un pic şi făceam căderi de calciu de spaimă. Kyky şi Nico ştiu mai multe…

Boon…

Îmi place colecţia « Raftul Denisei » de la librăria Humanitas. Cărţile astea chiar au personalitate !

Îmi plac jucăriile de la cutiile de cereale. Am colecţii – Madagascar, Ice Age (de aici cel mai drag îmi e veveroiu, Mort, ăla cu ochii mari care când începea să plângă făcea o gură de-l întrecea şi pe Steve Tyler), Shrek, Cronicile din Narnia. Nu râdeţi :D

Îmi plac multe şi mă bucur că-mi plac.

Dacă vă place şi vouă ideea Andrei, nu ezitaţi J

Leapsa

O leapsa deagalasa cu muzica, pe care am primit-o de la Bobo, si pe care o trimit la Stephen, Manu, si la Nico, ca i-am promis:)

1.Esti barbat sau femeie?

Red Hot Chili Peppers - Venice Queen

2.Descrie-te

Aerosmith – I Don`t Want To Miss A Thing

3.Cum se simt oamenii in preajma ta?

David Bowie – Cat People (Putting Out Fire)

4.Cum ti-ai descrie relatia anterioara?

Led Zeppelin - When The Levee Breaks

5.Dar pe cea actuala?

Journey - Separate Ways (Worlds Apart)

6.Unde ai vrea sa te afli acum?

Ozzy Osborne - Road To Nowhere

7.Ce parere ai despre iubire?

AC/DC - Highway to Hell

8.Cum e viata ta?

Joey Ramone - What A Wonderful World

9.Ce ai cere daca ai putea sa-ti pui o singura dorinta?

Bob Dylan - Forever Young

Sau

Bob Dylan - One More Cup of Coffee

10.Spune ceva inteligent

Kansas - Carry On My Wayward Son

Magia sărbătorilor

       S-au terminat zilele crăciunoase! Au trecut mai bine de două săptămâni de plictiseală, amorţeală, inactivitate şi alte rude ale stării, pe care, cu siguranţă le găsiţi într-un dicţionar, deci nu mai e nevoie să le înşir eu aici.

        Românii au mâncat până au ajuns în comă. Românii au băut până au ajuns în comă. Românii şi-au aruncat fericiţi unii altora petarde, pocnitori şi alte chestiuţe  drăgălaşe de se-aprind numaidecât până şi-au scos ochii, şi-au rupt urechile, dinţii, au rămas fără degete, membre superioare sau inferioare. Cei mai voioşi din fire, după o băută bună au confundat sufrageria cu platoul de filmare aranjat de Tarantino pentru Kill Bill. Cum omul e inventiv din naştere, substitute ale săbiilor n-au fost greu de găsit : topoare, pahare şi sticle sparte, cuţite de bucătărie, lame de tot felul, cât mai ascuţite să fie ! Ba, acolo unde lipsea lama, a mers şi-un retevei de lemn, că doar, n-avem pretenţii !

        Alţii au vrut să încerce imediat cadourile primite de la Moşu’. Bineînţeles, şi eu am făcut la fel, numai că eu am primit un fular, iar ei pistoale cu bile, şi, drept consecinţă, eu nu m-am ales cu o gamă întreagă de găuroaie, o internare forţată la urgenţe şi apoi un frumos cosciug căptuşit cu basoreliefuri pe dinafară…

        Dar toată magia sărbătorilor a trecut, şi thanks god !  urmează cam o lună de acţiune şi pentru mine, asortată în cel mai plăcut mod cu o stimulare simulare a examenului de competenţe digitale. That should be fun…