Despre monstruleţii negrii cu AK-uri

Bac, bac, bac, bac... "Bac" e tot ce-auzi în stânga şi-n dreapta în ultimul an de liceu. Noi, generaţie extraordinar de "norocoasă", cum am fost, de altfel, din totdeauna, prindem "schimbarea". Prindem un examen de bac ce constă din trei probe scrise, diferenţiate în funcţie de profil. În cazul meu, o să mă "înghită" probele obligatorii de română şi istorie (care, că veni vorba, nu vor fi o problemă având în vedere carul de olimpiade şi concursuri la care-am participat şi de care aproape mi s-a făcut greaţă...mai rău ca la naţională n-o fi:))) şi proba la alegere dintre geografie, sociologie, logică, filozofie şi economie. Mi-ar fi plăcut aşa de mult să dau literatură universală... Mă rog, am ales geografia. Mai sunt probele orale - "competenţe de comunicare" în limba română, o limbă străină, şi proba la TIC.

De monstruleţii ăştia mici şi negri, cu AK-uri în braţe, care aşteaptă să schilodească elevii prin cele mai groaznice metode, ca mai apoi să se hrănească cu ei, se teme toată lumea...în afară de mine! Nebunie? Peut-etre (n-am accente pe tastatură)...

Nu văd examenul ăsta ca pe sfârşitul meu. Nu mi-e frică de monstruleţi. Nu cred c-o să-mi dea comisia un şut până-n lună, de unde o să pic apoi pe Jupiter...

Iau examenul ăsta ca pe o probă de maturitate şi stăpânire de sine, ca pe o garanţie a faptului că ceea ce s-au chinuit unii să mă înveţe în 12 ani de şcoală nu mi-a intrat pe-o ureche şi mi-a ieşit pe alta. Nu vreau să sap o groapă de 12 metri în pământ ca să mă ascund în ea, ca struţul. Am cuvinte, am curaj. O prietenă bună spunea odată: "am un metru 70 şi aproape 60 de kile. O foaie de hârtie, suportul pe care-o să dau prostia aia de examen are în lungime 30 de cm. Cum poate, mă, să mă mănânce o foaie de hârtie?!"

Eu-s oleacă mai mică...Am 1,65 şi 48 de kile (nu râdeţi!), dar tot nu-mi fac griji. Am încredere în mine. Şi mai am încredere în muzica pe care-o ascult, în chitară, în desen, şi-n filme.

Relax, nu e the end of the world as we know it!

Te-ai uitat în ochii mei

A ajuns o modă prin hi5sferă (există termenul?). O modă care, mai apoi, s-a extins şi în blogosferă. Dă bine la cititori, îndeamnă la încredere, te determină să revii asupra colţului respectiv de internet. Este vorba despre expresia: „nu mint şi urăsc minciuna!”.

Poate unora li se potriveşte. Poate-au găsit ei societatea perfectă în care nu sunt nevoiţi să recurgă la minciună. Din partea mea, ar fi ipocrit să spun că n-am minţit niciodată. Pentru motivarea unei absenţe, pentru găsirea unei scuze ca să scap de o întrunire, sau pentru alte motive de 2 lei, recurg, uneori, la denaturarea adevărului. Mint pentru nimicuri şi astfel, rămân cu conştiinţa împăcată.

Să minţi pentru că ai nevoie de un creion e una. Să minţi pentru că vrei să obţii un lucru care-mi aparţine şi să mai şi încerci să-mi pasezi ideea cum că eu ţi-aş datora acel lucru, e cu totul alta. Te-ai uitat în ochii mei şi ai încercat să mă convingi că trebuie să mă duc la un control medical ca să-mi rezolv problemele cu memoria. Te-ai uitat în ochii mei ştiind că te citesc până în

măduva oaselor. Te-ai uitat senin, ştiind că toţi cei din jur îşi dau seama de ceea ce faci. Dacă ai fi avut un gram de bun-simţ ascuns pe undeva prin cataramele mari şi lucioase şi prin poşetele cu paiete, poate-ai fi roşit. Dar obrajii tăi au rămas albi ca..fondul de ten de două degete.

Te-ai gândit vreun moment că dacă ai fi venit la mine şi mi-ai fi cerut lucrul cu pricina ţi l-aş fi dar fără să clipesc? Nu. Şi-ai preferat să te înjoseşti. Pentru că, la urma urmei, nu eu voi trăi în minciună, ci tu.

Şi ştii de ce mă consum atât? Pentru că eu chiar te credeam un bun camarad!

Ceea ce ai făcut tu, aproape că se numeşte FURT!

Inerţie

N-am dormit de câteva zile, dar nu mie-e somn. Mă doare spatele de la poziţia aplecată pe care o am la şcoală 7 ore pe zi, într-o bancă făcută, parcă, pentru clasele primare. Întotdeauna m-am întrebat de ce, dacă tot dau comandă de bănci noi, nu dau comandă de nişte bănci mai mari,  în care un om normal poate să stea fără să-l chinuie scaraoţchi cocoşându-l şi înghesuindu-l în câteva scânduri. A, ne pregătesc pentru sicrie?... Mi-e dor de banca mea pe care scrisesem „Metallica” cu marker negru, pe care desenasem flori şi pălării şi lilieci şi cozi de păuni.

Mi-am luat pufarine.  Mă uit la mapa mea din care cad foile desenate pentru că...dispozitivul metalic care are rol de a ţine hârtiile (habar n-am cum se cheama) nu mai are putere. Tot ziceam de câteva luni c-o să-mi fac o anexă la blog unde o să-mi „fac reclamă”, dar văd că amân şi amân şi amân.

Probleme. De mici am învăţat să le rezolvăm. Uneori, învăţătoarea ne mai arăta şi cum să le creem. În clasele de gimnaziu, deja începeau să ne agaseze. La liceu..nu prea ştiu cum e matematica.. La liceu am făcut matematică cam în acelaşi mod în care un şarpe învaţă să zboare. Problemele au apărut ca să ne complice viaţa, ca să ne facă să vrem mai repede dincolo. Oare? Ce-ar fi lumea fără probleme?

Un spaţiu inert. Un vid de viaţă. Un spaţiu în care ar căprioarele ar zburda peste câmpiile roz, lilieci cu urechi  colorate si-ar fâlfâi aripile prin nori de fondante, hainele de firme s-ar da în schimbul bancurilor, netul n-ar mai cădea din 5 în 5 secunde,  în copaci ar creşte  pufarine, măicuţele ar fi toate (chiar toate!) virgine, politicienii ar zâmbi din ţepele lui Vlad Vodă, ruşii s-ar pupa cu americanii, , câinii ar merge cu pisicile la film, Romeo şi Julieta ar învia iar Capuleţii şi Montaguii le-ar face cadou o casă cu pridvor şi muşcate la fereastră în Bahamas, George şi-ar lua sapa din capul lui Ion şi cu o badă scotch i l-ar lipi la loc, Bacovia ar zâmbi de fericire la vederea florilor rozalii de măr iar maneliştii s-ar lua la horă cu rockerii.

Da, poate ar fi frumos. Dar mai mult de 5 minute nu cred c-aş suporta! Îmi place viaţa prea mult.

Operaţiunea 14 Septembrie

Mami, tati, buni şi bunelu, vara Cati si caţelul în lesă, toţi în jurul lui Gigel la florărie. Nu, Gigel nu intră azi în clasa 1, dar cumpăratul florilor pentu „doamna”, oricare o fi ea, e un ritual la care participă în fiecare an toată familia. Bună afacere cu florăriile astea. 15 septembrie, 1 martie, 8 martie, 21 mai, 15 iunie, ziua bunicii, ziua pisicii, sfanta Maria, sfanta Ciquinquira sau care-o mai fi, toate-s transformate în marketing.

N-ai loc pe stradă. Te împiedici de sute de maşini negre/argintii, neapărat străine, parcate în curtea/ spatele/faţa /dreapta/ stânga liceului care, din nefericire, înglobează şi clase 1-8. Azi puradeii îşi târâie ghiozdanele pe role, de două ori mai mari decât ei, prin sau peste picioarele tale şi trebuie să abţii de la înjurături sau te trezeşti cu o labă peste ceafă de la protectori. Şi când mă gândesc că ai mei habar n-au nici cum o cheamă pe dirigintă...

Simt deja miros de cărămizi roşii şi umede. E toamnă, e septembrie, e ultimul an în liceul roşu. E ultima deschidere a anului şcolar de-aici la care particip. Anul trecut, la o prezentare a profilului (la care urcasem pe scenă plouată, în tricou negru şi blugi, cu „sute” de brătări pe stânga şi căştile atârnând din buzunarul din spate), am spus că mi-ar plăcea să mă întorc în calitate de profesoară. Asta voi decide peste vreo 4 ani, când şi dacă mă voi vedea dispusă să strâng catalogul în braţe şi să pun note de 3.

Mă gândesc la bobocii care şi-au căutat toată vara sacou negru şi şi-au făcut pantaloni/fuste la comandă. În câteva zile renunţă. Poate-ar fi bună şi uniforma asta de ceva. Desigur, dacă s-ar compune dintr-un tricou, blugi, eventual un hanorac...accept şi culorile impuse. Poate aşa am scăpa de decorul format din cercei mari şi galbeni sau roz sau mov (sau aurii ca să pară din aur), din plastic, de şuncile preadolescentine care scapă din blugii cu 3 numere mai mici, de poşetele din piele purtate de cele care-au scăpat de eticheta „boboace” pe post de rucsacuri. Poate o să se impună şi o regulă de genul „tuguiatul buzelor sclipicioase şi soioase, încărcate de tone de gloss se consideră infracţiune gravă şi se pedepseşte cu moartea”. Da, poate-ar fi bine. Nu m-ar afecta. Eu am doar un dermatograf negru şi-unul kaki şi un lipcare de la Nivea.

E ultimul spectacol şi-o să mă bucur de toţi actorii. Principali sau secundari, în roluri pozitive sau negative.

"Carry on...

“… my wayward son
There'll be peace when you are done
Lay your weary head to rest
Don't you cry no more…”

Recunoaşteţi?

Da, dragi consumatori de seriale tv, a venit timpul. După 3/4 luni de aşteptări, „granzii” se întorc, la fel ca-n fiecare toamnă..  

După ce, acum câteva zile (adică în august), dl specialist în examinarea petelor de sânge, mâncător de gogoşi, familist convins şi aspirant la titlul „best serial killer”, a.k.a, Dexter, ne făcea cu mâna din sezonul 4, săptămâna asta a venit rândul altui „drog” să ne mănânce din noi zilele. 

I’m talking about...tobeee...mirobolantul – extra-energizantul- mega-donatorul-de-dependenţă şi „super-califragilistic-ul”(ca s-o parafrazez pe Marry Poppins)...Supernatural! (Man, mă simt ca la Oscaruri). Deci, vom vedea în anul care vine cât de bine se descurca cei doi „solişti”, Dean şi Sam Winchester când îi vor „acompania” o armată de demoni în frunte cu Luci(fer), pe piesa..uhm..”Apocalipsa”. Prea multe ghilimoaţe şi metafore, ha? Am prins ideea. În weekend mi-am luat o cutie de gume orbit cu lichid albastru în interior, că floricele  nu consum, şi de-abia aştept să aud imnul neoficial al serialului – Kansas, Carry On My Wayward Son – şi să suspin,a mia oară, după Deans’s baby, adică frumuseţea de Chevy  Impala  ’67. Sunt curioasă ce ne mai pregăteşte Kripke..

Sezonul 5 din Supernatual începe pe 10 septembrie, la ei, ceea ce înseamnă că va apărea cu o zi întârziere la noi (adică pe net). Înjuraţi-mă , asta voiam să anunţ de la bun început, dar m-am pierdut în cuvinte:D

 

  Pe 25 septembrie, alte două seriale continuă „drumul spre glorie”:

Medium. Sezonul 6. Sezonul în care vedem 

cum decurge viaţa (şi somnul)

 lui Allison Dubois după

 operaţia pe creier şi mai ales, dacă

abilităţie ei au fost afectate.

Şi

 Ghost Whisperer, varianta mult mai..sensibilă a celui de mai sus, unde vom face cunoştinţă cu fiul Melindei Gordon. (la cum a evoluat serialul şi la noianul de lacrimi şi îmbrăţişări şi şi sărutări, am impresia că rolul Melindei i-a fost distribuit Andreei Marin şi nu lui Jen..mă rog..)

Let’s have some fun!

Kansas - Carry on my wayward son
Asculta mai multe audio Muzica

P.S. Că tot vorbeam de seriale, n-ar fi rău ca şi asta să devină serial..într-o zi..bineînţeles, cu voia autorului.

Rică, scarabeul

Cu mers mărunţel, Rică, scarabeul, se depărtează, cu burta plină, de ceea ce fusese odată o masă copioasă. Hmm.. dacă n-ar mânca el excrementele, probabil că lanţul trofic s-ar duce de râpă. Doar are licenţă pentru meseria asta. Ce n-ar fi dat acum pentru un film de-al lui Tarantino... Da’ de unde? Că-n jur îi numa’ ...ştiţi voi..mâncare de scarabei! Nu, mai bine lasă. Un scarabeu nu-şi doreşte multe. Menirea lui pe Albăstrica noastră de planetă e una simplă, dar grea. Munceşte, trudeşte, sapă, adună, zoleşte, transpiră, se străduieşte, e în stare să-şi dea sufletul...ca să adune o grămăjoară bunicică de ..mâncare.

Hei, da’ ce s-aude?!

Ah, that bitch! De ce ea tre’ să aibă şi eu nu?! Uite, frate, ea poa’ să se desfete cu o producţie Tarantino când vrea. Că nu-şi bate capu’ cu..mâncărică... Ea nu s-a ocupat decât cu elita! Cărţi, muzică bună, filme, viaţa de societate...şi-a ascuţit mintea în timp ce eu mâncam...mâncărică! Şi-un noroc! Şi-o coadă roşie! În fotoliul ăla trebuia să stau eu! Ahaa..chiar acu’ mă duc să-mi cer drepturile! Păi ce, eu trudesc fizic pentru o grămăjoară de ..mâncare..în timp ce ea mănâncă ce-i mai bun doar chinuindu-şi oleacă mintea!

 ......

- Ah, viaţa..zise ea. Acum ar trebui s-aprind o lumânare pe undeva pentru toate lucruşoarele din jurul meu. Nu mi-a fost uşor. De 12 ani tot mă străduiesc să urc în lanţul trofic... Învaţă, pregăteşte-te, deschide ochii bine şi mintea..ascute-ţi mintea..pentru că nu te poţi bizui decât pe tine! Acum..pauză de relaxare...

...

Dar ce-i asta?! Parcă mă gâdilă ceva...

Şi dintr-o dată vulpea-şi făcut coada roată şi de pânza de păianjen din colţ atârna de acum trupul inert al unui scarabeu...

.........................

Rică, bietul de tine, ce-ai făcut?! Tu n-ai ştiut că fiecare are un scop pe lumea asta? Fără vulpe, probabil, n-ai mai fi avut ce să mănânci. Fără tine, poate am fi plutit cu toţii în..mâncare de scarabei. Munca fizică nu poate fi trecută cu vederea, chiar dacă obiectul ei e un pic (mai mult) scârbos. Dar asta nu înseamnă că munca intelectuală trebuie desconsiderată! Cu toţii muncim, în felul nostru. Da, e adevărat că singurul efort pe care-l fac unii într-o zi e să ridice o cană cu apă şi să poruncească servitorilor, dar nu la ei mă refer în articolul ăsta. Rică avea menirea lui. Vulpea la fel, eu vreau să fiu profesoară..sau jurnalistă, poate tu vrei să fii balerină sau pictoriţă, iar tu pantofar.

Nicio muncă nu e ruşinoasă, atât timp cât e cinstită.

Septembrie

Sunt o leneşă. A trecut deja o zi din septembrie şi eu am ratat momentul. M-am luat cu altele. Sau..m-au luat alţii cu altele.

Întrebare de 10 puncte: la ce ne duce cu gândul prima zi din septembrie? Corect! La şcoală... Şi ce-mi provoacă mie apropierea şcolii? Eh, puţină dorinţă de a profana morminte.

Acum vreo...14 -15 ani, pe vremea asta, mă rugam de mama să mă ducă la şcoală cu ea. De ce? De copil nebun... Eram tipul copilului care experimentase până în momentul ăla tot ce se putea experimena acasă şi începusem să mă plictisesc. Aşa c-am vrut să trec la alt nivel. La grădiniţă încercase bunică-mea să mă ducă, dar am stat o zi jumate, am împins o colegă care-mi mânca biscuiţii pe scări şi-am aruncat plastilină din pixul făcut praştie în fruntea educatoarei. Nu, eu voiam la şcoală!

Când a venit data de 1 septembrie şi-am aflat că atunci începe anul şcolar am vrut şi eu . La şcoala adevărată! Aşa că în dimineaţa următoare stăteam cu fundul pe gresie, în hol, lângă uşa de la intrare, şi mă rugam de mama să mă ia cu ea la şcoală.

Şi mama, care era atât de drăguţă încât să se coboare la mintea mea, mi-a luat abecedar, mi-a luat stilou, mi-a luat trusă de geometrie şi în fiecare zi muta biroul în mijlocul camerei, îşi aducea încă o masă şi un scaun şi intra apoi în cameră cu un dosar mare în braţe:  „Bună ziua, copii!”. „Copii” eram eu. Şi pe bună dreptate că făceam cât 10:)) M-a învăţat să scriu, m-a învăţat literele, m-a învăţat cifrele. La astea din urmă, n-am avut cine ştie ce treagere de inimă. Deh, mateoftica!:)) Avea şi clopoţel cu care anunţa încheierea orei de curs. Înainte să iasă din cameră, îmi dădea temă. Eu o terminam până seara şi voiam alta, dar trebuia să aştept ora următoare...

Un an, doi, aproape trei, şi-am intrat la şcoala adevărată. Unde m-am plictisit groaznic când scârba de învăţătoare(a) pe care-am avut-o şi pe care n-o s-o uit cât oi trăi!  Îi învăţa pe colegii mei alfabetul şi mi-am găsit alte preocupări: bârfă, muzică, filme, bârfă, muzică, filme, bârfă, muzică, filme.

A trecut timpul, s-au schimbat vremurile, am ajuns ca în 2009 să aşteptăm plictisiţi asumarea răspunderii  pentru un cod care va da din nou peste cap învăţământul pentru un an.  Măcar codul Androneascăi e cu juma’ de falangă mai bun decât ce-au făcut cei dinaintea ei..

Mi-e silă de voi! De Boc, de toată lumea care mi-a stricat bucuria de acum 15 ani...