Înainte de a începe să-mi spurc hârtia virtuală, voiam să scriu câteva cuvinte despre ce s-a întâmplat recent în lumea muzicii. Subiectul a fost dezbătut asiduu în presă, si oricum, nu pot eu să mă bat în cuvinte frumoase cu ei, deci... Mă rog, stim cu totii ce s-a întâmplat, dar mai stim un lucru, cel mai important- oamenii ca el nu mor!
Si-acum, să trecem la spurcat. În calitate de blogger puradel, care s-a băgat din data de 9 iunie într-o mare ciulama, voi scrie reteta succesului blogoristic, asa cum am văzut-o si eu pe la ăi mai mari si mai experimentati.
1. Intri într-o lume mirifică, unde toti se ajută între ei, o lume bazată pe modelul Samson vs Samurache
2. Reclamele sunt totul! Mai multe reclame lucitoare, mai multi copii păcăliti, mai multi centi!
3. fii supus si pune linkuri către cei mai mari de aci. Ei îti fac trafic!
4. Pune etichete cu personalitătile culturii romanesti- fiinte senzuale, diaconesti, magde si ogici
5. Ai făcut scoală? Nu-i bună! Arunc-o! E câh! aici se caută scoala vietii...
6. Ia-ti almanahe cu termeni din romgleză si învăta-i! Sunt cul!
7. Lumea vrea ori fetite dulci si roz, ori artisti neîntelesi, asa că vezi cum faci să intri într-una din categoriile astea.
8. Pune muzica făcută de ingineri de sunet din butoane...minimal, dinaia
9. Cu expresia "blogul e viata mea castigi toate concursurile si-i dai pe spate pe toti
10. Nume...trebuie să atragi atenti! Esti "doll" dacă esti fata, ori "dark angel" de esti mascul!
Copii, serios vorbind, lumii îi stă în fire să se ascundă după deget! Retete de-astea despre arta de a face bani din blog veti găsi pe la toti cei care vor să-si facă trafic pe seama voastră. Dacă asta căutati, mai bine veniti în sudul Moldovei. Noi suntem mai practici, dăm cu cutitul si ne iese mereu... Dacă aveti chemare, scrieti! Pentru că, dacă veti scrie sincer, veti scrie frumos! Nu există o reteta pentru asta, trebuie doar sinceritate, suflet, si plăcere de a scrie!
Oi bea eu două cutii de energizante pe zi dar două ore pe noapte tot vreau să dorm!
....
Ieri a plouat si azi ploua iar. E ciudat cum semnificatiile ploii se schimbă în mintea mea de la un loc la altul. Acasă, mă bucuram când ploua. Când anunta ANMul cod galben, portocaliu, violet, în sfârsit, de care-o fi, căutam cu sufletul la gura harta cu judetele avertizate să văd dacă eram si noi printre "norocosi". Când vedeam judetul colorat si norii apropiindu-se, mă cuprindea un sentiment de "ploaia care va cădea/păcatele toate mi le va spăla". Îmi părea că picăturile limpezi sunt trimise să curețe mizeria materială sau mai putin materială, dar în orice caz, profund vizibilă în toate cotloanele. Era praf, erau câini jegosi, era fumul gros de la combinat, erau ecosaliști care făceau curătenie la 9, dându-ne cu maturile printre picioare, erau reclame peste reclame si firme lucitoare si încărcate, erau buticuri înghesuite înșirate pe tot bulevardul, erau lucruri care nu-mi încântă privirea, dar pe care le iubesc enorm pentru că înseamnă acasă, spatiul meu sacru.
Aici o pisica monocromă a zgâriat ieri, de zi, acoperisul în pantă al casei mari, vestind cu un mieunat sinistru că vine. Câinele S-a zbătut în lant, fluturii negrii au venit din pădure, si-au spus că Romica Jurcă a avut dreptate. Când eram mică, în singura dată când bunica a luat găini, îmi plăcea să alerg după ele prin tot domeniul, să le aduc la adăpost, ca să nu le prindă ploaia si să răcească. Îmi plac găinile. Acum n-am mai făcut decât să ne retragem în sufragerie si să spunem povesti. N-am mai pus mâna pe creion de două zile. Mă simt ca puscăriașii legati de mâini cu cătuse. Mama i-a spus bunicii că am pictat usa iar ea a făcut o fata de parcă Fat Man ar fi explodat chiar atunci: "si ai lăsat-o?!"
Cel mai bun lucru din casa asta este că usile se închid perfect si zidurile groase prin care nu se aude vocea lui Hetfield.
A plouat în continuare toată noaptea. Ploaia bate pe copertină pe fereastră, pe lampă, pe fereastră, pe lampă, pe fereastră, pe lampă, pisica miaună, iar eu ghicesc în întuneric locul unde bunicul visa geamul în peretele despărtitor, prin care bunica avea să-i dea mâncarea la atelierul de croitorie. Cofeina nu e bună decât în locurile unde ai ce face noaptea.
Mă duc unde mă duc în fiecare an (parcă-s Harry Potter, ăla de trebuia el să se întoarcă acasă la unchi-su ca să-l protejeze vraja lu mă-sa moartă încă un an), într-un sat... într-un sat de munte, unde când mă trezesc dimineaţa văd în faţa ochilor zidurile cu tapet antic şi cu oribilităţile alea de tablouri cu păuni spânzuraţi de coadă ale căsoaiei pereţii şi aud râgâitul mârşavului pintenat simfonia cocoşului, mă delectez cu fugitul de tanti care nu suportă cafeaua, energizantele, chitara, rockul, părul meu portocaliu şi dezordonat, brăţările, machiajul, „lume, lume, soro, lume” poveştile bunicii, adică istoria doamnei Neaga care nu stiu ce-minune a făcut ea prin munţi cu noi istorioare din partea locului...
Mă duc dau 50 de mii pe o cafea de la automat pentru că n-am voie să cumpăr un pachet, sau să rod cutii de bomboane cu cafea (nu dau nume, că nu vreau să fac reclamă)...
Mă duc să mă întrebe babele de pe la porţi când mă mărit
Mă duc să mi se spună ce copil dulce eram eu când eram mică ( de maxim de 3 ani, că dupaia...)
Mă duc să mi se spună că nu e de-ajuns că i-a distrus bunicu-meu (săracu’) urechile cu mandolina, tresă mai vin şi eu „după douăzeci de ani” cu chitara şi să-i cânt acelaşi „el stă singur şi liniştit...”
Mă duc să-mi bată-n ochi „soarele meeeu!” din locul unde ar fi fost normal să se întindă crengile cireşului, dacă nu l-ar fi tăiat
Mă duc să stau mai bine de-o lună, să regret tot timpul c-am venit, şi la sfârşit, când să plec, să mă cuprindă părerile de rău şi sentimentul de „sunt o dementă! nu pot s-o las singură iar...”
Mă duc pentru că aşa trebuie, şi nu vreau nici să bănuiesc ce-ar fi în sufletul bunicii dacă nu m-aş duce
Mă duc pentru c-o înţeleg, în ciuda celor enumerate mai sus.
Mă duc pentru c-o iubesc , în felul meu
Mă duc.
..........................
Băi, acuma nu vă gândiţi că mă duc şi nu mai scriu o lună jumate! O să scriu, jur c-o să scriu! Ha-ha-ha-ha-ha...
Fără flori pe uşa ta! Tu eşti oricine îmi strică bucuria! Tu ai venit şi ai tăiat cu drujba tufa mea de lăcrămioare! De ce ai fost rău? De ce nu-ţi place să vezi lumină în ochii mei? Pentru că aşa eşti tu...
Pentru că orice aş face, nu pot să te schimb. Pentru că au trecut prea mulţi ani în care te-ai obişnuit să fi aşa şi acum orice modificare în firea ta ar fi imposibilă! Vii, distrugi, trânteşti şi apoi deschizi uşa şi mă întrebi de ce sunt supărată? Nu? Tot eu mă supăr. Vai! Ce greşeală fac!
Mai mult decât purtarea ta au durut cuvintele tale! Un cuvânt din partea ta a deschis calea către alte 10. Şi cele 10 le-au dat liber celor 100. Şi 100 de cuvinte au provocat alte 1000 care au născut 10000. Se pare că acum mă pricep şi eu la matematică... Cum te mai pricepi să faci dintr-o scobitoare un buştean secular, înalt de 500 de metri! Dar metamorfoza se petrece în sensul ăsta doar în situaţia mea. În cazul meu, buşteanul trebuie cioplit şi iar cioplit si tăiat şi chinuit până ia forma unei scobitori. Cuvintele tale nu trebuie să-mi dea palme, dar cuvintele mele sunt pumni pentru tine...
Aşa eşti tu şi nu te poţi schimba. Şi poate o frântură din tine se regăseşte în fiecare frate de-al tău, în noi toţi. Numai că gena este unii latentă iar la alţii, dominantă. Şi din cauza genei, toate florile de pe uşa ta au dispărut. Nu le căuta, că nu mai sunt! Au fugit de tine! Au fugit pentru că nu pot rezista lângă un om care se pricepe de minune să înjunghie cu drujba cele mai frumoase momente. Florile nu trăiesc într-un asemenea habitat. Ele sunt nişte fiinţe sensibile şi mor foarte uşor, pentru că în lumea lor nu există Calmogene care să le atenueze durerea şi nici pisici mov care să le încălzească când le îngheţi! Poate că au existat, dar până şi pastilele au capitulat în faţa ta, iar pisicile ţi-au arătat spatele şi-au plecat să-şi caute umbreluţe.
Dar am făcut cercetări şi am găsit o metodă să aduc pisicile înapoi. E drept, doar pentru 5 minute, cât te linişteşti. Apoi vor pleca din noi, eu voi scrie din nou rândurile astea, tu mă vei întreba de ce sunt supărată, eu îţi voi plăti palmele, voi desena flori şi voi porni în căutarea pisicilor...
Mno, copii, hai că intru în horă! Am primit un mail care mă informa despre un concurs „blogoristic”. Este vorba despre scrierea unui articol, pe teme...eh, sunt acolo mai multe teme din care au am ales...niciuna..ha!..am ales o combinatie, de fapt, despre cum m-a influenţat pe mine chestia asta pentru care tot scriu de un an încoace. Premiul concursului organizat de blog18 în colaborare cu gazduire-blog.ro include un domeniu .com, .net, .org şi ce-au mai zis ei pe-acolo, că n-am citit toată pagina, adică, cică mă mută din ciorba comună într-o ciorbă individuală…sper să mă prind cu ce se mănâncă ciorba asta individuală…
Amu, “opera” mea sună cam aşa…
De ce-am intrat în ciorba blogoristică...
Cred că toţi avem momente când simţim că ne explodează neuronii dacă nu ne descărcăm în cel mai scurt timp posibil, vorbind cu cineva. Momente când suntem frustraţi, indignaţi, supăraţi, când avem probleme şi am vrea să strigăm atât de tare, încât să ne-audă Bin Laden de prin munţi, de pe unde-o fi el, şi să ne împrumute nişte grenade dinalea speciale ca să bombardăm nemulţumirile.
Unii au succes în a povesti prietenilor despre ceea ce-i doare. Eu mă aflu printre nefericiţii din cealaltă categorie... Aveam prea multe de spus şi prea puţini cărora să le spun. Aşa că am ales să spun tuturor, dar nimănui.
Site-ul www.sunetulmaitare.blogspot.com s-a născut, aşadar, anul trecut, în mai. La vremea aia citeam cu mult interes blogul Andreei Talmazan şi mi se părea că e incredibil modul ăsta de a te descărca. Mi-am pus un pic mintea la contribuţie şi, într-o seară, am dat drumul blogului. Am ales nickname-ul „Sunetul-mai-tare” pentru că mi s-a spus întotdeauna că „am claxon”, şi într-adevăr, nu mă sfiesc să vociferez când simt nevoia să reclam ceva.
Aşaa... toate astea fiind făcute, m-am dus a doua zi, mândră, şi-am vestit deschiderea minunii... Reacţia a fost splendidă: „ce tare!:D” spus pe un ton care cobora notele pe măsură ce literele se estompau, asezonat cu o grimasă de toată frumuseţea, tacâm ce în limba română se traduce: „Cât de demodată-i! Doamne fereşte, auzi! Nu-i ajunge şcoala, acum mai şi scrie! În loc să facă şi ea o activitate profitabilă ca întreţinutul unui site cu poze, ca să-şi facă cunoştinţe, prieteni care arată bine şi ascultă manele. Aoleo! Sper că nu mă pune acuma să-l şi citesc!”.
Mda. Reacţia nu m-a deranjat prea tare, dat fiind faptul că sunt genul ăla de om care ascultă rock, nu se uită la telenovele, vrea să înveţe limba rusă, citeşte cărţi „în afara programei şcolare”, se duce la munte, în loc să stea leşinat pe plajă ca să se prăjească la soare şi să fie apoi admirat de toţi cocalarii, nu merge la biserică, se plimbă în aer liber în loc să-şi cumpere ochelari de soare dinăia de acoperă faţa şi să meargă în cluburi „minimal”, nu plânge la sfârşitul „Titanicului” şi aşa mai departe... Deci, sunt obişnuită cu asftel de reacţii.
Alegerea mea nu s-a dovedit a fi deloc una proastă. Timp de un an am scris, m-am detaşat de tot ce mă enerva, am intrat în polemici, am cunoscut oameni care gândesc altfel, am învăţat să fiu mai „cu claxon” decât eram, să-mi argumentez punctele de vedere, să scriu mai bine decât înainte, şi am mai adăugat un rând pe lista lucrurilor pe care vreau să le fac „când cresc mare”: să fiu jurnalistă (şi să mă duc în Rusia pe trotinetă să caut pisici mov şi să le cânt la chitară „Vinovaţii fără vină”).
Blogul meu creşte şi creşte, şi sper să crească şi de-acum înainte, pentru că-mi place al naibii de tare ceea ce fac!
Cred că am o problemă. Nu ştiu exact ce e, cum se numeşte, dar cred că e un fel de..surată mai vitregă, aşa, de-a tracului. Pe scurt, nu pot să fac nimic în momentele când un/o individ(ă) (anumit) se uită peste umărul meu...
Orele de desen au fost întotdeauna o corvoadă pentru mine. Şi asta nu din cauza lipsei de..chemare, ca să-i zic aşa..pentru că aud chemarea aşa de tare în unele momente încât am pictat flori pe uşa de la cameră. Şi asta nu în vremurile de demult, ca să zic că eram mică şi proastă, ci acum vreo..adică de 1 mai (când eram mare şi proastă) Aşa, deci nu le suport de nicio culoare! Profesorul/profesoara se uita un pic prin clasă şi dintre toţi „vinovaţii fără vină” mă găsea pe mine, mai „deşteaptă”, mai nu-ştiu-cum, mai cu creionul în mână, mai aplecată asupra foii, mai desenând pe masă, mai cu picioarele pe masă ca să am o poziţie mai comodă, mai mult atentă la „munca” mea decât la cei care mă ţineau de vorbă, mai cu căştile în urechi pentru „atmosferă”. Ei, ce făceau?!... Se aşezau frumuşel lângă mine şi începeau să se holbeze la demenţa din foaia mea. Eu, ca un copil „deştept” ce sunt, ridicam creionul de pe foaie, coboram picioarele de pe bancă, îmi scoteam căştile, luam o poziţie tipică elevilor şi aşteptam să se întoarcă un moment ca să ascund foaia... inteligent, ha?...
Muzica, în schimb îmi plăcea. Am nimerit nişte profesori excepţionali, fiecare în felul său. Domn’ profesor din generală, domnul A********u (cine ştie, cunoaşte!), un om extraordinar, cel mai bun profesor din lume. Cântam, ne bucuram, ascultam...da..avea dreptate domn’ profesor. Orele lui erau o minune pentru noi (ăia care am fost învăţaţi să ne dârdâie picioarele la celealte ore pe care le mâncam pe pâine...şi ne rămâneau în gât de dragi ce ne erau..). Aşa, n-am avut noroc să-mi predea şi la liceu. Am nimerit o profesoară..după înfăţişare cred că era fană Paganini...Săraca, am terorizat-o. De fiecare dată când intra în clasă, nu apuca bine să aşeze catalogul pe catedră că începeam: „doamnă, cântăm?” Da, eu. Şi mereu îmi spunea „nu!”. Nu cântam la ore.. Şi audiţie n-am făcut decât pe la sfârşitul clasei a zecea, la casetofon..mda...
Dar nu asta e problema. Problema e că...la chitară nu pot să cânt când mă nimeresc în aceeaşi cameră cu mama/tata/profesori, de desenat în faţa persoanelor de gen, nici nu se pune problema...
Am un fel de...profeso-părinto-artistico-fobie.. Cu alţii, n-am probleme.
Leacuri, ceva?...(am încercat, nu merge nici cu RedBull, nici cu pastile, nici cu RedBull şi cu pastile)
Aşa, şi pe lângă „problemă”, mai am o „dilemă”: să las templateul ăsta sau să îl pun pe ăsta (de jos)? Eu nu pot sa ma hotarasc...
Ştiţi miturile alea urbane conform cărora, profesorul n-are niciodată stilou, pictorul, vopsele, scriitorul, hârtie? Mno, uite că-s adevărate...pe deasupra, mai adaug eu una: bloggerul n-are net! Da, zilele astea am luat o mică pauză, din lipsă de net...
M-am convins că rândurile pe care aveam de gând să le scriu nu îmi puteau aduce nimic bun. Ba mai mult, din cauza lor, puteam să sfârşesc penalizată..într-un fel sau altul. Aşa că am recurs la o alegorie, pe care sper că cei vizaţi o vor pricepe, dacă au un gram de grăunţă cenuşie în cutia craniană.
Se spune că Georgică avea un porc, pe nume...Ţuţi...cu care se gândea să participe la un concurs de frumuseţe pentru porcine. Din păcate pentru el, concurenţa era aprigă, căci porcul Georgetei, Şuşi, ocupa de ani de zile locul întâi. Şi pe bună dreptate, căci Georgeta se îngrijea în fiecare zi ca Şuşi să aibă tot ce este de trebuinţă unui porc cu „pigigri”. Aşa că Georgel se resemnă cu gândul că juriul nu îi va da note mari lui Ţuţi, atâta timp cât Şuşi va fii prin preajmă. Cele mai periculoase categorii erau proba de greutate, proba de aptitudini porcine şi proba de grohăit. Ca un băiat realist ce era, Georgică şi-a dat seama că Ţuţi nu putea face faţă la niciuna din probe. So, ce rămânea de făcut? Georgică alese să stea picior peste picior şi să se uite la nişte DVDuri.
Dar, într-o zi, Georgică fu vizitat în somn de Zâna Porcinica (cu accent pe penultima silabă), care îi spuse, mai pe faţă, mai pe ocoliş, că nu e nevoie ca Ţuţi să fie as la toate probele ca să treacă pe locul întâi. Georgică avu o revelaţie: dacă s-ar fi milogit pe la nenii din juriu?! În fond, nu făcea nimic rău... Ţuţi ar fi trecut pe primul lor, el ar fi dobândit faimă şi bani, iar Georgeta şi Şuşi ar fi vârât capul în pământ de ruşine ca struţul...
Zis şi făcut. Georgică se împrumută pe la bănci, la rude, şi cu banii obţinuţi cumpără trei cartoane de Malboro, câte unul pentru fiecare membru al juriului.
În ziua concursului, Georeta rămase mută... Un porc slăbănog câştigase proba de greutate! Acelaşi porc slăbănog dovedise că nu poate alerga, dar câştigase proba de aptitudini. Unde mai pui că tot el, răguşit fiind,
Atunci Georgeta se enerva amarnic – „Cianura, Gerogrica! Nu ti-e rusine sa te prezinti cu un porc intr-un hal fara de hal si sa mai si castigi?”
