Jane

Am o leapşă de făcut şi o tot amân. Îmi pare rău pentru asta. Aş vrea să încep să-mi înşir gândurile, pentru că am atâtea de spus despre toate, despre toţi, despre mine. Le-aş spune, dar parcă nu le-aş spune. Nu vi s-a întâmplat niciodată să staţi câteva secunde şi să vă gândiţi înainte de a scrie ceva? Mie nu prea mi se întâmplă. De cele mai multe ori, gândesc în timp ce scriu, astfel încât n-am nici cea mai vagă idee despre ce voi scrie în următoarele secunde. Poate voi urma gândul cu care m-am aşezat în faţa tastaturii/colii de scris, poate mă voi...revolta?

Uneori mă mai loveşte câte-o rafală de vid şi-mi rezem capul în plopul din faţa ferestrei şi încep să mă gândesc... la cum ar fi să am o găină. Bobo s-ar bucura. Mi-aş lua o cameră foto performantă şi i-aş face poze. Le-aş pune pe blog şi apoi aş sta câteva secunde şi m-aş uita la ele ca un om care n-are nicio replică de învăţat pentru piesele de teatru.

Încă mă minunez la gândul că există oameni atât de penibili! Probabil, dacă aş avea o găină, aş chema-o lângă mine şi i-aş arăta. I-aş spune: „Jane, vino să vezi cât se chinuie ăştia!”. Şi am sta şi am râde de ei. Aş chema şi pisica mov şi am râde toate trei şi ne-am cumpăra popcorn şi ne-am uita la Burn Notice. Am ajuns pe la jumătatea sezonului 2. Urmăriţi? Instrucţiunile alea pe care le dă Michael par uneori atât de tentante. Am vrut să fiu spion. De fapt, am vrut să fiu de toate! În toate am găsit câte ceva care mă atrăgea atunci, când eram mică şi proastă şi ascundeam căciulile cu ciucuri înainte să ies afară ca să nu mi le aşeze maică-mea în cap. Erau hidoase de-a binelea. Nici nu-mi ajungeau picioarele la covor când eram aşezată, atât de mică eram. Începeam şi să cânt, deşi nici măcar nu ştiam ce, cum şi dacă există melodia pe care o cântam. Poate cântam o melodie  neinventată, o melodie cu spioni şi bileţele găsite în cutiuţe vechi, legate cu praz verde şi albastru şi roşu. V-aţi uitat la meci? Şi cu găini şi cu pisici mov cu bandane şi căşti.

Mâncăcioşilor (pentru cine nu ştie cine-s mâncăcioşii, citiţi articolul anterior), voi chiar credeţi că am făcut din scris un scop în sine? Credeţi că am plănuit să aberez despre găina Jane cea nenăscută? Ea însăşi mi-a dictat! A zis aşa: „Fii atentă, că ăştia se chinuie să scrie. Şi când nu reuşesc, fură buldozere şi trec cu ele peste grăunţe. Peste virgule, puncte, ehe...găsesc ei! Da’ ştii ce? Mai dau de câte-un grăunte din adamantium incasabil (ştiţi voi, licoarea aia magică pe care i-au aruncat-o-n vene băieţii rău lui Logan - Wolverine), şi atunci plâng...  şi grăuntele râde!

Răde! Râde!

„Happy ever after in the market place...

Desmond lets the children lend a hand...

Molly stays at home and does her pretty face...

And in the evening she still sings it with the band...

Ob-la-di, ob-la-da, life goes on, brah!...”

Jane râde de tine, mâncăciosule! Şi pisica mov râde de tine! Şi eu râd de tine!