Mâncăcioşii

Cine m-a citit pe la ora 6 a dedus, probabil, că eram exact în apele mele (expresia asta se vrea a fi opsului lui „nu eram în apele mele”).  Eram. O oră, poate o oră şi jumătate. Scrisesem ceva decent, simplu, ceva care striga un „huă” extravaganţei pe care o afişează unii. Momentul meu de linişte n-a durat decât câteva minute. Nu e incredibil felul cum vin subiectele de discuţie fără să le cauţi?

...

De-asta hămesim ! Pentru că în loc să folosim în continuare ceea ce moştenim, trecem cu buldozerul peste grăuntele respectiv – cât de mic, şi ne minunăm de cât de neted (sau nu) e locul pe care tocmai ni l-am pregătit. Pentru că după ce realizăm că înainte aveam un grăunte şi acum avem un loc gol, începem să ne plângem de milă, începem să nu-ne-simţim-prea-bine, şi să invocăm, soarta, astrele, viaţa, care-i mereu o curvă pentru noi. Nici morţi n-am scoate mâinile din buzunare ca să căutăm şi noi un grăunte, că doar nu suntem proşti! Noi suntem cei mai deştepţi şi cei mai perfecţi dintre cei mai perfecţi perfecţi! Atât de perfecţi, încât Pământul ne îmbrăţişează cu recunoştinţă şi ne mulţumeşte că existăm. Ce s-ar face fără noi?! S-ar roti liniştit în continuare, fără să fie zguduit, bombardat şi făcut schweitzer (şvaiţer) din 2 în 2 secunde. Ce viaţă seacă! Ar trebui să zică mersi că ne are!

Noi nu ne simţim bine până nu ne mâncăm între noi, până nu ieşim cu măselele pline de carnea şi de venele celui de lângă noi, până nu-i demonstrăm că suntem mai puternici, mai tari, mai... penibili decât el!