Circ

Circ - un loc în care caii, poneii şi elefanţii pot vedea bărbaţi, femei şi copii care se comportă prosteşte. (Bierce Ambrose, Dicționarul Diavolului) 

Cati se plângea deseori pe la mesele festive că nicio pereche de pantofi nu-i vine bine. Începea să se smiorcăie mai ales când vedea că servitoarea se ridică să aducă porumbul. Atunci, știa sigur că pericolul ieșea din cameră, și că la masă rămânea doar ea, cu stră-stră-bunica ei și cu soțul acesteia, care stătea liniștit cu capul rezemat de spătarul scaunului, aplecat într-o parte, gânditor și slab, dar cam vânăt la față probabil din cauza încăperii neaerisite. De fiecare dată când servitoarea se întorcea, lua cel mai bun porumb de pe tavă, îl curăța de boabe, și toca în felii știuletele, băgând câte o feliuță între maxilarele stră-stră-bunicului, deși știa bine că omul nu era înnebunit după mâncare, pentru că renunțase să mai mestece de aproximativ 20 de ani. Așa că fata, tânără și răbdătoare, aștepta câteva minute ca să-i dea timp bătrânului să simtă gustul bucatelor, după care i le scotea dintre dinți și le arunca la gunoi. Câteodată mai rămâneau firimituri, care cădeau printre oasele lui, pe scaun, și atunci începea un complicat proces de mutare a stră-stră-bunicului de pe scaun, măturare a firimiturilor, și asamblare a bătrânului în poziția inițială.

Moșul o iubea pe Cati. Nu mișca un deget când vorbea ea. În urmă cu vreo 50 de ani, când el era bătrân-bătrân și cărunt, o mătușă îndepărtată le spusese la o masă că nu e politicos să stai nemișcat când cineva îți vobește, de parcă nu te-ar interesa. Moșul a uitat repede, dar stră-stră-bunica avea grijă de fiecare dată să deschidă toate geamurile și toate ușile, ca să se facă curent, iar degetele moșului să se miște cumva. Ba, când era ger afară, sau dimpotrivă, o toropeală cumplită, baba chema un băiețaș de prin vecin ca să-i miște moșului oasele. Numai Cati făcea excepție. Ea știa că stră-stră-bunicul o iubește, așa că nu era nevoie să se mai miște ca să-i dovedească asta.

Cati vobea repede și tare, și întotdeauna despre pantofi. Purta 75 la dreptul și 57 la stângul, și avusese odată o tentativă de a depune plângere la poliție, pentru că singura fabrică de pantofi din oraș nu scotea decât perechi de 57 la dreptul și 75 la stângul, dar s-a întors din drum pentru că era o zi de Joi și își uitase cheia pe dinăuntru.

Desigur, magazinul din colțul de vest vinea o marcă de pantofi produsă în statul vecin, care beneficia de măsurile 75 la dreptul și 57 la stângul, dar Cati nu mergea niciodată spre vest, pentru că îi purta ghinion.

Stră-stră-bunica i-a promis la masă că va da comandă de o pereche de pantofi pe măsura ei, iar Cati a început să plângă de fericire. Baba a izbucnit și ea în lacrimi. Și-a adus aminte că ultima oară când a plâns atât de tare, a fost acum 50 de ani, când după ce au terminat de mâncat porumb, s-au urcat în mașină să se ducă la magazinul de pantofi. Din nefericire, le-a ieșit în față un drum, iar mașina a făcut accident. Stră-stră-bunicul a murit pe loc, iar Cati a rămas fără picioare.

Și-a șters lacrimile și a chemat servitoarea:

Liliano, cheamă-l pe Cățel să-l mai miște puțin! Cred c-a înțepenit săracul de când stă.