Decapitarea

Nu semănăm.

Mă uit la tine și văd un copil care refuză să creadă că nu toată lumea joacă după cum îi cântă el. Deși, și în imaginea asta am dubii. Uneori cred că faci pe copilul. Știi, e mitul ăla al ființei pe care nu poate nimeni s-o refuze dacă se uită cu niște ochi mari și inocenți și cu-n zâmbet de căprioară rănită. La mine nu merge. Eu pe-astea, le-aș tăia în bucăți și le-aș pune la murat. Poetic, n-am ce zice.

Acum îmi dau seama. Dacă într-o zi n-o să mai pot răbda și-o să-ți spun tot? O să-ți tai venele? Ai mai încercat. Nici măcar curaj pentru asta nu găsești.

Nu-mi place ciocolata caldă. Nici măcar iarna.

Cine-am fost, cine sunt? Între ele două se cere un alt timp, sau un alt mod. Uite, poate că și de-asta te-nvață la școală mastodoanta aia de gramatică, ca să-ți găsești timpul potrivit. Timpul pierdut, sau cel pe care nu l-ai avut niciodată. Pentru ei, nu știu ce sunt. Pentru mine, ei sunt „cunoștințe” și „cunoștințe vechi”, dintre care, celor din urmă, măcar, încerc să nu le greșesc. Dincolo de „cunoștințe”, există ceva mult mai delicat. Nu, nu e prietenie. Prietenia degenereaz întotdeaun, însă nu despre asta voiam să vorbesc. Era o vreme când scriam coerent.

Există arhitecți pentru sticluțele de parfum? Unele sunt chiar opere de artă. Întotdeauna mi-au plăcut, de când vedeam prin filme damele (de companie) parfumându-se ca să meargă la întâlniri, de când am descoperit cutia mamei, și așa am înțeles de unde venea aroma de scorțișoară de pe eșarfele ei. Mama avea multe eșarfe. Și fulare. Iarna, când mergeam la teatru, mă învelea cu unul din fularele ei. Era prea mare pentru mine, și-mi venea ca un șal. Mă cufundam până la ochi în țesătura de kașmir. Acum mi se pare atât de mic teatrul. Mai trec din când în când pe lângă el. Nu se mai țin decât foarte puține spectacole. Lumea nu mai vine, nu mai are bani. E o clădire gălbuie, cu scări pe dreapta și pe stânga, cu măștile tragicului și comicului care abia se mai disting. E clădirea în care mi-am lăsat niște ani. N-am mai intrat de-atunci. Nu cred c-aș vrea s-o fac. Dacă aș intra acum, probabil mi s-ar părea extrem de mic și neînsemnat, față de cum îl vedeam eu atunci.

Și teatrul are un spirit. S-a prins de mine într-un fel. Se prinde de toată lumea.

Zic să zâmbești, pentru că eu înjur. Așa zic mereu, să zâmbești. Merg cu pacea la gât. Dar știi ce? Mi-am dat seama că îți zic asta în zadar. O fi mai interesant să te știe lumea drept căprioara rănită. Chiar uneori am impresia că-ți ascunzi râsul ca să-ți poți păstra imaginea. Știi ce-i aiurea, unei vulpi n-ai cum să-i faci rău. Va fi mereu cu un pas înaintea ta. Sau doi, trei. Va ghici imediat ce ai de gând. Asta a și făcut, de fapt.

Ieri te-am sugrumat, știi? Ți-ai dat seama, măcar? Iubesc eșarfele, ca și mama. De-aia merg peste tot cu o eșarfă legată de mână, de geantă, în loc de curea, la gât, pe umeri. Și ieri purtam la mine una. Era din mătase, cu motive indie, pe roșu și negru. Ți-am legat-o de gât. Știu să fiu tandră când e nevoie. Ți-am legat-o strâns, apoi și mai strâns, până ai ridicat brațele spre cer și-ai început să gemi. Spuneai că-i de-ajuns, dar eu strângeam mai tare. Te-ai învinețit. Am continuat să strâng, până ți s-a despicat gâtul și capul ți-a alunecat de pe umeri.

Am scututrat puțin eșarfa. De sânge n-o spăl, însă am s-o dau cu parfum, ca să nu-ți mai poarte duhul. Tandră, așa mi se spune.

Eu îi zic demnitate. Tu n-ai avut așa ceva. Dacă cineva o să-ți lipească la loc capul de gât, și-o să te-ntrebe de ce ai pățit una ca asta, să-i zici „din prostie!”.