De la zero.

Dependenții îi spun „moment de luciditate”. Eu l-am remarcat prin filme, acum mult-mult timp, dar pentru că eram prea mică și prea necoaptă ca să-l înțeleg, nu i-am dat prea mare importanță. M-am gândit totuși la el. Mi-am imaginat cum o fi, am încercat să-l imit în jocurile din fața blocului. Habar n-am cât de bine mi-a ieșit, dar bănuiesc că nu eram chiar o specialistă într-ale lui.

L-am regăsit, pe urmă, pe la 14-15 ani, când am început să pricep ce se întâmpla, de fapt, cu idolii mei. Mama se închina la el ca la icoane. Eu, la vârsta teribilismului, îl credeam un fel de somn pe care-l dormi „degeaba”. Un timp pierdut, o imagine glorioasă înmuiată de o oboseală de moment. Credeam că zeii mei nu mor, nu obosesc niciodată. Că nu au nevoie de ajutor, că pot să ridice un deget, doar, și lumea le stă la picioare. L-am citit pe Anthony Kiedis, scris de Anthony Kiedis. Omul de fier al Pepperșilor își începea povestea așteptând asistenta care îi făcea în fiecare dimineață injecția „de purificare”. Devenise vulnerabil. M-am speriat, dar am citit mai departe, și mi-am dat seama la sfârșit că puterea de a recunoaște și de a povesti motivele care l-au împins să se odihnească l-a acoperit cu o nouă armură de fier, mai puternică decât cea veche.

Invoc și eu un moment de luciditate.

Vreau să șterg tot ce m-a intrigat și să iau totul de la zero. Vreau să mă simt ca într-un oraș străin, să mă plimb pe străzi ca un copil prost, cu gura căscată la fațadele clădirilor, la parcuri, la copaci, la oameni, fără să-mi aduc aminte de ceva anume. Vreau să fiu străină printre străini, la fel de străină cum sunt acum pentru tine. Să înghesui într-un sicriu ce-a fost urât și să-i dau foc. Să iau cu mine ce trebuie luat. Și n-am prea multe chestii, doar cât să-mi încapă în geantă.

Vreau să mă trezesc mâine odihnită și tânără.