Câmpiile Elizee.

luni, 4 aprilie 2011

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:
Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.
Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.
Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.
Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.
(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

5 reacţii:

Suhai spunea...

putin psihedelic... imi place :D

Anca G. spunea...

@dddecster, heh, mă bucur:D

iuliana spunea...

niiiiiiiiiiiiiiiiiiiiceeeee!:D:D:D

Anonim spunea...

prima parte e absolut geniala! m-a entuziasmat atat de tare:d ideea cu cerberii si tot fantasticul imi aminteste putin de Borjes. ai si tu din lirismul acela fascinant:x

Anca G. spunea...

@margeledinsticla, mă bucur că ți-a plăcut

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?