Peronul tatuaților. Toiagul lui Aaron.

.- fragment - 

Nu-și dădea seama când își revenise. Nu știa nici ce se întâmplase cât fusese inconștientă,. Îi era frică, se blestema că-și lăsase corpul pradă unor momente de paralizie, în care nu mai avusese control asupra ei însăși. Înăuntru era mai rece ca într-un spital românesc. Dacă pășeai pe pardoseală, căldura pașilor ți se imprima pe suprafața înghețată, riscând să rămână acolo pe vecie. Suflul care îți ieșea din plămâni părea aproape solid, și în obraji îți apăreau două pete de purpură cu care ai fi putut concura modelele machiate de mâinile iscusite ale unei cete întregi de stiliști. Din când în când, câte-un suflet de aer răscolea încăperea, punând într-o mișcare bolnavă particulele de ger, care ajungeau să-ți joace ca niște săbii ascuțite pe piele. Barele care atârnau din plafon erau și ele acoperite de o pojghiță de solzi albi. O cană de cafea caldă așezată din întâmplare în chilioara asta de tren s-ar fi solidificat  cu totul, până ar fi ajuns o singură materie, nedefinită, un melanj grosolan.

Sacadat, pe ritmul unei muzici închipuite, se auzea războiul a două materiale solide și țepene.. Bătăile răsunau în gheața holului, anunțând parcă un eveniment solemn, la care ar fi meritat să ia parte întreaga omenire. Din turla unei biserici dacă ar fi sunat, ar fi izbutit să adune în trei mișcări tot satul

Pașii o dirijară către compartimentul din care venea zgomotul. În drum, încercă să le numere și să le rețină. Unu, doi, trei … nouă ... Pierduse șirul. Întorcând capul, își dădu seama că ușa pe care intrase se estompase undeva între compartimente, și că toate chilioarele din jurul ei păreau la fel. În copilărie, întorcându-se cu cheia de gât de la școală, i se întâmplase de câteva ori să nu mai recunoască drumul spre casă. În primii ani, o aducea bunică-sa, o femeie solidă, veșnic rujată cu un tub de ruj verde, celebru în anii de după revoluție, iubit de babe, pentru nuanța roză pe care-o prindea pe buze, duhnind a parfum, cu pălărie și fileu care-i strunea părul decolorat cu apă oxigenată. De fiecare dată când venea la ea să o ducă la școală, o punea să se așeze în genunchi, cu fața spre un colț al camerei care, credea ea, arăta spre Răsărit, și să bolborosească o rugăciune pe care ea o citea cu voce tare, să o audă vecinii. Fata înjura printre dinți toată suita de sfinți, încercând să-și dezmorțească genunchii, în timp ce bunica, pioasă, nu-și ridica privirea din linoleumul de pe jos și dădea din cap în față și-n spate, pe măsură ce citea pomelnicele pentru vii, pentru morți, rugăciunile de dimineață sau feluritele acatiste, ca să-i dea nepoatei un model de bună-purtare creștină. Desigur, scena se petrecea numai după ce baba parfumată își aranja părul pe bigudiuri și consuma un tub de ruj pe buzele ei vinete, ca să nu apară ca o oarecare în fața divinității.

Odată, maică-sa veni mai devreme acasă de la muncă. Găsindu-și odrasla încercând s-o imite pe Maica Tereza și pe soacră-sa lângă ea, funcționând ca exemplu, mai-mai că era pe cale să facă un atac de cord. Fata singură izbuti să scoată ghearele maică-si din buclele bunicii credincioase, împreună cu jumătate din podoaba capilară a celei din urmă.

De-atunci, ea primi cheia casei legată cu un șnur împletit pe care și-o puse la gât, iar babornița nu mai puse piciorul în casă. De rugăciunile ei, nu se mai auzi decât când Lena se îmbolnăvi de pneumonie. În anii de după revoluție, în apartamente era atât de frig pe perioada iernii, încât oamenii înghesuiau pe sub pervazul ferestrelor cârpe, prosoape, burete, ca să împiedice gerul să mai intre. Totuși, fata începu într-o iarnă să tușească, iar părinții o purtaseră prin toți doctorii din oraș. Cu un așa necaz, familia cheltui sute de mii pe medicamente, dar Lena tot nu dădea semne să-și revină. Mamă-sa se refugia câte-o jumătate de oră, seara, ascultând vinilurile vechi în surdină, iar taică-su pleca de-acasă și se plimba pe străzi, încercând să uite. Fata tușea în continuare, atât de rău încât jurai că mai are puțin și-și dă plămânii afară. Iarna, de sărbători, când toți copii din bloc mergeau cu colindul și-și făceau seara socoteala câștigului, copila tremura de febră în pătură trăgându-și înapoi lacrimile de pe obraji. Și-ar fi băgat unghia în gât, sperând să moară ca păsările, doar s-o știe pe mamă-sa liniștită, și pe taică-su, acasă.

În momentele alea, scorpia de bunică-sa se găsi să-și arate înțelepciunea spunând la toată familia că fata e posedată de duhuri rele, din cauza ignorantei de noră-sa, care a îndrăznit să-i alunge credința, dând-o afară din casă. Fu picătura care umpluse paharul. Până și fiu-su o înjură ca la ușa cortului, acuzând-o că nu face decât să-i distrugă familia cu intrigile ei.

Lena fu dusă iar la doctor și i se prescrise un vaccin care costa enorm, dar pe care părinții l-au cumpărat fără să stea pe gânduri. Fata trecu cu bine prin iarnă, iar de curva creștină nu se mai auzi nimic.

Cheia îi servise mulți ani ca talisman care îi dădea siguranță pe drum. Se agăța de ea, ca de un colac de salvare, o invoca atunci când auzea urletul vreunui câine sau când vedea vreun vagabond nebun care vorbea cu vreun duh invizibil de pe umărul său.

Astăzi nu avea cheia la gât, dar mâna îi căuta șnurul prin jurul gâtului subțire și alb. Cu vârful degetelor de la picioare, atinse ușa compartimentului din care venea zgomotul.