Murder By Death

          Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.

Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.

Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii - Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” - câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I'm Afraid of Who's Afraid of Virginia Woolf.   

Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.

Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).

Ăsta  e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a - cel puțin - ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino: