Să te duci într-o zi în dealul din spatele casei. Acolo merg eu de obicei, când mi se pare prea cald în cameră. Știi, se întâmplă, chiar și mie mi se întâmplă. Câteodată temperatura urcă mai mult decât ar fi necesar, și atunci mi se pare că aerul mă sugrumă în loc să-mi asigure viața. Atunci ies. Nu mă mai gândesc la cât de mică sunt, sau la cât de subțiri sunt bretelele transparente. Ies în frig și mă bucur de el.
Să te duci într-o zi pe deal. Să stai și să te uiți la tot ce e în fața ta, în dreapta nucului de unde culegea tata nuci, pe urmă i le ducea bunicii, ca să facă dulceață. Stătea bunica și zolea câte jumătate de zi la dulceața aia, și ieșea mai bună decât ciorapii de lână împletiți cu andrele. Acolo, în dreapta nucului, e un hău. Nu i se vede capătul. Îl cheamă Hăul Zamfirei. La noi se spune că Zamfira ar fi fost o fată născută într-o familie de boieri. Era frumoasă, dar ușoară la minte. La 11 ani, nu știa cine-i sunt părinții, și spunea "mamă" și "tată" oricui. De-asta, ai ei au alungat-o. A înnebunit de durere și de dor. Noaptea, umbla pe la porțile oamenilor, dormea cu câinii, în coteț, sau în iesle. Vara, o găseai în lanurile de grâu, întinzându-și brațele și privind în sus. Era timpul războiului, atunci, dar nimeni nu-i spunea Zamfirei ce se petrecea.
Când treceau avioane de luptă, ea se prefăcea că zboară prin grâu și urla, imitând zgomotul motoarelor. Iarna, se mai îndura câte un om să-i deschidă staulul. Așa a trăit Zamfira mai bine de 7 ani, până-ntr-o zi, când a apărut la ușa maică-sii cu un copil în brațe – al ei. Nu știa cum și de unde. Nici n-au vrut să-i deschidă poarta. Zamfira a continuat să bântuie ulițele, până a ajuns la gura hăului. N-a văzut în fața ei decât ceață, moale, adormită, densă, aproape că o auzea chemând-o să adoarmă și să toarcă. S-a lăsat în ceață, cu copilul în brațe. Se spune că noaptea se trezește și-și strigă părinții. Se spune că noaptea, copilul ei se trezește și o strigă pe nume.
Să te duci într-o zi pe deal, s-o auzi. Acolo mă duc eu, de obicei. Mai stăm de vorbă. Ea urlă, eu șoptesc și-mi dau seama cât de bine îmi e sus. Nici nu știi ce bine-i.
4 reacţii:
cat din asta e fabulatie? :-s
@Andra, pornește de la.. un fel de legendă care circulă prin satul bunicii. Habar n-am cât e real și cât e invenție sau superstiție din bătrâni (ăștia cred și că dacă te nimerești la vreo răscruce de Sânziene, vin ielele și te iau pe sus..). Eu doar am ”adus-o mai aproape”..
That was so Eliadish :)) Cool!
Apropo de asta... Mi s-a intamplat, de curand, o chstie teribila...
Am luat o băbuţă cu masina cand ma intorceam acasa de prin umblari. Si incepe ea sa-mi povesteasca de viata ei, de vraji, de blesteme, de astea. Si-mi vorbea de "deschisul cartii" @ preoti nebuni care iau frumos Evanghelia si o deschid peste capul individului... si de acolo unde se deschide, citesc şi incep sa interpreteze...
Bai si cum vorbea aia asa, [mergeam destul de incet, cu 60], dau sa iau o curba... si intorc volanul pe jumate in sensul curbei da' masina o ia tot inainte. Incetinesc si trag de tot volanul in sensul curbei da' masina tot inainte o ia. Franez pana la oprire. Fac cruce, o rog pe tipa sa taca naibii din gura...Respir adanc si pornesc din nou.
Am lasat-o in primul sat. Nici azi nu am o explicatie plauzibila pt ce s-a intamplat.
Trimiteți un comentariu
La ce te gândeşti?