Marea trecere

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla când vine vorba de o vizită a bunicii /mătuşii /păpuşii /puricelui de baltă sau a altor personaje mai mult sau mai puţin importante din vremurile demult apuse e plăcerea cu care indivizii ăstia povestesc despre cât de prost erai când erai mic. Sau, după caz, ce inteligent erai (în traducere, acum nu mai eşti), ce drăguţă erai (carevasăzică, erai blondă, cu ochii albaştri şi acum arămiul tău din păr aduce a farul din Alexandria şi ochii ţi s-au făcut căprui), ce cuminte erai (adică jucai după cum îţi cânta bona, acum gândeşti pe cont propriu). Idiotul care a inventat vizitele de gen merită, după părerea mea, să fie ars pe rug aşa, la înălţime, să zicem în Turnul Televiziunii de la noi, sau în vârful babanei Empire State Building, în timp ce e filmat şi difuzat pe toate canalele din lume, ca să ne bucurăm toţi şi cenuşa lui pusă într-o cutie pentru reziduuri radioactive sigilată bine, ca să nu mai poată să iasă la lumină niciun firişor!

Nu-mi reneg amintirile, nu mi-e ruşine de nimic, nu caut să mă îndepărtez de ele, dimpotrivă, mi le asum ca pe o parte din mine, dar nu trăiesc din ele, nu tânjesc după ele, nu mă rapotez la ele din 5 în 5 secunde şi în niciun caz n-aş vrea să le retrăiesc! Copilăria mea n-a fost cu nimic ieşită din comun – cu toţii am fost un pic săriţi, toţi ne-am înjurat bunicile/mătuşile, toţi cântam la periuţa de dinţi în faţa oglinzii, crezându-ne artişti pe scenă, toţi ne-am prăpădit căzând din meri.

Există chestii frumoase, drăgălaşe în idioţenia lor. Sunt lucruri pe care le-am mai povestit pe-aici în momente de tâmpenie, dar rămân la stadiul de lucuri drăgălaşe şi mai ales trecute. Nu vreau ca trecutul meu să-şi întindă picioarele în prezent, şi dacă prind chiar şi miros de trecut în viitor, îi dau cu sprei paralizant (bineînţeles, după ce lăcrimez un pic, lamentabil..).  Dar copilăria nu se compune numai din momente plăcute, sunt o grămadă de urâţenii de care mă detaşez. Alea merită să fie renegate din toate punctele de vedere. Momente, persoane cu care nu mai vreau să am de-a face vreodată, situaţii la care nu mai vreau să revin, vorbe, lovituri.

Cutia cu amintiri e necesară pentru oricine, dar uneori e mai bine să ţinem cutiile închise. E, şi atunci intervin rubedeniile... Şi-ţi dau toate planurile peste cap, îţi răscolesc toate cutiile şi scot la aer proaspăt ce tu te-ai chinuit să înfunzi. Şi tu le tai vorba cu tupeu şi te simţi aşa de bine! De ce să-ţi faci griji pentru ele şi pentru ce-a trecut? Dacă nu te poti detaşa de lucrurile astea, n-ai să poţi vedea ce ai în faţă şi asta e chiar grav...