Să nu pleci, Jo. Partea 5. Ultima.

         Pe măsură ce înaintau în toamnă, vântul se făcea tot mai pişcător şi rece. Josephine îşi trase şosetele scurte în sus pe gambe. Buletinul de ştiri anunţa ora exactă – 19:00 p.m. – deşi ceasul din salonul de jos refuza să intre în rând cu ceasurile normale. Porcărie! Într-una din zilele astea, femeia avea de gând să coboare în centru şi să-şi ia un ceas electronic. Mick mânca puţin şi rar. În ultimele zile se făcuse tot mai slab şi tras la faţă. Parcă îmbătrânise cu cinci ani în două săptămâni. Patul improvizat la etaj din pături şi perne de împrumut de la părinţi nu-l mulţumea. Nu dormea decât foarte puţin pe noapte. Cu toate strădaniile soţiei, bărbatul nu făcea decât să fixeze găurile din lambriurile camerei ore în şir. Nopţile deveniseră o povară pentru amândoi. Singurele momente de linişte pe care Josephine le cunoştea în noua existenţă erau, deşi îi era jenă să recunoască, momentele de absentare ale lui Mick de acasă şi escapadele de la slujbă ale ofiţerului Jones. Vinovăţia începuse să-i tulbure femeii somnul.

• 
  
  -Ce gogoşi ţi-a mai vândut?
  Jones. Era vorba despre Jones. Mick vorbea molcom, sprijinit de peretele de sub scări.
  
• 
  
  -Ofiţerul nu-mi vinde gogoşi.
• 
  
  -Bine, ce ţi-a zis?
• 
  
  -Nimic.
• 
  
  -Nu-mi place când oamenii nu spun nimic într-o conversaţie.
• 
  
  -Mi-am dat seama. Poate Salma îţi spune mai multe.
• 
  
  -Salma ştie multe.
• 
  
  -Şi-i ia al naibii de mult timp să-ţi spună tot.
• 
  
  -Nu e vorba de mine. Suntem doar noi. Tu şi cu mine. Salma ştie multe.
    Deci, toată lumea ştia multe. Şi Jones, şi Salma. Şi mai nou, Mick.
  -Sunt convinsă. Poate...mai bine ne-am lua telefon. Dacă ţi-ai găsi de lucru, sigur. Dacă vine toamna, vremea s-ar strica. Pe-aici. Până am ajunge la poştă să dăm un telefon ar trece mult timp. Şi în plus, nu ştim la ce să ne aşteptăm...de la..hmm.. hoţi? Ăăă.. hoţi.

-Da, Josephine. Ar trebui să ne luăm unele măsuri de precauţie. 

Era un mic război câştigat. Mick spunea "da" telefonului. Îşi aminti de cartea de vizită a şefului departamentului de poliţie. Era un pas spre o garanţie a siguranţei.

• La ce te gândeşti, draga mea?
  Era rândul femeii să nu răspundă.
  
  
   
  *
  

           Aşternuturile în dezordinea de dimineaţă nu ascundeau capul ciufulit al lui Mick. Seara uitase fereastra deschisă, şi frigul aproape că îi paralizase picioarele. În mod ciudat, figul părea să-i sormonească în minte amintirea unui miros de cadavre de animale. Josephine îşi strânge genunchii la piept, făcându-se mai mică în pături, ca şi cum o suprafaţă ocupată cât mai puţin ar fi scutit-o de sentimentul mizeriei. Un junghi de durere suportabilă îi traversă braţele, adunându-se în încheieturi. Tânjea după apă curată.

           Imaginea salonului îi provocă impresia unui recent război. O spumă densă de praf alb, cârpe, un colţ plin cu cărămizi, iar în mijlocul încăperii, într-o roabă pe care femeia n-o recunoştea, băltea un mortar proaspăt cu care Mick blagoslovea cărămizile înainte să le proptească pe vecie în...faţa uşii! Două din ferestrele laterale fuseseră deja acoperite. Proptită de perete, rânjea o puşcă de vânătoare, procurată cine ştie de unde.

• 
  
  -Ce faci?!
   Bărbatul întoarse un cap alb în directia vorbelor.
  

         -Te iubesc, Josephine. Să nu pleci, Josephine.  Vorbele i se amestecau în gât. Nu vreau să ne despartă nimic, Josephine. Vom fi împreună. Mereu. Doar noi doi. Ştiu că suntem în pericol, chiar şi tu ai simţit-o. Draga mea, aseară mi-ai spus că vrei să cumpărăm un telefon, dar eu ţi-am pregătit o surpriză. O surpriză, Josephine. Aşa vom fi  mult mai în siguranţă.
            ...în siguranţă...

...în siguranţă...

...în siguranţă...

...în siguranţă...

           I se învârtea capul. Mick zidea uşa şi ferestrele ca să ţină la distanţă un pericol din afară, dar ea se uita cum singurii centimetri pătraţi de libertate i se întorceau împotrivă, sigilând-o în acelaşi spaţiu cu singurul pericol pe care putea acum să-l vadă clar – Mick. Se simţea privită din toate găurile din lambriuri, de pe ferestrele proaspăt orbite, de el. Degetele începuseră să-i danseze în beţia de nervi, până când carnea şi oasele începură să-i depăşească raţiunea. Zvâcind, mâna îşi croi drum către sacii de pulbere de ciment. Un pumn. Mai mare, mai mare. Mick îşi continua lucrul liniştit, absent, întors cu spatele.

Femeia se silea să vorbească, dar gâtul îşi golise rezerva de cuvinte.

- Spune. Îi văzu ochii teribil de sinceri. Firişoarele de ciment mai fin decât pudra de talc începuseră să-i curgă printre degete. Se apropie încet de el şi văzu cum fiinţa bărbatului tindea să se apropie la rândul său de ea cu o tandreţe ciudată. 

Ea văzu.

Dar el nu avea să se mai folosească de simţul văzului.

 

*

       - Ştiu că n-a fost vina ta. Cel care ne vrea răul ne pândeşte pe amândoi. Ne culege slăbiciunile. Se hrăneşte cu ele. Se bucură când ne întoarce unul împotriva altuia.

          Josephine stătea pe-o parte, ascunsă între aşternuturi. Nu îndrăznea să se întoarcă spre bărbatul ei. Ochii lui Mick îşi recăpătaseră parţial vederea. Vedea în ceaţă, dar putea distinge contururi vagi. Era prima oară când vorbea despre ceea ce i se întâmplase. Vorbea la fel de molcom şi liniar ca şi prima dată când scosese cele dintâi cuvinte de la venirea în Rexburg. Femeia îi adusese în repetate rânduri mâncarea la etaj, ca să nu mai fie nevoit să coboare scările. Niciodată nu-i privise chipul. Remuşcarea muşca din fiecare bucăţică a trupului ei.

• 
  
  -Ei mi-au spus că e doar începutul. M-au prevenit cu mult înainte. În serile când eram la Salma, noi vorbeam cu ei. 
  
• 
  
  -Cine?
  

        -Şoarecii.

        -Şoarecii. Acum îşi amintea clar! Avusese încheieturile mâinilor vinete zile în şir, nici acum nu se trecuseră de tot. Grămada de şoareci morţi pe care-i găsise în şifonierul din lemn din camera unde stătea exact acum. Mirosul de cadavre de animale care-o bântuise de atâta ori. îl trăise cu adevărat! Mick şi forţa lui – o cunoscuse! Îşi amintea acum limpede primele ore pe care le trăise în Rexburg. Apa ruginită. Femeia pe care-o întâlnise în ploaie, rezemată de gard, sub crengile brazilor, Salma, care o poftise în casa ei, vrând s-o servească cu cafea. Orele care i se păruseră minute. Vizitele lui Mick la Salma. El se schimbase. Dar dacă orele puteau să i se pară minute, ce o împiedica să nu vadă acum în bărbatul ei ceea ce vroia să vadă? Ceea ce credea că ar trebui să vadă? Era Mick al ei, Ares-ul ei, care făcuse totul pentru a o şti în siguranţă, care nu lăsase nicio zi să treacă fără să-i ceară să nu plece niciodată de lângă el. Nu era asta o dovadă a iubirii lui? Totuşi, ceva se schimbase, iar acel ceva se găsea în interiorul lor. Şi dacă nu era Mick, atunci..era ea! Cimentul zvârlit în ochii lui rupse o parte din sufletul ei.

• 
  
  -Poate ar trebui să-l chemăm pe ofiţerul Jones să ne asigure paza.
  -Jones era un nătărău, iubito. Salma m-a ajutat. A pus o vorbă pentru mine, ca să fie mutat în centru. Pentru el, e ca o avansare. Pentru noi, înseamnă linişte.

        Îl pierduse. Singurul om în care începuse să aibă o fărâmă de încredere. Nu ştiuse să-l aprecieze cât l-a avut. Acea Salma se îngrijise de toate. Dar pentru ce?

• 
  
  .-..sau pe şeful de post.
• 
  
  -Nimeni n-are ce căuta între noi.

         Se uită la el.

        Stătea în capul oaselor, cu puşca pregătită, îndreptată către uşă, gata să împuşte pe oricine va atenta la soarta ei, ca şi cum uşile şi ferestrele zidite n-ar fi fost de ajuns pentru a ţine duşmanul la dinstanţă. N-ar fi fost în stare să-l rănească din nou. Metamorfoza trebuie că se petrecuse în interiorul ei. Ea era de vină pentru tot. Era aşa de entuziasmat când cumpărase casa, iar ea nu ştiuse să fie alături de el, să se bucure de zâmbetul lui. Cât au putut să schimbe astea două săptămâni blestemate! Iată-l acum, pe jumătate orb, stând în întuneric şi pândind ca un vultur ramolit un eventual atentat la viaţa soţiei sale.

• 
  
  -Josephine...
  Femeia ieşi din aşternuturi şi făcu paşi pe podea.
  

• 
  
  -Sunt aici, Mick. Ei sunt aici. Au venit să ne despartă. Ai avut dreptate, Mick. Ştia că nu o vede. Ochii lui nu-şi reveniseră cu totul.
• 
  
  -Unde sunt, Jo?
• 
  
  -Intră în casă. Sunt cu sutele. Trec prin zid.
• 
  
  -Fereşte-te, Jo.
  Femeia se îndeptă cădre cadrul uşii, în bătaia puştii.
  
• 
  
  -Vin Mick. Vin.
  Îi auzi mişcările încărcând puşca.
  
• 
  
  -Acum, Mick!
  Glontele porni. Podeaua fu izbită de un corp inert de femeie palidă, cu cearcăne mari, cu părul castaniu, cu gâtul legat de-un şnur cu ghindă.
  
• 
  
  
  Josephine...
  Zgomotul glontelui îi răsuna încă în urechi. Părul îi era inundat de un lichid lipicios.
  
• 
  
  Josephine...
• 
  
  Josephine...
  Josephine...

 

*

        Corpurile a doi oameni fuseseră scoase în dimineaţa unei zile de toamnă din casa mare, abia cumpărată de pe drumul naţional ce străbătea Rexburgul. Femeia, îmbrăcată sumar, avea cutia craniană spartă în urma unei împuşcături la cap. Fruntea îi era năcleita de sange, dar senină. Murise împăcată. De gât îi atârna un şnur cu ghindă. Bărbatul murise la câteva minute după ea, spuneau legiştii aduşi din centru. Când îi închiseseră ochii, specialiştii observară o severă iritare la globii oculari.

         Nimeni nu venise să-i vadă pentru ultima dată. Cadavrele lor aveau să fie transportate la morgă, arse în crematoriu şi apoi închise în saci de plastic şi aruncaţi pe undeva, într-un loc pe care nimeni nu-l băga în seamă, la fel cum cucoanele bogate aruncă perechi de pantofi nepurtaţi după ce le trece moda. Nici măcar girofarul ambulanţei nu lumina ceaţa de dimineaţă.

         Peste drum, Clint McRoy, şeful departamentului de poliţie din Rexburg stătea proţăpit cu mâinile-n şold, mijindu-şi ochii la scenă ca la un ţânţar supărător. Lângă el, o femeie extrem de frumoasă, de 20-25 de ani, într-un tricou albastru decolorat, cu părul până la umeri, plesnind de sănătate, mesteca chewing-gum

• 
  
  -Ai cam exagerat, Salma.
  Femeia pufni în râs.
  
• 
  
  -Uită-te la tine. Eşti toată o splendoare.
• 
  
  -Ce pot să spun, am luat ce-a fost mai bun. 
• 
  
  -Da, fata aia a fost într-adevăr o apariţie pe cinste. Ţi-a făcut bine. Parcă ai talia mai suplă. 
• 
  
  -Fata ca fata, dar nici nu ştii ce suflet tânăr avea bărbatu-său.
• 
  
  -Eşti teribilă. Râse cu zgomot. Uite, legiştii s-au gândit c-ai vrea să păstrezi un suvenir.

          Şeful de post scoase din buzunar o pungă de plastic închisă ermetic în care dormea pentru vecie trupul unui şoarece.