Să nu pleci, Jo. Partea 3

marți, 13 iulie 2010

    Într-adevăr, Nissanul era parcat în faţa dinozaurului.
    - Ce naiba..
    Josephine alergă spre dinozaur. Se aştepta să-şi simtă tălpile picioarelor călcând pe gazonul umed al Salmei, dar iarba era la fel de uscată ca o mumie egipteană. Dacă Salma avea într-adevăr dreptate şi adormise peste noapte? Totul i s-a părut că se derula aşa de repede de când venise în Idaho, dar de aici şi până a pierde o noapte fără să ştie era cale lungă. Cât s-o fi îngrijorat Mick în lipsa ei. Urcă grăbită scările care scârţâiră sub greutatea ei. La etaj, ghici prin semiîntuneric spatele lui Mick în camera destinată dormitorului. Bărbatul stătea aşejat pe podeaua prăfuită, în faţa şifonierului din lemn masiv.

    -Mick...
    -Taci! Mick vorbea cu voce înceată, ca şi cum s-ar fi ferit să trezească vreun duh somnoros închis în vreo lampă celebră.
    -Ce-i? Fata îşi domoli vocea ajungând la acelaşi nivel cu el. Ce e?
    -Nu le întrerupe povestea...
    -Ce poveste? Cui..
    -De ce-ai plecat, Jo? Mick vorbea cu voce înceată, parcă hipnotizat
    -Ce faci acolo, Mick?
    -Mi-au spus c-o să pleci. Da, mi-au spus multe... Mi-au spus lucruri teribile. Suntem în pericol, Jo. Vor să ne despartă, vor să pleci. Da, ei vor să pleci. Şi tu îi asculţi, şi pleci, Jo, pleci. Să fie oare adevărat că vrei să...mă părăseşti?
    -Mick, ce spui? Salma locuieşte alături. M-a luat la o cafea. Am ieşit... Jo se dăduse la o parte, să vadă obiectul fascinaţiei lui Mick. Bărbatul îşi plimba degetele printre cadavrele de şoareci proaspăt ieşite la lumină din şifonier.
   -Mick dă-te de-acolo! Îşi simţi zvâcnirile inimii mai aproape de beregată ca oricând şi mâna îi urcă sprintenă la obraji. Mirosul de rugină de pe degete îi aminti de murdăria chiuvetei şi de scena pe care-o văzuse ziua precedentă. Rochia nu mai avea un loc curat pe care să-şi şteargă imaginile din minte.
   -De ce să plec, Jo, ţi-e frică? Ţi-e frică de ce-mi vor spune. O, da, ei ştiu multe...şi le ştii şi tu.         Bărbatul se ridică de pe jos şi îşi îndreptă spatele spre femeia lui, proprietatea lui... Mick îşi târâi greoi picioarele pe podea suflând greoi, dilatându-şi nările pe ritmul respiraţiei forţate. Faţa i se schimonosise de o mânie inexplicabilă şi într-un gest rapid smuci mâna femeii de la gât şi-o izbi de uşa de lemn. Josephine icni şi închise ochii. Nu voia să-l vadă aşa, el nu era Mick al ei, Ares-ul ei uşor nepieptănat cu vise de copil. Bărbatul din faţa ei se transforma rapid din fiinţă omenească în monstru cu chip uman. Degetele lui se încleştară puternic pe gâtul ei şi fata îi ghici dinţii scrâşnind.
     -Nu-i aşa că nu vrei să mă părăseşti? O ţinu de mâini şi-i împinse trupul în faţa şoarecilor morţi din faţa şifonierului. Jo căzu în genunchi. Braţele întoarse la spate trimiţeau o presiune inumană pe umeri. Spune-le! Priveşte-i şi spune-le că nu mai pleci de lângă mine!
     -Ce era ceea ce stătea cu ea în cameră? Ce-i cerea acum să vorbească cu nişte şoareci morţi? Toată puterea lui era rapid dirijată spre degetele strânse cleşti şi împinse în carnea ei. Tremura din toate încheieturile.
    -Nu. nu mai plec..
     Muşcăturile frigului îi atinse din nou picioarele şi urcau în sus pe trupul ei, peste sâni, pe gât, trecându-i de obraji , amestecându-se cu sudoarea fierbinte de pe frunte. Gâtul adunase într-însul toate posibilele cuvinte şi strigăte după ajutor, lăsând muşchilor feţei ca singură posibilitate de acţiune, mişcarea în van a buzelor, în timp de nările se strângeau în deznădejde încercând să împiedice putoarea de cadavru să-i pătrundă în fiinţă.
    O clipă fu de-ajuns ca braţele să-i fie eliberate. Slăbirea strânsorii, scârţâitul parchetului şi zgomotul uşii trântite înapoi în toc indicau că bărbatul plecase. Subit.
    -Epuizată, Josephine închise ochi.

                                                                        *

      Peretele cu şifonierul găzduia o fereastră zgârcită pe care se vedea afară un soare bolnav de asfinţit. Capul femeii aştepta nemişcat pe podeaua murdară, anexat într-o poziţie imposibilă de un păpuşar neexperimentat, între bucăţi moarte de şobolani. Zumzăitul tensiunii arteriale îi brăzda urechile şi-i zvâcnea în vena de pe gât şi în încheieturile subţiri ale mâinilor. Privi în jos. Rochia de pânză topită şi şnurul cu ghindă îi atârna încă de gât. Cât trecuse? O noapte? Două? Timpul, îi măsura de la.. ziua de ieri? Ce se întâmplase ieri? Probabil că fusese prea obosită să mai improvizez un pat sau să mai cureţe cumva camera şi aţipise pe jos. Totuşi, să fi fost atât de obosită încât să se prăbuşească printre şoareci morţi? O fi fost de la cafeaua femeii de alături, cum o chema?... Dar stai, nu băuse cafea. Imaginile i se derulau în minte ca nişte cadre lipite aiurea pe un film.

       Se întâmplă câteodată ca viaţa să te poarte în văgăuni hidoase, şi să nu poţi să te împotriveşti voinţei tale, a soartei sau a persoanelor dragi care te împing cu degetul de la spate de a ajunge acolo unde o parte din tine îţi spune că nu-ţi va fi bine. Îţi trebuie doar câteva minute de stare de inconştienţă dulce, de ieşire din spaţiul cotidian, profanat de toţi, şi de retragere înăuntrul tău. Trebuie o scurtă scufundare în cândurile neconştientizate în stare normală, de plonjare în propriul necunoscut. Dacă ai noroc, vei da peste abisuri negre şi goale, care nu te mai pot atinge, nu-ţi mai pot provoca nicio tulburare. Dacă soarta te-a bătutut pe spate cu douăzeci de curele subţiri din piele când erai mic şi plângeai înfundat în leagăn după mama, înseamnă că ai fost marcat pe viaţă, şi nici afundarea în puful propriului inconştient nu te mai poate ocroti. S-ar putea chiar să începi să vezi frânturi de evenimente care chiar ţi s-au întâmplat. Unele dintre ele, mai recent decât par. Mai recente, sau mai îndepărtate, cine mai ştie?! În fond, ce e timpul dacă nu propria percepţie asupra trecerii vieţii, asupra îmbătrânirii, asupra multitudinii de acţiuni cărora le suntem deschişi? Dacă am îmbătrâni mai greu, dacă am face pe stradă trei paşi în loc de unul în drumul nostru, timpul ne-ar părea mai dilatat, ar curge mai greu. Poate atunci nu ne-am mai speria de moarte. Poate, dimpotrivă, am aştepta-o ca pe o eliberare, cu sufletul la gură. Sunt tipuri şi tipuri de oameni, sunt o mulţime de fiinţe diferite, inedite, speciale, ciudate. Unora, instinctul de conservare şi sufletul simplu de pui al soartei le va dicta o nemăsurabilă poftă de a ţine cu dinţii de firul de lumină care le-a mai rămas şi ar face orice ca să-l mai întindă, măcar cu câţiva centimetri.

     În casă trona liniştea. Mick nu se vedea pe nicăieri, deşi Nissanul era parcat cuminte la locul lui, în faţă. Josephine se aplecă şi se uită lung, pe geam, la interiorul maşinii. Nu ştiu de ce, dar un impuls de moment îi spuse să caute cheile şi s-o pornească departe. Dar era o prostie. Locul doar avea un aer vechi, dar tocmai asta îi stârnea farmecul şi atracţia. Şi în plus, de ce să dea cu piciorul unei şanse în care investise mai mult decât putea duce orice femeie tânără, şi în care îşi pusese atâtea speranţe, alături de el, de Ares-ul ei?
     De pe volanul maşinii, privirea îi căzu pe propria mână. Încheietura plesnea de-o culoare vânătă, şi în mod ciudat, şi cealaltă era încrustată cu un şănţuleţ asemănător. Caraghios. Nu i se întâmplase niciodată să nu ştie de unde-şi face rost de vânătăi. Probabil vreo brăţară mai încăpăţânată.
     Se opri pentru un moment şi ascultă liniştea satului. Nicio pasăre nu-şi exersa vocalizele. Brazii se ţineau ţepeni, proptiţi în pămâtul uscat. Sus, peste vârfurile lor, înaltul rămăsese colorat în aceeaşi nuanţă pe care şi-o amintea de la venirea ei pe domeniu, aproape la fel de ştes şi spălăcit ca nisipul. Numai el avea puterea de a sfida peisajul tern în care pământul şi cerul se confundau în aceeaşi nuanţă – gazonul Salmei, mai verde, mai tânăr, mai proaspăt şi mai sprinten decât ştiuse el să fie până acum.

     La capătul drumului spre ieşirea din complexul de apartamente Village, Rexburg, stătea proţăpit motto-ul lor: "A Progressive Village with Traditional Values". Bine, cu valorile tradiţionale avusese contact, chiar dacă ele se concretizau doar prin praf şi maro-spălăcit. Probabil, era un praf de tradiţie.

   -Frumos, nu?
   -Pan..carta?
  -Nu le ai cu literatura, domnişoară, ha? Un om cu figura puţin turtită şi plată, trecut de jumătatea decentă a vieţii, îndesat, îmbrăcat într-un sacou ponosit, cu o pălărie de culoarea nisipului, se balansa pe picioare lână o bicicletă cu semnalmente ce indicau că avea în cârcă cam acelaşi număr de ani ca şi proprietarul. Omul zâmbi blând pe sub mustaţă.
   -McRoy. Clint. Şeful departamentului de poliţie.
   -Oh, bună ziua.
   -Nu-i nevoie să vă simţiţi jenată. Vedeţi dumneavoastră, Rexburg e un orăşel cât se poate de mic şi liniştit, în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, aşa că nu-i nevoie să mai port şi semne distinctive. Totuşi, am ecuson şi steluţă fistichie, râse el. A, şi cărţi de vizită. M-au costat al naibii de mult.
     Omul se cotrobăi prin buzunare şi scoase un pacheţel de cărţi de vizită învelite în plastic transparent.
   -Asta, în caz că aveţi nevoie de ceva ajutor din partea noastră. Deşi, judecând după locaţia dumneavoastră, n-o s-aveţi prea mari probleme. Poate doar bursucii să vă mai dea de furcă..şi viscolul, iarna! Dar în mare parte problema bursucilor e rezolvată. Băieţii noştri destoinici îi iau la goană cu lasourile cât ai zice...Rexburg! încântat de glumă, şeful poliţiei sparse liniştea cu un râs de om obosit.

    Josephine se uită pentru un timp la fâşia de carton alb.

   -Pancarta asta – omul bătu uşor cu pumnul în piciorul de lemn care o susţinea – nevastă-mea a avut ideea motto-ului. "A Progressive Village with Traditional Values" – femeie deşteaptă.
   -Într-adevăr, din câte am văzut de când am venit, pare să cuprindă frumuseţile orăşelului.
   -Da, chiar aşa...
   -Cu ce se ocupă, domnule McRoy? Pare să aibă înclinaţii către creaţie..eu ştiu..literatură?
   -Probabil. Numai ea ştie acum. Deşi, am impresia că ne citeşte pe toţi câteodată de-acolo de sus.
   -Oh, îmi pare rău..
   -Nu-i nevoie. A fost un preţ. M-am împăcat cu ideea. Vedeţi, Rexburg îşi cere câteodată tributul pentru câte ne oferă. Nevastă-mea. Avea 37 de ani. În 2001, toamna, ploua de rupea! Se întorcea cu maşina de la maică-sa, obosită, de drum, de frig, de toate cele. A intrat cu maşina în brazii de pe margine. A rămas aşa, împietrită, nemuritoare, chiar. E, da, hai să nu dramatizăm. Rexburg e un loc bun, domnişoară, dacă ştii să-l respecţi.
   -Josephine Donalds.
   -Încântat. McRoy îşi întoarse capul într-o parte, ca şi cum n-ar fi vrut să ştie detalii.
   -Aici, singura problemă e că ne cunoaştem mult prea bine ca să ne lase indiferenţi dispariţia unuia dintre noi. Dar e bine, ne revenim repede.
    -Vorbiţi de parcă s-ar întâmpla mereu nenorociri.
   -Eu îţi zic, domnişoară, Rexburg e un loc bun dacă ştii să-l respecţi. Dacă nu devii ca noi, o să-ţi găseşti greu rostul.
   -Hei, şefu'! lângă drum opri un Land Rover Defender 87, cu geamurile coborâte şi-un ritm de blues ţâşnind din aparatul de radio.
   -Jones, nebunule! Ce mama naibii faci aici?
   -Întârziere, şefu. Neaţa, domn'şoară! Probleme cu bursucii?
   -Mişcă la post, Jones, şi lasă poveştile!
  -Acuşica, acuşica... capul blond al ofiţerului se retrăgea pe geamul maşinii. Orice aveţi nevoie, domn'şoară! La nevoie cânt şi la muzicuţă!
   -Şterge-o!
   -Land Rover-ul demară.
   -Fir'ar! Vedeţi ce-nseamnă să ţipaţi la şansă să plece? M-ar fi scutit de-un drum cu bicicleta. Am să plec şi eu acum, domnişoară, nu dă bine să ajungă adjunctul înaintea şefului la post. Aveţi copii, Josephine?
   -Nu, nu încă, dar n-ar fi exclus ca într-o zi..
   -Mai bine.
   -De ce spuneţi asta?
   -Fără motiv. Gândeam şi eu...în perspectivă. Copiii cer efort. Du-i la şcoală, adu-i de la şcoală. Pe urmă, dă-le de mâncare, te ataşezi al naibii de ei. Pe alt'dat, domnişoară! Bicicleta gemu sub greutatea omului.

    Era într-un fel...altfel să se gândească altul la soarta ei. Dar şeful de post era indiscutabil mai trecut prin viaţă decât ea, văzuse şi cunoscuse mai multe. Păcat că nu-l întrebase dacă el însuşi avea copii. În lipsa neveste-sii, ar fi putut să stea cu ei, să-i îngrijească, să le facă temele, ca o bonă. Măcar ca ocupaţie provizorie, până îşi găsea o slujbă propriu-zisă.
    Într-o anumită măsură, atotştiinţa şi secretoşenia lui McRoy o indigna.

    5 reacţii:

    worsakeend spunea...

    Am obosit sa citesc..revin sa termin..miau! :))

    sunetul-mai-tare spunea...

    @worsak, nu te grabi;))

    bobo spunea...

    imi plaaaaace mult de tot:D de abia astept continuarea:D:D:D a meritat faptul ca l-am lasat pe Quijote sa se odihneasca:D sapublici cat mai repede si cealalta parte...te roog:D

    sunetul-mai-tare spunea...

    @bobo, ma bucur ca ti-a placut:) vine si continuarea..rapid;))

    bobo spunea...

    :D:D de abia astept:):D:D

    :)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

    Trimiteți un comentariu

    La ce te gândeşti?