Să nu pleci, Jo. Partea 2.

Bacul a trecut, în sfârşit, cu note bune, chiar foarte bune aş putea spune – 10 română, 9 istorie, 9,85 geografie pentru mine, ceea ce înseamnă, combinat cu media de la română din liceu, o medie de 9,90 de intrare la facultate. Dar nu asta interesează acum cel mai mult.

În Galaţi, armata, jandarmeria, voluntari gălăţeni sau veniţi din judeţele învecinate care nu au fost lovite de inundaţii, lucrează de o noapte la un dig lung de aproximativ 5 km. Azi-dimineaţă am prins o intervenţie scurtă a viceprimarului la Realitatea (v-am mai spus că-s dependentă de canalul ăsta de când cu dezastrele?), iar tipul prezenta un scenariu de film horror, care aproape că a început – cartierul Barboşi a început să-şi facă bagajele de frica apelor Siretului şi Dunării, care se infiltrează prin pânza freatică oricâte diguri ar ridica autorităţile, iar cei care au în faţă faleza stau la balcoane şi numără câţi centimentri mai are apa până să urce la ei. Ca să salveze restul oraşului, mai-marii s-au gândit să inunde controlat zona Cotu Pisicii (între Galaţi şi Tulcea), ceea ce ar însemna inundarea a sute de hectare de teren arabil. Pe lângă planurile apocaliptice, viceprimarul mai avea o soluţie: "Ne rugăm să nu mai crească Siretul", căci "ne paşte cel mai mare dezastru urban de la al Doilea Război Mondial încoace".

În altă ordine de idei, aşa cum am promis, e timpul pentru o altă porţie din.."chestie":   

....

Rugămintea bărbatului nu avu darul de a-i readuce soţiei sale zâmbetul pe buze, ca cea de dinainte. Mâna ei rămase mişcând aerul de la stânga la dreapta câteva minute la fereastră, până când maşina se văzu demarând, iar praful ridicat de pe drum de roţile ei se reaşeză cuminte la locul său. Vârfurile brazilor adunaţi pe coline se întunecau treptat sub umbra unor nori atraşi cu forţă de casa veche. Josephine se retrase de la fereastră şi urcă din nou scările spre coridorul lung de la etaj. Camera unde Mick îşi închipuia că va instala dormitorul lor deschidea şirul de încăperi. O cutie imensă tapiţată cu motive florale învechite, cu un parchet înfiorător de murdar, care emana un miros greoi. Fostul proprietar uitase, sau lăsase intenţionat în urmă două şifoniere mari din lemn masiv, negru, care transmiteau un aer de profundă solemnitate. Ce căutau ei, doi muritori de foame, în fosta casă a unui om, probabil avocat de succes sau vreun doctor important, care avusese bani să cumpere două piese atât de scumpe pe piaţa mobilei? Jo depuse aproape întreaga sa forţă ca să deschidă uşile şi instinctiv se dădu înapoi cât mai departe de imaginea care-o aştepta înăuntru. Rafturile şifonierului fuseseră dislocate de la locul lor şi agăţau inerte de câte-un şurub rămas întâmplător. Serveau drept casă unei scârboase familii de şoareci, plină de purici care-şi făcuse loc între câteva cearşafuri vechi, pătate de toate cele. Câteva pânze de păianjen substituiau probabil draperiile locuinţei rozătoarelor. Ansamblul puţea teribil a urină şi a mucegai. Mâna femeii căută un adăpost aproximativ steril în faldurile rochiei cu care Jo îşi şterse degetele cu care atinsese uşa şifonierului. Se împinse afară din cameră şi căută cu inocenţa omului crescut la oraş un grup sanitar salvator. Holul nu îngloba decât cinci camere de locuit, deci mult căutata baie trebuia să fie jos. Lângă salonul uriaş de la parter Jo ghici prin semiîntuneric un alt hol care separa o bucătărie largă de o baie îngustă. Robinetul slinos scuipă o apă ruginită care murdări şi mai rău chiuveta veche şi plină de praf.

         În lipsa lui Mick, casa începea încet încet să-şi arate o altă faţă, care nu mai era învăluită de crusta artistică, ci apărea descărnată, măcinată de igrasie, rugină şi şoareci.

          Afară, negreala rece a norilor începuse să se scurgă pe ţigle, pe lemnul copertinei. Ploaia bătra sacadat în geam. Parfumul ademenitor de umed lipsit de rugină o scoase pe femeie din dinozaurul de lemn. Jo îşi simţi palmele lovite de stropi vii de curat, atât cât putea ploaia să fie de curată în comparaţie cu scena din şifonier. Norii zgârciţi n-aveau totuşi de gând să-şi verse tot conţinutul dintr-o dată, şi trimiteau cu raţia câte-o serie de ţepi reci.

•  Pentru dumnezeu, fato, de ce stai în ploaie?  Sub crengile braţilor ridicate de pe gard răsări o femeie în jur de patruzeci de ani, trasă la faţă şi palidă, într-un tricou de un albastru decolorat.
• Ce faci?! Tonul femeii avea ceva din reproul şi uimirea unei profesoare care-şi prinde cel mai bun elev desenând zvastica pe bancă la ora de sociologie.
• Nu, e bine. Zău. Am ieşit puţin.   Femeia îşi rezemă coatele de gard.
• Salma.
• Josephine. Sau Jo, cum doriţi.
• Jo, ia zi, îţi place aşa de tare ploaia?
• E mai bine decât nimic, doamnă. Casa asta.. e-un cuib de mizerii. Nici apa nu-i apă, curge numai rugină. Ploaia asta îmi mai spală mâinile
• Aşa se întâmplă când laşi o frumuseţe ca asta în paragină. Hai un pic pe la mine, fac o cafea şi mai stăm de vorbă.
• Ah, ar trebui să fac un pic de curăţenie. Tocmai ne-am mutat, soţul meu s-a dus să ia ceva de mâncare acum câteva minute. Trebuie să se întoarcă. Mi-ar părea rău să nu mă găsească acasă, mai ales că ţine aşa de mult la ea.
• Acum câteva minute zici? Mai are mult până se-ntoarce, primul magazin e la mai bine de-o oră distanţă. Aici nu-i Manhatten, domnişoară. Centrul e departe. Îţi pare prea evoluat orăşelul. Aşa şi este, la centru. Noi, cei de la margine am fost binecuvântaţi cu un loc liniştit, fără desfrânări tehnologice. Telefon dacă vrei...la poştă! Magazine – ne facem aprovizionarea săptămânal, când coborâm la cumpărături. Maşina de pâine trece dimineaţa, zi mersi pentru asta. Aşa că, scuză-mă, dar nu cred că bărbatu-tău se va întoarce în 5 secunde, cum crezi. Avem destul timp să stăm la taclale. Dacă nu cumva a început să-ţi placă duşul ăsta gratuit...

        Jo scrută strada. În afară de Salma, nu se mai vedea nimeni prin curţi. Casele aşteptau tăcute să fie plouate cu totul, ca şi cum ar fi îndeplinit un ritual dureros, dar absolut necesar.

• N-am ce pierde,nu?
• Aşa mă gândeam şi eu.

      Salma era "regina" casei de alături, nu atât de mare cât dinozaurul proaspăt achiziţionat de Mick, dar extrem de simţită. Gazonul avea nevoie de o îngrijire grabnică, dar dezordinea curţii nu ştirbea din aerul comun al casei, atât de râvnit de Josephine. Locuinţa nu avea decât un nivel, cele 3 camere şi salonul fiind despărţite printr-un hol larg, care servea drept loc de bârfe şi întruniri pentru doamnele trecute de prima tinereţe din sat. Uşa de la intrare privea spre un şir de trei ferestre înalte, sub care se găsea o canapea lăsată de vreme. Pe masa mică din faţa ei trona un coş cu nişte gheme de mohair şi o tavă cu câteva ceşti de cafea, rămase probabil de la vreo şedinţă de ştiri locale găzduită recent.

• Ah, uite ce mizerie. Imediat, imediat. Salma luă tăviţa cu ceştile de cafea şi se propti în pragul unei uşi ce dădea probabil spre bucătărie.
• Zici că v-aţi mutat azi? Bun. De unde sunteţi?
• Midway.
• Ha?
• Midway, Tennessee.
• Şi ce naiba căutaţi în Rexburg? N-aveţi case pe-acolo?
• Mick a vrut o schimbare. Cât mai departe de ai lui. Şi un loc cât mai vechi.
• Păi..e vechi, într-adevăr. Au trecut aproape patru ani de când n-a mai stat nimeni aici. Johnsonii au plecat cu toată mahalaua.
• De ce-au plecat?

Salma oftă lung. Tocul uşii trosni sub greutatea ei.

• Probleme cu salubritatea. În plus, n-aveat cu ce s-o întreţină. Uite cât e de mare. Sper c-aveţi salarii de parlamentari, copii...

• Mmm..muncim cinstit. Ar trebui să strângem destul. N-avem copii sau alte rude cărora să le trimitem bani. Nu mai avem decât jumătate de plătit, mama lui Mick a vândut o proprietate micuţă pentru noi.

• Proşti aţi fost.

       Afară, gălăgia ploii încerca disperată să pătrundă prin ferestrele Salmei în casă. Femeia uitase de cafea. După replica răspicată intrase cu totul în bucătărie şi lovea tare, cu cuţitul, o bucată de carne zvârlită pe un fund de tocat, înjurând printre dinţi. Pesemne că nu-şi strângea niciodată părul. Pigmentul castaniu i se ducea încet încet din şuviţe, făcând loc unui cenuşiu anost şi respingător. Ciopârţeala de la spate era un indiciu despre strădania femeii de a se tunde singură, în lipsa unui coafor decent.

         Uitare, indiferenţă sau dezamăgire. Jo fusese abandonată pe canapeaua din hol. Ploaia de afară răcise interiorul Salmei, şi frigul i se urca acum pe picioare, cu toate încercările femeii de a-şi lungi într-un fel rochia. Salma n-avea ceas pe hol, iar delăsarea ei lăsase televizorul din perete să fie acoperit cu un strat de praf, care ameninţa la cea mai mică picătură de apă să devină noroi. Prin geamul uşii de la intrare se vedeau brazi tineri care se îndoiau sub vâjâitul vântului cum se-ndoaie un valet în cinstea stăpânului. Oare? Gestul lor semăna mai mult cu un valet înarmat cu un topor, pregătit să-l lovească în coloană pe stăpânul aplecat. De ce să fie, totuşi, aşa de sadici? Aici e o locuinţă plăcută, habitată de o femeie cam scrântită, dar asta nu se pune la socoteală. De fapt, nici Salma nu e aşa scrântită, doar absentă din când în când, dar orice om are toanele lui. Dumnezeu ştie ce făcea femeia în bucătărie acum, dar ar fi fost extrem de bine să aducă odată cafeaua aia caldă pe care-o promisese. Frigul chiar se purta ca un frig veritabil, deşi era vară. De ce-aveau babele plăcerea să promită ceva ce nu puteau îndeplini? În fond, toată lumea face aşa. Dar ce era aşa de greu în a face o cafea... O ştiau şi brazii. Trebuia că se făcuse noroi afară. Totuşi, de ce curtea Salmei era toată acoperită de gazon şi în faţa dinozaurului nu creştea nimic? Numai în nisip i se împleticeau picioarele când ieşea sau intra din curte. Poate că umbra clădirii înalte bloca razele soarelui să intre şi în curtea din faţă şi orice fir verde era sortit uscăciunii.

         Josephine îşi mută privirea de la gemuleţul uşii de la intrare spre bucătăriei. Părul castaniu-cenuşiu al Salmei se făcuse şi mai întunecat din cauza umbrei de afară. Salma avea părul aşa de lung şi nu observase ea? Înseamnă că se ţine bine în ciuda vârstei. 

Zgomot de zăbrele şi sticlă, şi uşa de la intrare se dădu de perete dintr-o zvâcnire de vânt. Se vedea că ploaia de afară, care aspira la rangul de furtună, râvnea la adăpostul din casă. Jo se ridică şi închise uşa, dar avu deodată senzaţia că ar fi mai bine să nu se întoarcă. Era totuşi o prostie să iasă pe vremea asta, chiar şi până în faţa dinozaurului.

• Mai eşti?Salma venise în sfârşit cu ceştile de cafea. Şi uitasem de tine, dar nu-i bai! Nu e ca şi cum te-ar uita cineva în portbagajul maşinii, nu? Fata nu ştia dacă să râdă sau să zâmbească politicos.
• Uite-aici.

Părea mai bătrână decât prima dată când o văzuse tânăra, sau poate Josephine îşi făcuse o altă imagine despre femeie cât stătuse pitită în bucătărie. Trânti tăviţa pe masă cu un fel de reproş amestecat cu nerăbdare.

• Vă mulţumesc frumos, dar deja am stat destul. Mai bine plec.
• Da, să ştii c-ai stat mai mult decât destul, dar îţi spun, puştoaico, dacă pleci acum, n-are cum să-ţi fie bine. E 4 dimineaţa. Cine ştie ce-şi va închipui bărbate-tu? Ha?
• Cum să fie 4 dimineaţa, Mick a plecat pe la 6. Josephine se uită pe fereastra uşii. Cerul senin în care mijeau primele raze de soare se întindea peste colinele îmbrăcate de brazi. Niciun semn nu amintea de furtuna pe care fata o resimţea încă proaspătă în minte.
• Ce naiba?..
• Ce? Zi tare, că te-aud. Salma îşi propti mâinile încrucişate la piept. Josephine clipi iute şi privi din nou spre fereastră ca să se convingă că nu are vedenii.
• Ploua! Cum de s-a luminat aşa de repede?

• Nu ştiu ce pastile-ai luat, dar confunzi al dracu' de tare zilele, puştoaico. A plouat toată ziua de ieri, de când ai venit la mine. Cât vrei să ţină ploaia? O săptămână? Azi e frumos afară. Eu zic să mai stai un pic, îţi dau ceva de mâncare, bei cafeaua asta. Pe urmă, te gândeşti la ce minciună o să-i spui fraierului care te-aşteaptă acasă. A parcat maşina pe la 9, aseară.