Alergătură

Când cineva aleargă, e semn că vrea din toată inima să ajungă undeva, că se grăbeşte. E semn că judecata lui, sănătoasă sau nu, îi spune că acolo, îi va fi mai bine. Sau poate nici nu ştie unde vrea să ajungă. Poate doar aleargă ca să scape dintr-o temniţă unde îl mâncau dinţii de fier şi unde, când bătea vântul, ramurile copacilor îşi scuturau frunţele zimţate şi-i sfârâmau carnea. Atletul nostru aleargă spre orice altceva...spre orice, numai să nu mai trăiască disperarea şi groaza de ziua de mâine. Pentru că mâine, ştie sigur...mâine va fi la fel dacă rămâne. Şi mâine îi va fi tăiată carnea, şi mintea, şi sufletul. Şi mâine, şi poimâine.

Aşa că nu are de ales. Chiar dacă nu ştie încotro se îndreaptă, îşi asumă riscul. N-are cum să fie mai rău. Poate nici nu va ajunge undeva. Poate va alerga toată viaţa. Poate va îmbătrâni, poate îi va creşte barba lungă şi albă, poate şi vederea îi va slăbi, dar el nu se va opri din alergat. Va fi un biet moş, numai piele şi os, cu carnea amintindu-i de frunzele tăioase ca de o poveste de speriat copii. Toate i se vor părea prea îndepărtate, prea prăfuite, dar îi va rămâne reflexul de a alerga..şi într-un final, fuga îi va aminti scopul său, care nu va fi, aşa cum ne aşteptăm cu toţii, găsirea unei lumi mai bune, ci păstrarea speranţei.