Admitere + Să nu pleci, Jo. Partea 4

Am intrat. Aseară am aflat. Deci, începând de...mâine ( când mă voi duce să-mi depun diploma de bac ), sunt oficial studentă la Facultatea de Litere, Dunărea de Jos, specializarea română-franceză. La buget. Am terminat cu emoţiile, în sfârşit. Îmi făcusem o groază de griji, legate mai ales de actele de la dosar. Ştiţi, cum e, oricât de sigur ai fii pe tine, tot te apucă paranoia...spre disperarea apropiaţiilor.

Şi acum c-am terminat cu asta, să mai vedem o bucată din povestea Josephinei (şi nu numai a ei):

...

Mick stătea pe scări, în salonul gol. O fixă cu privirea de când intră. Întâlnindu-i ochii, Josephine fu posedată pentru un moment de impulsul de a-l îmbrăţişa, dar ceva o reţinu. Nu ştia exact ce. Ăsta era unul din mulţimea de lucruri pe care nu le ştia sau nu le mai ştia azi. Memoria părea că-i joacă feste. Şuviţele nepieptănate ale lui Mick se împineau să-i atingă umerii. Când îi crescuse părul aşa de lung? Ce se întâmplase peste noapte? Ce zi era azi, ce făcuse ieri? De unde avea semnele de la încheieturi? De ce o durea tot corpul?

• 
  
  O să fie nevoie să ne abonăm la maşina cu pâine. Ştia că vine dimineaţa maşina cu pâine. De unde ştia?
• 
  
  Oh, Jo, nu cred. Am aici tot ce am nevoie. Am nevoie de tine..lângă mine..
  Josephine ezită.
  
• 
  
  A..am vorbit cu şeful de post mai devreme. Land Rover-ul ofiţerului Jones i se zbătea în minte să-i intre în fiecare frază pe care-o spunea. A spus că s-ar putea să avem probleme cu gerurile...
  ...Mick refuza să-şi mişte privirea din ochii ei...
  
• 
  
  ... şi cu bursucii...hmm..
  ... presiunea aproape că o durea...
  
• 
  
  Animale fantastice, bursucii. La fel ca şi şoarecii. Ştii, Jo, ar trebui să te opreşti din când în când să auzi ce spun. Ai fi...surprinsă
  ...şoarecii – o imagine vagă i se aşeză între gânduri – grămezi de cadavre de şoareci, sânge, braţele ei întoarse la spate. Îşi strânge instinctiv braţele la piept. Închise ochii ca să-şi cureţe mintea. Bărbatul vorbea lapidar, cu grijă să nu-i scape cuvinte. Tinereţea şi jovialitatea lui de şase ani încoace o făcea altădată pe Josephine să simtă că putea sta la vorbă lângă el ore întregi. Îi sorbise cuvintele ca o tânără îndrăgostită, şase ani la rând, şi de fiecare dată se lăsa purtată fără obiecţie de gândurile lui, condusă, ca o regină a carnavalului de la Veneţia în gondola ghidată de regele ei. Acum, imaginile scârboase, aproape şterse din mintea ei o împiedicau să urce în gondolă. Şi totuşi, era Mick al ei.
  
• 
  
  Josephine, nu ştiu ce-aş face fără tine. Nu era cu totul conştientă că fraza îi fusese spusă de câteva secunde. sau reîntoarsă dintr-o întâmplare trecută. Se aşeză cuminte, pe treaptă, lâgă el.
• 
  
  Şi, ieri ai fost în oraş. Ar trebui să mai mergem. Poate găsim ceva de lucru.
• 
  
  Am dus nişte aşternuturi la etaj.
• 
  
  M-am gândit c-aş putea fi bonă pentru copiii vecinilor, dacă...aş putea merge să mă interesez...
• 
  
  E bună orientarea, spre nord, nu bate soarele în ferestre...
• 
  
  Şi tu ar trebui să încerci la secţia de poliţie, poate au nevoie de cineva care să răspundă la telefoane..
• 
  
  Şi iarna, nu bate vântul puternic, deci nu trebuie să izolăm..
• 
  
  N-au mulţi angajaţi, ar trebui să plătească bine, sau să plătească, cel puţin, ceva. Nu vom putea să stăm o veşnicie fără să plătim datoria la casă.
  • 
    
    Nu mă asculţi, Josephine.
• 
  
  Nu, tu nu mă asculţi, Mick! Îmi tot vorbeşti despre văgăuna asta pe care n-o suport de nicio culoare, despre cât de frumoasă e, şi bine aşezată, şi...veche! avem o groază de plătit pentru ea şi tu nu faci decât să stai pe trepte şi s-o admiri! Ţi-am spus că vreau să-mi găsesc de lucru! Şi tu ce faci? Îmi spui că-i orientată spre nord!
  Bărbatul întinse o mână caldă după umerii ei.
  
• 
  
  Îţi spun cât de mult aş vrea să stai lângă mine pentru totdeauna. Braţul lui fierbinte îi dogorea umerii. Josephine rămase spăşită. Nu trebuia să-l supere, doar era dovada iubirii lui.
• 
  
  Mick, ce e asta? Unde suntem? Nici nu ştiu ce zi e azi, sau cât e ceasul. Se temea de răspuns. Ştia că-i va răspunde cu o dulcegărie ca cele cu care o obişnuise până acum. Dar Mick nu răspunse.
  
   
  *
  
  În două săptămâni, Mick avusese ambiţia să mobileze întreaga casă cu câte-un covor dobândit de la maică-sa sau câte-o lampă de la magazinul de lucruri ieftine şi proaste pe care-l depistase în centru. Josephinei îi rămăsese misiunea de a curăţa casa, încât să fie cât de cât locuibilă. Ceasul din salonul de jos, singurul din casă, fusese fixat după ceasul Salmei, cu care bărbatul se împrietenise rapid, şi în compania căreia, probabil, petrecea ore întregi în timp ce nevastă-sa se lupta cu mizeria de şobolani. Era singurul lucru nou pe care-l aduseseră în dinozaur , dar cu toată noutatea lui, dacă nu-şi relaxa limbile în câte-o oră de repaus, seara, degeaba exista. Josephine avea mereu grijă să-l întoarcă, ghidându-se după ceasul emisiunilor de ştiri de la radio, deşi activitatea o irita îngrozitor.
  
  Dat fiind faptul că dumul din faţa casei era singura stradă care făcea legătura cu centrul oraşului, Land Rover-ul ofiţerului Jones se ivea în fiecare seară de la ferestrele dinozaurului, trăgând după el câte-o bere şi mult chef de vorbă. De la alcool sau pur şi simplu din firea entuziastă, cuvintele îi veneau fără epuizare. Aducea un aparat micuţ de radio la care asculta, stând împreună cu Josephine pe bordura străzii, ritmuri de conuntry şi rock, plângându-şi de milă pentru orice vârf de creion rupt de la serviciu.
  
  • 
    
    Cum se face că rezişti?
  • 
    
    Îndur. Tac. Mă fac că nu văd şi nu aud şi sper ca şi cei din jur să se poarte la fel.
• 
  
  Ciudate locuri. Ştii ce mi se pare ciudat? Josephine putea vorbi cu el în voie. Se simţea ca la începutul relaţiei cu Mick. Nu prea-mi mai aduc aminte nicic din ziua când am ajuns aici. Doar o chestie vagă legată de femeia de alături, Salma. Nici nu ştiu dacă o cheamă într-adevăr Salma. Şi şoareci morţi
  Ofiţerul Jones lăsă sticla jos şi-şi întoarse privirile spre brazi.
  
  • 
    
    Ai văzut deja şoareci?
  • 
    
    Cum adică deja?
  • 
    
    Nu contează.
  • 
    
    Nu contează? Nimic nu contează, nu? Ce ţi-e şi cu voi. Numai voi le ştiţi pe toate.
  Susurul de vânt de seară mătura praful străzii şi mişca crengile greoaie de brazi bătrâni.
  
  • 
    
    Ascultă-mă, miss Josephine. Orice ai face de acum încolo, să nu te împotriveşti.
  • 
    
    Ce vrea să-nsemne asta?
    Jones tăcu.
    
  • 
    
    Jones! Dacă e ceva ce ştii, ceva grav, ar trebui să-mi spui acum.
  • 
    
    Se întunecă.
  • 
    
    Cum? În ce sens?
    Ultima picătură din sticlă dispăru. Jones făcu un gest spre înalt cu sticla de bere.
    
  • 
    
    Se întunecă. Vine noaptea. N-ar trebui să fiu aici.
  Pentru a suta oară de când venise în Rexburg, Josephine se simţi oarecum exclusă dintr-un club al savanţilor, unde toată lumea beneficiază de un cod al comportamentului specific, la care ea nu are acces. Mai mult decât orice, o supăra atitudinea de conspiratori pe care o afişau veteranii orăşelului. Nu era decât un boboc nimerit într-o cuşcă de lei. Poate greşea, gândind aşa despre ofiţerul Jones. Era limpede că singura lui intenţie era să o ajute. Poate meseria nu-i permitea să-i spună mai multe. Totuşi, dacă lucrurile pe care le ştia erau atât de teribile încât îl determinaseră să-şi schimbe starea jovială, dacă erau lucruri de care orice nou-venit trebuia să se ferească, nu era mai bine să vorbească? Nu o împingea şi mai mult în pericol ascunzându-i ceea ce în mod normal ar fi fost obiectul interesului său?
  
  Să nu se împotrivească. Să nu se împotrivească la ce? vreo bandă de hoţi care cutreierau oraşul în lung şi-n lat căutând case locuite de femei solitare? Acum că Mick stătea mai mult pe la Salma, ea ar fi fost o ţintă sigură. Dar să nu se împotrivească unei tentative de furt ar fi fost o prostie. Josephine îşi aduse aminte de cartea de vizită primită de la şeful de post. Poate i-ar fi fost de folos cândva, într-o astfel de situaţie.
  
  • 
    
    Mai bine pleci.
    Jones măsura în continuare strada.
    
  • 
    
    Da.
  Scurt şi tacit. Cheile răsunară în contact şi Land Rover-ul trezi la viaţă praful de pe drum. Sticla de bere din care băuse se rotea de la dreapta la stânga pe pământ. În câteva clipe, îşi pierdea orice mişcare devenind la fel de amorţită ca întreg oraşul.
  
  Era a doua oară de când venise când simţea că trebuia să renunţe la visul ei – chiar era al ei – şi s-o apuce pe ce drum va vedea cu ochii, cât mai departe de aici. De ce pleca acum Jones? Era o chestiune care o privea doar pe ea? Copilării. Raţiunea îi spunea că era pe cale să cadă în capcana suspansului de doi bani specific filmelor ieftine de groază. Femeie căsătorită recent, proaspăt mutată într-o casă mare şi veche care scârţâie, oraş cu oameni bătrâni şi un tânăr poliţist care în loc s-o liniştească, o tulbură. Nu era asta reţeta câştigării audienţei pentru filmele proaste? Copilării. Fantezii. Trăia în lumea reală, unde casa zbiera după o curăţenie drastică şi unde aproape că uitase zia de când buzunarele rochiei nu mai cunoscuseră zumzăit de monede. Astea erau grijile ei!