Malcom, 67

Povestea e pentru ultima parte a concursului lui Ionuţ R. Eventualele greşeli se datorează faptului că povestea a fost trimisă lui Kyky, înăinte ca ea să fie...blocată forever în laptopul ars al Sunetului. Kyky n-a salvat-o în comp, dar a fost destul de inspirată să-i dea un print, ca să poată s-o scaneze, ca să poată Sunetul s-o convertească din .jpg în .doc. De fapt acum îmi dau seama că povestea apariţiei poveştii pe blog e mai interesantă decât povestea în sine. Anyway, să-i dăm drumul:

Denver, 1927

Tălpile copiilor striveau aburi verzi de praf, ridicaţi de roţile căruţelor. Venise circul. Prin ferestrele corturilor murdare se citeau feţe măslinii, împodobite în aur galben care râdea la lună Încheieturile ţigăncilor dansau printre flăcările moi zornăind graţioase brăţări greoaie de purpură şi jad. Şi viorile tremurau înfiorate şi acordeoanele măcinau aerul încărcat de septembrie. Şi lupii zbierau în depărtare, şi căruţele scârţâiau, şi copacii murmurau poveşti numai de ei ştiute.

- Du-te, Malcom, du-te!

- Taci!

- Du-tel De ce ţi-e frică, laşule? Du-te să-ţI ghicească!

De ce nu te duci tu? Eu nu sunt curios, zău. Malcom ridică ochii spre prietenul său. Sean era cu un cap mai înalt decât ei, iar Malcom se simţea de fiecare dată extrem de neimportant în preajma lui. Sean avea un fel de a vorbi care îl punea mereu într-o situaţie incomodă. Glumea, glumea mult, dar gluma se transforma câteodată într-un adevăr dureros. Acum nu voia să ştie ce-i rezerva soarta, şi nicidecum din partea unei ţigănci. Venise la circ mal mult pentru ei, pentru oamenii care colindaseră prin toată lumea. I se părea incredibil. Aduseseră cu ei atâtea poveşti, atâtea legende, atâtea fantasme, atâta—spirit. Era fascinant să-i vezi lipsiţi de inhibiţii, distrându-se în felul lor hipnotic, ameţitor, vâjâind muzica prin foc, prin vânt, prin dans. Şî totuşi, îi era frică. De ce să-i fie frică?

- Hal odată, nu mai face pe timidul!

Malcom se lăsă purtat printre valuri de mătăsuri şi luna îl copleşi. Simţi că paşi i se adânceau în pământ, iar respiraţia i se îngreuna încet-încet. Avea impresia ca înghiţise de-odată un borcan de miere care refuza să I se deplaseze din gât, iar degetele îi deveniseră moi, tot mai moi, şl mai moi—

  Denver, 1978

         

         -Te-a cam fermecat atunci ţiganca. Faină fata! Nici n-ai apucat bine să intri în trăsura ei. Te-ai prăbuşit Instantaneu. Şi unde mai pui că i-ai stricat şandramaua rău de tot. Venise maică-ta după tine, mai ţii minte? l-a făcut trăsura praf, era scoasă bine din sărite, credea că ţi-a făcut farmece. Biata fată abia a liniştît-o, că-î spărgea tot ce-avea pe-acolo. Şl-aşa a distrus destule... Ţiganca, nici cărţile nu şî le mal găsea.

         - Sean, de ce-ai venit?

         - Cât crezi că mai am, Malcom? Crezi c-aş vrea sa mor într-un fandosit de zgârie-nori? îţî spun eu, mi-aţi lipsit. Zi-mi cum vrei, dar ăsta e adevărul. De când am venit, sunt mal liniştit. Uite ce bine-i că mai schimbăm o vorbă. Mă, şi chiar nu-ţi adua aminte nimic 
         - Ce-ar trebui să-mi aduc aminte? După câte zici tu, am leşinat şî gata. Şi mai venise şi maica-mea.. 
         - Ehe, dar tigăncuşa era tare-a dracului.. 

- A apucat să-mi ghicească? 

- E, cum nu? Ţi-a zls că vei muri aşa..cam pe la 67-68 de ani. A, şi cică vei muri din pricina unui nebun care va bate la uşa într-o noapte cu lună. Ştii, luna de-ala mare! 

         - Iar vorbeşti aiurea, Sean?
         - Când am vorbit eu aiurea? Bine, uită asta. Hai înveseleşte-te! Uite, mai stau puţin, bem o bere, pe urmă mă duc acasă la mine. Tu stai, dormi liniştit, gândeşte-te ta ce bine ne distram noi când eram tineri
          -Sean, am fost ia circ în '27. Aveam 16 ani. 
          -Da' ce-ţi veni acuma? 
         -Acum suntem în 1978, am 67 de ani... 
         -Du-te şi culcă-te, aberezi.
 

Bineînţeles ca Sean vorbea aiurea, el nu ştia sâ vorbească decât aiurea. Nu era el ăla care-l împinsese pe trambulină când fuseseră amândoi în tabăra?! Numai din cauza lui s-a dus şi a vorbelor lui meşteşiugite. S-a lovit aşa tarei Şi acum ce căuta aici? Venise să-i dea viaţa peste cap. Din nou. Avea tot ce-şi putea dori, se stabilise la New York de mulţi, mulţi ani şi-şi amenajase un birou graţios undeva, prin jurul ultimului etaj al unui zgârie-nori. Mereu avea grijă să-i amintească asta, îşi alegea cuvintele cu grijă, astfel încât Malcom nu putea distinge ce era regret şi ce era laudă în frazele sale. Deşi se plângea de aglomeraţia new-york-eză şi de kitsch-ul din sticlă şi betoane, Malcom putea ghici în tonul său un sol de "la uite ce-am ajuns eu, şi tu n-ai fost în stare să pleci din Denver". Mereu a avut grijă ca alţii sâ-i depisteze superioritatea. Aşa făcuse şi atunci, în 27. Şl totuşi chiar leşinase? Şl ţiganca chiar apucase să-i ghicească? Sean aşa spune. O să moară ia 67 de ani, când cineva o să-i bată la uşă. Mal bine şi-ar vârâ un briceag în buzunar, doar aşa, ca precauţie.

 

Da, nu. Da şi nu, poate. Cum o sâ fie, oare? Oare o sâ fie la fel de toropeală? Gândurile lui parcă refuzau sâ se mai aşeze logic. E cald, e extrem de cald. Şi abur verde, şi foc! Uite, transpira tot!. Oare aşa e moartea? Uite luna din 19271 Uite trăsura ţigăncii... se ridică de pe divan şi vine spre el: "o sâ mori! o să mori la 67 de ani, când un nebun o să-ţi bată ta uşă. Şi luna o sâ râdă mare şi goală. O să râdă de tinel" Şi Sean râdea de el. Un nebun o să-i bata la uşă. Oare cum o să fie? O să recunoască nebunul? Desigur. Uite-aşa! Nebunul o să se ridice din pat, din casa lui. în miez de noapte. E noapte! În miez de noapte cu lună plină. Lună mare şi goală. E lună mare şl goală! Malcom nu-mi mai simţea picioarele, dar greutatea aerului îl apăsa. Parcă se-nvâtea prin cameră, uite, mergea la geam. Aşa merge şi nebunul. Simţea o greutate supranaturală pe pleoape şi-şi mişca trupul leneş. Unde? Spre uşă. Vedea neclar conturul uşii. Aşa se sculase şl nebunul care avea să-l asasineze. Şi acum vedea şi el conturul uşii şi ridica mâna. Ridică mâna. O să bata. o să bată! Acum o să bată!

 

Malcom auzi bătaia. Nebunul! Venise dupâ el, aşa cum zisese ţiganca! Sean avea dreptate, era noaptea morţii Iul! Încercă sâ ţipe dar dinţii i se încleştaseră şi limba îi amorţise. Ţipa înfundat. îl va omorâ!

 

Malcom simţi de-odată cum mâna sa dreaptă prinsese din nou viaţă. Briceagul! Asta era! Singura Iui şansă. Cu ultimele puteri scoase din buzunar briceagul şi-l înfipse adânc în mâna nebunului!. Simţi cum i se învârtea capul şi îl cuprinse brusc o durere dulce în braţe. Simţea efectul luptei, pesemne. Pe urmă amorţi. îi era cald. Era cald, dar era bine. învinsese. Cu mâna sfâşiată, nebunul nu mai putea acum sâ bata la uşă, deci profeţia ţigăncii nu se mai putea îndeplini. Ce bine era. Acum era din nou copil. Era cu Sean, erau amândoi la circ. Din pământ se ridica abur verde şi viorile cântau, cântau! Şi chipul ţigăncii se închega din ceaţă şi focul pâlpâia moale în ritmul muzicii. Ce armonie! era împăcat.

...

          Ziua următoare, poştaşul îşi oprise bicicleta în faţa casei lut Malcom. Avea o scrisoare de livrat, o primise chiar în seara zilei precedente. Zăbovi, un timp, uimit. Pe scări, câteva femei, plângeau înfundat, şi ambulanţa tocmai ridica pe targa un bătrân cu mâna înjunghiată.

           Poştaşul se apropie uşor de ele:
         - Ce-i cu bătrânul? 
         -L-am găsit mort lângă uşă. Mort.  
         -Şi-a înfipt cuţitul în mâna stângă... Pe urmă i s-a oprit inima. 
         -El? De ce? Ce s-a întâmplat? Băuse 
         -Cred, uşa era încuiată, cine să între? Nu băuse nimic. Nu ştim ce-a fost. Dar tu ce faci aici? 
         -Sean mî-a dat ieri o scrisoare pentru bătrân, presupun că acum n o mai citeşte nimeni, râse
ironic poştaşul 
         -la dă-o
 

"Malcom, sper că nu m-ai luat în serios, ţiganca n-a apucat să-ţi ghicească nimic. Doar mă ştii, îmi place să vorbesc. Erai cam abătut când am plecat. Am crezut c-ai înţeles gluma, dar mi-am dat seama acasă că te-am tulburat. Aş fi venit, zău c-aş fi venit înapoi, dar m-au chemat la New York. încearcă să te odihneşti, şi nu aştepta nebunul să te omoare, câ n-o sâ vină. Sean."