Liniște

Am impresia că de ieri dimineață a trecut de fapt o săptămână, cu toate zilele, cu luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar azi ține loc de duminică. Cred că miercuri am suferit un accident de mașină, că am intrat în comă, am fost dusă la spital cu ambulanța, ai mei au venit, m-au văzut și au început să urle unul la altul încercând să găsească vinovatul, nu să-și dea seama în ce stare sunt sau cât mai am de trăit. M-au dus pe un pat de spital și au chemat lângă mine traficanți de pandantive din Mexic, șamani din India, vindecători, înțelepți din Tibet, ca să invoce duhurile lemnului, să mă vindece.

Eu sunt focul. Nu vă-mpiedicați de mine. Sunt doar un om pe niște scări. Nu vreau să plec de-aici, mă simt bine așa. E liniște-n jur, iar eu sunt împăcată. Aș vrea să mă trezesc și să le zic să-i lase în pace pe șamani. Pe traficanți, pe vindecători și pe înțelepți. Nu vreau să fiu trezită, e pentru prima dată când mi-am găsit liniștea. Liniștea mea.. e prea scumpă ca s-o pierd. Mă tem că dacă mă voi trezi ca să le spun asta, ei vor vedea că trăiesc și se vor lupta să mă țină în viață. Prefer să stau așa. Sunt focul latent. Nu ard, doar arunc scântei de după aer, ca să nu mă vadă nimeni.

Nu vreau să se străduiască nimeni, nu vreau să chinui pe nimeni. Vreau s-aud liniștea. Un minut. Cinci minute. Jumătate de oră, dar nu mai mult de-atât, pentru că eu nu sunt omul liniștii. Când îi voi vedea pe toți calmi, mă voi trezi și voi fi din nou haos și neliniște, așa cum mă știu ei. Voi fi neschimbată.

Dar pentru asta, acum trebuie să mă lăsați să dorm pe scări.