Pavlov și Knightley

joi, 24 martie 2011

       Din când în când, nu poţi să-ţi controlezi degetele. Te trezeşti că zvâcnesc să iasă dintre vine, că se chinuie să-şi găsească loc afară din carne şi piele. Chiar dacă te uiţi la ele şi le vezi că stau pe loc, undeva în subconştientul tău îţi dau seama că abia stau, abia rabdă, ca şi cum ar fi cumva în trecere, suite pe o bombă din Al Doilea Război Mondial care stă să explodeze – vezi, îi lipseşte cuiul.
        Din când în când, simţi că o iau la goană singure, de nebune. E semn că s-au desprins de restul corpului şi acum au libertate – se poate chestia asta? În fond, tot ce-avem în noi se confundă la un moment dat într-un… noi, un singur noi, o singură farfurie de brânză cu smântână, care e, în fond, o singură farfurie de brânză cu smântână, chiar dacă-i mai sărată în colțul din dreapta, sau mai rece în stânga. Doar n-o începe acuma brânza să se detașeze de restul și să plece unde vede cu ochii, no fuckin way!
Știi că ceva scârțâie atunci când te uiți cu indiferență la un lucru fără de care acum ceva vreme nu puteai trăi.   Nu e prea grav, e doar un soi de maturizare, semn că ești gata să te desprinzi de orice și să mergi mai departe. Mai greu este să priceapă și orice-ul chestia asta.
        Oare cum și-a dezvățat Pavlov câinele să mai aștepte porția de mâncare în fiecare zi? Ce șmecher și ăsta! A luat bietul câine, l-a învățat cu binele în fiecare zi, până i-a indus starea aia de nu pot trăi fără tine (mâncarea, adică… vi-l imaginați pe Baciu cântând chestia asta pentru potaie?) și pe urmă nu și-a mai adus aminte de el decât în studii. Reflexe condiționate. Subconștient. Filosofia minții.
         Trebuie doar să dai impresia că poți. Nu-i așa? Poate nu zburdăm de fericire în fiecare minut, dar ne-am fabricat un zâmbet care nu ni se mai desprinde de față. El minte. El îi minte pe cei din jur. Mințind bine, ajunge să ne mintă și pe noi. E doar autosugestie. E ca și cum ți-ai spune în fiecare zi Numele meu e Keira Knightley. Cât îți ia ca după 3 luni, să te recomanzi la un interviu – Keira Knightley? Desigur, după o porție bună de râs și-o înghițitură de cafea, angajatorul va trece peste șocul de-a sta de vorbă cu așa o personalitate.          
          Minciuni. Da, dar necesare. 

3 reacţii:

deealoca spunea...

..si daca nu era Pavlov si cainele lui,nu mai studiam nu stiu ce, care se intampla in diencefal si in cortexul cerebral....deci,totusi ceva bun tot a iesit din chestiile lui.
Da ma,dar uneori daca nu ne'am impune anumite lucruri si nu am controla anumite stari,am ajunge....departe de realitate.Nu poti sa ai un zambet talamb pe fata cand esti la inmormantare ca te iau aia la fuga...adica,cine o sa inteleaga ideea "bay stiu ca sunt la inmormantare si imi pare rau,dar sunt fericit,ca asa sunt yo azi,deci rad!".Nu e moral,nu e normal....Cred ca pana la urma autocontrolul castiga cam toate bataliile in ceea ce priveste fiinta umana.Ce prost "jucam" piesa asta,uneori!

Anca G. spunea...

@deea, fuck, yeah. trăieşti în societate - faci ca societatea, vrei sau nu vrei. Necesar.

deealoca spunea...

mama ce i'as da foc societatii asteia....si m-as uita asa la ea cum arde pana nu mai ramane nici macar scrumul din ea...
...cum draq am ajuns in societatea asta nu inteleg...de fapt inteleg,dar nu as mai vrea.

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?