Posesiune

Am văzut ieri cea mai frumoasă lumină pe care mi-o puteam imagina. Soarele era chiar în dreptul ferestrei mele şi razele lui se strecurau printre frunze de salcâmi. E extraordinar efectul de umbră şi lumină care îţi năvăleşte aşa în geam, e un fel de viziune a începutului. Nu ştiu ce început, probabil unul care vine după un sfârşit. Începutul meu, al lumii, orice început vreţi voi.

...

V-am scris mai demult o poveste despre o ceaşcă pe care o chema Ceaşca. Ceaşca stă acum în faţa mea, pe birou. Lângă ea e un ghem de mohair... pe care nu l-am văzut aterizând acolo. Poate s-a teleportat. Poate îşi schimbă forma în funcţie de unghiul din care mă uit. Astfel, se poate ca înainte să fi fost creion sau şoarece, sau o cărămidă de la Italian Residence. Poate vrea să mă păcălească sau ascultă ce spun. Poate-i microfon dinăla din filme..”bug”, ca la şpioni. Se scrie cu „Ş”.

Ceaşca e a mea. Eu am cumpărat-o, deci eu sunt mama ei şi am toate drepturile asupra ei. E plăcut să ştii că deţii ceva, dar nu-i deloc plăcut să ştii că viitorul acelui „ceva” depinde de tine. Poftim, pot s-o sparg acum. Mai are câţiva centimetri până la marginea biroului. Dacă ar sări, tanti gravitaţia i-ar arăta drumul spre parchet şi ea s-ar face ţăndări. Poate nu s-ar sparge toată, ar mai rămâne o bucăţică mai tare. Cred că partea de jos e mai tare, unde se îmbină pereţii cănii cu fundul. Sau aia unde se lipeşte tortiţa. Dacă nu s-ar sparge toate, aş putea s-o calc în picioare până s-ar face fărâmiţe-fărâmiţe, praf, pulbere, durere. Probabil ar începe să zbiere aşa de tare încât ar auzi-o mama. Ceea ce n-ar fi aşa de grav, pentru că şi ea ştie cum e să deţii anumite lucruri. M-ar înţelege. Mama mă înţelege. Toată lumea mă îneţelge, numai eu mă cert cu mine. Dar mă împac mereu, pentru că sunt o egocentristă şi mă iubesc prea tare ca să mă supăr pe mine.

Sau aş putea să-i dau foc. Nu ştiu, o ceaşcă arde? S-ar înnegri de fum. Ar trebui s-o spăl cu detergent. Îmi place mirosul de detergent, îmi dă senzaţia de curat. Îmi place mirosul de curat. Când eram mică voiam să-mi fac o rochie din detergent. Bine, când eram mică nu m-aş fi gândit că n-am să port rochii. Sau mai e o chestie, dacă aş fi reuşit să-mi fac rochia, cu ac şi aţă..Dacă detergentul ar fi comestibil, numai detergent aş mânca. Şi asta e ceva de bine, pentru că aş mânca ceva. Îmi zicea un prieten bun acum câteva zile că la autopsia mea vor găsi numai praf. Nu, am mâncat ieri un ardei dinăla roşu. I-am pus sare, că-mi plac chestiile sărate. Îmi plac multe prostii. Îmi place cafeaua. Îmi plac calmantele, îmi dau senzaţia de linişte. Nu-mi place liniştea, deci raţionamentul cade.

Ziceam de Ceaşca. Ce-aş putea să-i mai fac? S-o sufoc, nu cred că merge, pentru că s-ar sparge sub presiune şi-am ajunge iar la varianta 1. Poate aş putea s-o ascund în debara şi să-mi iau o maşinărie dinaia care extrage oxigenul, ca să rămână fără aer şi să moară fără să fie nevoie să-i îndes o pernă pe gât.

Ştiu că trebuie să-i fac ceva, dar nu ştiu de ce. A, ba da..ştiu şi asta. Trebuie să-i fac ceva, pentru că sunt posesoarea ei. Şi când devii posesorui unui obiect, trebuie să-i faci ceva. Neapărat. Dacă ar fi după mine, nu i-aş face nimic, dar aşa se obişnuieşte din moşi strămoşi, de când e lumea şi pământul. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am să-i fac nimic. E Ceaşca mea şi ţin la ea. Nu vreau s-o văd ţăndări. Şi pentru asta, am să schimb tradiţia dacă e nevoie... De ce nu schimbă toată lumea tradiţia? Am face o tradiţie nouă, în care n-ar mai fi nevoie să călcăm ceştile în picioare ca să se ştie că suntem posesorii lor.