Limite. Fizice si mentale.

E grav. Ni se impun limite fizice. De tot felul. Limite care ne determină să fim într-un fel în care, probabil, nu ne-am dori. Limite care schimbă, din cine suntem, în cine putem fi. Toţi le vedem, toţi le simţim, toţi ne enervăm din cauza lor. Dar în loc să critice limitele, şi în loc să întreprindă ceva ca să le “avorteze”, snobii critică produsele lor. Sunt pe lumea asta o grămadă de snobi care ne “citesc” personalitatea după case/masini/haine/pantofi/locul unde ne petrecem vacanţa. Câţi dintre noi îşi cumpără cu adevărat ceea ce vor şi se duc în vacanţă unde vor? Or, aşa-zişii cititori în outfituri n-au decât scopul de a-i înjosi? Ştiţi, nu cred ca nu ne-am lua cu toţii Land Rover-uri sau Ferrari-uri, dar ne mai mulţumim şi cu-n Opel sau o Dacie de-aia după care claxonează tot cârnatul din spate când se opreşte fix la trecerea de pietoni.

Uneori suntem siliţi să ne comportăm ca nişte bolnavi pe jumătate imobilizaţi. Niciodată n-am putut să mă uit la ei, tocmai pentru că situaţia lor mi se părea mult prea groaznică. Să nu poţi să te mişti, să nu poţi să te ridici din scaun ca să mergi până la colţul blocului, să depinzi de altul ca să te speli şi să mănânci, e un calvar. De-aia n-am fost niciodată de acord cu salvarea sinucigaşilor. Unii vor să-şi ducă treaba până la capăt, ca să ştie un capitol încheiat, ca să se lipsească de tot ce li se părea rău, meschin, nelalocul lui în viaţa pe care-o duceau. Şi dintr-o dată, bau!- un idiot îl salvează. Îl salvează de la o căzătură în gol care i-ar fi putut aduce un „display” negru pour toujours, dar îl condamnă la o viaţă plină de chinuri într-un scaun cu rotile. Ăştia care îndură toate grozăviile „salvării” sunt adevăraţi eroi. Ar trebui judecaţi şi condamnaţi cei care se pretează la acte dinastea de eroism în numele vieţii – ce viaţă mai poate avea „salvatul”?!

Dar m-am îndepărat iar de la subiect. Plecasem de la cititorii în outfituri.  Nu sunt ei cea mai mare problemă. Nici măcar limitele impuse de bani/timp/alţii. Astea-s limitele palpabile.

Mai grav e că există specimene printre noi care-şi impun limite şi în gândire. De ce-am vrea să ne purtăm ca ei, noi, care ne permitem încă să ne mişcăm în voie? Nu apucăm bine să mâzgălim o linie pe o hârtie, că trebuie să o ştergem. Nu trec două secunde după ce-am spus o vorbă mai dură cuiva, că trebuie să ne retragem cuvintele, sau să o îndulcim cumva. Ne impunem un autocontrol cu care sunt de acord. Ne abolim pornirile care ies din sfera bunului simţ. De acord. Dar pe celelalte? Pe cele nevinovate de ce trebuie să le omorâm încă din primele secunde de la naştere? Ne trebuie curaj ca să acceptăm faptul că poartă amprenta noastră. Nu suntem spontani deloc.

Spontaneitatea depinde de multe lucruri, printre care eternele „bani/ timp/alţii”. Greşim când ne reproşăm lipsa ei. Bineînţeles, în anumite circumstanţe. Câţi dintre noi n-ar vrea acum să ia un bilet de avion fără să se uite la destinaţie şi să se ducă de nebun oriunde îl poartă inerţia asta dulce? Nu asta e spontaneitatea. Ăsta-i un capriciu care urlă „ia uite cine sunt şi ce fac!” Până la urmă toţi suntem imobilizaţi cumva. Cel puţin noi, oamenii simpli, ăşta care trebuie să muncim ca să ne câştigăm traiul. Singurii care-şi permit să fie „spontani în practică” sunt cei care n-au grija zilei de mâine. Există şi spirite fericite care-şi permit câte-o escapadă din când în când (Deea, m-auzi, da?:)) 

Noi ne acceptăm condiţia de imobilizaţi la sol şi ne lăsăm spontaneitatea să zburde în gândire. Încă, şi aici unii îşi întorc gândurile din zbor. Aici e cea mai mare tragedie. Tragedia amputării gândurilor care nu costă. Trebuie să fii extrem de închis la minte ca să faci asta.