Iepurii, Strâmbu' şi Plosc

A fost odată ca niciodată o fermă de iepuri. Stăteau în cuşti suprapuse, ca nişte iepuri ce erau. Cuştile erau cumpărate la mâna a doua, cum se întâmplă de obicei, şi de-asta n-aveau nici plafon, şi nici podea. Erau doar cuşti făcute din zăbrele de oţel prin care cădeau toate cele de la un etaj la altul. Da, e drept că era o fermă foarte săracă. Nici morcovi nu cultivau, deşi aveau cel mai fertil teren din zonă şi pentru asta era invidiată de toţi vecinii.

Când fostul proprietaj a murit, la cârma fermei a venit un om hapsân şi cam strâmb de felul lui. Strâmb aşa cum era el, se plimba de două ori pe săptămână printre cuştile iepurilor ca să se mândrească cu deşteptăciunea şi puterea lui prin care făcuse rost de coroana fermei. Curând, însă, iepurii din toate cuştile, în lipsă de morcovi, au început să-i arate coada când trecea prin dreptul lor. Ba, unii îl şi scuipau. E, de scârba lor, pentru că, fie vorba între noi, tipul numai iubitor de iepuri nu era (dar îi plăcea să conducă..ar fi condus şi-o fermă de wc-uri dacă i s-ar fi ivit ocazia), strâmbul a renunţat să se mai arate în public. Îl enerva faptul că îi scăzuse popularitatea. Dar nu s-a dat bătut...nu, nu, pentru că un prost şi un strâmb persistă în prostie şi strâmbenie indiferent ce i s-ar spune.

Strâmbul şi-a angajat un consilier ca să facă turul pentru el. L-a luat pe Plosc. Plosc era un omuleţ de familie săracă, dar crescând lângă Strâmbul prinsese şi el gustul conducerii. Numai că lui Plosc nu prea îi priau ieşirile în aer liber. Din nu se ştie ce motive, aerul îl făcea pe bietul omuleţ să arate şi mai mic decât era în realitate. Atât de mic, încât abia se mai vedea printre cuştile cu iepuri. Aşa că Plosc şi-a cumpărat rapid, din banii din care trebuia să plătească morcovii iepurilor, un scaun şi-o masă. Şi-a luat trei sub-sfătuitori care să facă turul cuştilor în locul lui, şi cu banii care i-au mai rămas, şi-a închiriat o duzină de filme cu Arnold Schwarzenegger. E cunoscut faptul că chelul vrea să aibă plete, nu? Generos cum era (cu banii destinaţi morcovilor), îi plătea pe sfătuitori cum nu se putea mai bine. Şi sfătuitorii erau atât de mulţumiţi de el, încât nu se puteau îndura să-i aducă la urechi veştile proaste din teritoriu.

Într-adevăr, la cuştile cu iepuri, treaba nu era chiar roz. Iepurii, de foame, începuseră să se răzvrătească. Răsturnau ceştile cu apă când treceau sfătuitorii, drept în capul lor, îi scuipau ca pe cei mai mari duşmani, ba unii le puneau şi piedici şi zvârleau în ei cu pietre. Sfătuitorii, însă, se duceau frumuşel la Plosc şi-i spuneau fel de fel de poveşti fantasmagorice despre „cât de bine o duce ferma”. Şi Plosc era încântat. I se spunea că iepurii sunt atât de fericiţi, încât le aduc cele mai frumoase urări când se duc în patrulare. Atât de recunoscători, încât nu încetează niciodată să-l cinstească şi chiar ar da orice să-l vadă întorcându-se printre cuşti în locul sfătuitorilor. E, un gram de adevăt tot era în asta ultimă afirmaţie.

Încrezător în vorbele lor şi nerăbdător de a fi aclamat, Plosc organiză într-o zi o întrunire în faţa casei în care el, sfătuitorii şi Strâmbul îşi făceau veacul. Iepurii veniră, într-adevăr, în număr mare. Numai că socotelile de la masă şi din faţa filmelor cu Arnie nu s-au potrivit cu cele ale iepurilor flămânzi. Iepurii făcură rost, nu se ştie de unde (deşi se zvonea prin zonă c-au avut ajutor de la fermele vecine), de lansatoare de flăcări. Şi cât ai clipi, întraga casă a Strâmbului a luat foc. Şi-au ars acolo şi Strâmbul-şef, şi Plosc, şi sfătuitorii, şi se prăpădeau şi ţipau şi se înjurau grozav între ei din cauza întrunirii. Numai iepurii, acum răzbunaţi, râdeau de necazul lor şi se veseleau.

Şi datorită lor, ferma era acum liberă şi putea fi condusă de unii dintre ei, unii care cunoscuseră necazurile şi luptaseră pentru libertate.