Eco-snobism

Am să mă înec în verde. Nu de bună voie, nu sunt sinucigaşă! Dar pe toate străzile trebuie să dau, măcar odată la un drum, de afişe cu şi despre ecologizare, cluburi eco, proteste eco, marşuri eco, reviste eco. 

Acum ceva timp, venise în oraş un târg de produse – cică - comestibile, eco (sau bio, sunt total pe lângă atunci când vine vorba de termenii specifici). Fără chimicale, direct de la producător..suna bine. Dar stai un pic. Târgul acela avea loc într-un week-end. Adică (pentru cei ca mine, care au nevoie de calendar ca să se convingă că e week-end), sâmbătă şi duminică. Dacă suntem, numai dacă suntem norocoşi –şi vrem să nu ne vină deja rău- nu punem la socoteală şi vinerea. Concluzia? Brânzeturile alea, ouăle alea de prepeliţă, găinuşă de munte sau oricare zburătoare/reptilă, că merge şi-asa, caşcavalul ăla afumat – şi mai rău, produsele din carne (afumate sau nu), atârnau pe nişte sfori de dimineaţă până seara, timp de două zile, în bătaia aripilor..de muşte. Oh, well, cred că-i tare bine să mănânci de la târguri eco/bio! Nu neg, c-ar fi o idee extraordinară, dacă cineva cu mintea clară s-ar îngriji să organizeze târgurile de gen în condiţii cel puţin decente, dacă nu excelente. Că doar vrem să mâncăm sănătos, nu ne trebuie bilete numai "dus" la urgenţe.

E o modă nouă, probabil. Toată lumea se înscrie în partide verzi. Unfortunately, lumea se laudă pe urmă, arătând carnetul de partid, în loc să pună mâna pe mătură şi făraş şi să-şi facă un petic de asfalt curat în faţa blocului. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că titlul filmului era „Eu când vreau să fluier, fluier”, nu „Eu când vreau să fluier, dorm”. Cinste cui pune umărul la treabă serioasă!

Eco-mania are un efect similar cu ascultarea unei melodii pe repeat. Şi iar vorbeşte melomanul din mine. Treaba stă cam aşa: îţi place un cântec. E bine. Îţi place mult – e şi mai bine. Îţi place atât de tare încât l-ai fredonat toată ziua la serviciu, pe drumul spre casă, în scara blocului, şi la bucătărie, cât înghiţeai chiftele – extraordinar. Înainte de culcare, ţi-l pui pe repeat şi-ţi îndeşi căştile în urechi, ca să adormi tot pe acordurile lui. Spune-mi mie că după 12 ore de ascultare continuă, nu ţi se face greaţă de el!

Tocăniţa eco are acelaşi mod de preparare, numai că alte ingrediente. A pornit ca un curent benefic, la alţii, prin anii 60, la noi, prin 2000, dar nu-i mare întârzierea, nu? Hippioţii au militat pe atunci (pe lângă protestele împotriva războiului din Vietnam), pentru întoarcerea la natură, pentru diferenţele culturale, pentru alte şi alte minuni naturale. Ei n-aveau nicio vină, săracii, pentru ce aveau să ajungă eco-partidiştii. E drept, militanţii 2.0 au destule modele. Vedete care-şi cumpără maşini eco, pentru că emisia de gaze omoară garoafa din glastra bunicii. How sweet. Bine că le stă în gât ţeava de eşapament, şi trec cu zâmbetul pe buze pe lângă coloşii japonezi, chinezi sau americani. Bine că împart pliante verzi, dar niciunul din ei nu se apleacă să le adune după ce sunt mototolite de cocalarii care le primesc şi care nu reuşesc să deosebească asfaltul de coşul de gunoi.

Aşa, ne integrăm, sau încercăm pentru a mia oară să ne integrăm într-o comunitate de oameni care nu numai că nu ne vrea, dar face tot ce-i stă în putinţă să ne facă de ruşine cu orice ocazie – vezi „salutul românesc” pe care-l prezentau franţuzii într-o emisiune de..probabil divertisment. Ne îmbătăm cu gândul că dacă scriem la o revistă vreun articolaş drăguţ despre cât de binevoitoare e mama UE şi cât de eco e ea, o s-avem ceva de câştigat – nu contează ce, românul se mulţumeşte şi cu o pungă de plastic dacă e gratis. Eu a trebuit să-mi ţin intestinele la loc un an de zile, cât învăţam la istorie despre beneficiile integrării în UE, căci ameninţau să dea pe-afară. Pe urmă, m-au invitat frumos să scriu despre aşa ceva! Şi-am zis pas! Îmi ajunsese. – cu vârf şi-ndesat, chiar.

 Ia ghiciţi – nu-mi pasă cât de eco şi friendly (să le vezi pe-asta două scrise cu cratimă e ca şi cum ai mânca dulceaţă şi pe urmă miere) e mama UE. Nu vreau la ea. Nu-mi pasă câte carnete de partid verde au cei din jur, nu vreau nici măcar un colţ din el, pentru că sunt în stare să dau cu o mătură şi să ridic un ambalaj de îngheţată de jos şi fără să posed o bucată de carton! Nu-mi pasă nici cât de bio e caşcavalul cu aromă de muşte, tot brânză sărată luată de unde ştiu eu că e (aproximativ) nealterată, voi mânca. 

Sfârşit. Oh, zâmbeşte, eu m-am calmat!