Să nu pleci, Jo, partea 1.

• "Chestia" asta e prima parte a unei "chestii" mai mari la care scriu de cateva zile (in loc sa invat pentru bacJ)).
  
  
   ....
  
  

  -         Nu-i frumoasă, Jo?

  -         E superbă.

  Josephine lăsă privirea în podea. Simţea că sticla oglinzii în care-şi pironise ochii în urmă cu un pumn de clipe îi sfâşia fruntea rece şi grea. Îşi plimbă degetele în jos pe  împleticeala de tulpini subţiri din bronz scorojit, şi-o trecu prin minte imaginea grotescă a mii de dinţi de flori tăioşi ieşind din rama oglinzii şi împingându-se galbeni spre obrajii ei. Se dădu înapoi scârbită.

  Mick era încântat. Cerceta fiecare centimetru de cameră prin care putea să-şi plimbe trupul, curios ca un copil pe care mama l-a scăpat în parc şi care se agaţă de orice leagăn colorat şi de orice câine jegos care-i iese în cale. Mick nu vedea în achiziţia lui decât ce voia el să vadă. Venise acum câteva luni acasă cu un tip de la agenţia de imobiliare, care nu-i lăsase în pace până nu văzuseră toate cataloagele pe care le adusese. Josephine a fost atunci pentru prima dată solidară cu părinţii lui. Erau amândoi prea tineri ca să se îngroape în datorii. Pentru dinozaurul ăsta din lemn vânduse soacră-sa o casă cochetă cu garaj şi verandă, şi tot le mai rămăsese de plătit. Ce făceau dacă se întâmpla ceva între timp şi aveau neapărată nevoie de bani? De unde mai plăteau? Puteau munci oricât atâta timp cât se ţineau pe picioare, dar nu aveau nicio garanţie că gravitaţia îi putea ţine drepţi la nesfârşit. În viaţă trebuie să fii pregătit pentru orice. Mick n-a vrut să se pregătească decât pentru încărcarea bagajelor în maşină. A vrut-o de când a văzut-o prima dată în catalogul agentului, şi de atunci n-a mai vorbit decât despre ea două săptămâni în şir, chiar dacă asta însemna o mutare dintr-o zare a Statelor Unite, în cealaltă. Lui nu-i păsa dacă dădea Midway, Tennessee pe-un Rexburg din Madison County, Idaho de care nici nu auzise până acum.

  Pe urmă a început să deschidă ochii şi s-o mai vadă şi pe Josephine. Mai întâi pe la prânz, când stomacul începea să-şi cânte simfonia. Josephine nu-l contrazicea niciodată când vorbea de casă. Îi era drag să-l vadă vorbind mult şi frumos despre locul unde aveau să-şi petreacă viaţa. Era înflăcărat ca un artist care-şi prezenta munca prin de emoţie la un vernisaj, şi lui Jo îi venea greu să-i strice bucuria, deşi n-o interesa în niciun fel detaliile arhitecturale ale casei. În schimb, îl iubea pe Mick. Îl iubea aşa de mult, încât începu şi ea în scurt timp să se vadă în visul lui, într-un foişor ridicat cu graţie în curtea din faţă a casei în care-a investit ani de plată. Se vedea fericită, departe de foşnetul străzilor şi de gălăgia vizuală a reclamelor de la orice colţ, la răcoare, într-o seară, privind spre orice zare va vrea Mick. Îşi va lua un câine şi vor sta împreună, toţi trei, liniştiţi, la casa lor. Vor munci cinstit ca să acopere plata, oricât de mare va fi ea.

  Ştia că-i iarnă grea prin nord, ştia că uneori cad reţelele de telefonie mobilă, dar Mick ştia şi el să împungă orice gând nelalocul lui cu un ac zvelt şi roz – ce dacă vine iarna? Vor face focul în sobe şi vor sta să se încălzească, cu câinele culcat pe-o rogojină veche, vor bea sirop de caise vechi şi vor asculta pârâind radioul vechi pe care-l primiseră la nuntă. Poate le va mai ajunge salariul să-şi ia un pick-up şi să-i asculte pe Beatleşi.

  Josephine se încălzea cu frazele lui. Ştia că va trebui să-şi găsească un post pe undeva, dar nu conta. Ea nu se putea plânge atâta timp cât îl vedea pe Mick plin de speranţe şi dornic de muncă. Mick răspundea la apelurile de urgenţă în tura de noapte. Când venea acasă, nu-şi găsea liniştea ore în şir, dar se pricepea de minune să-şi ascundă slăbiciunea în faţa ei. Dacă el se arăta dezamăgit, Jo simţea imediat, aşa că-şi spăla degrabă de pe frunte oboseala, disperarea, şi calendarul zilelor de muncă după ce ieşea din centru. Jo ştia cât de mult ţinea la ea, şi că pentru ea căutase casa, deşi nu avea nevoie de o clădire cât Pentagonul. Poate iubirea pentru ea motivase numai un etaj şi jumătate. Era sigură că Mick mai strecurase în ecuaţie şi propria exaltare în faţa unui nou lucru vechi, iar casa era cel mai mare nou lucru vechi pe care a putut să-l depisteze.

  Îşi dirijă picioarele departe de oglindă. Tălpile ei lăsau urme în stratul fin de praf. Era atât de uniform întins, încât îşi închipui că agentul imobiliar aflase de pasiunea lui Mick pentru vechituri şi venise aici cu o noapte înainte şi cu două butoaie mari de praf şi împrăştiase pulberea catifelată peste tot, ca să-şi impresioneze clientul. Poate chiar nivelase stratul. Poate colorase şi draperiile, cum fac băieţii care se îngrijesc de platourile de filmare prin filme ca să pară totul cât mai real.

  Se vedea că Mick înghiţise aranjamentul.

  -          Dă-mi cheile, vreau să-mi iau geamantanul.

  -          Stai, hai s-o vedem pe toată.

  -          Mick..

  -          Jo, fă-mi o plăcere

  Josephine îşi pierdu încheietura subţire în mâinile reci ale lui Mick. Îşi auzi paşii strivind lemnul putred în sus pe scări. S-ar fi smucit de lângă el, dar ştia că prezenţa ei în casa lor era cel mai frumos lucru de care Mick avusese parte vreodată.

  Scara ducea la un etaj monoton, într-un hol îngust, lung şi extrem de înalt, tapiţat cu lambriuri până la jumătatea zidului. Din când în când, placajul uniform era scobit de câte-o gaură întunecată de lemn negru, pe care-l alesese pentru uşi cel care construise dinozaurul. Din fundul culoarului rânjea lumina albă care ţâşnea pe sub jaluzelele singurei ferestre. Faţă de întunericul din care veniseră şi cu care Jo aproape că se obişnuise, lumina avea efectul unei suliţe recent ascuţite înfipte în irisul primului-venit.

  Mick deschidea uşile cu repeziciunea unui erou din filmele de suspans, şcolit să prindă în plină acţiune un posibil violator, apoi zăbovea în pragul fiecărei camere. Erau cinci: trei pe o parte şi două vis-a-vis. Cinci camere care împrumutau din greutatea salonului de jos – stomac de dinozaur nemâncat. Şi toate erau goale şi înalte.

  -          Ăsta o să fie dormitorul nostru. Punem patul la perete..

  -          Mick..

  -          Cumpărăm o saltea mare şi două perne. Tot aia-i, se încruntă el.

  Fata îşi lăsă capul pe umărul lui, gânditoare. Nu le ajungea de o saltea. Mick Donalds avea braţe puternice, lângă care Josephine se simţea în siguranţă, lângă care Josephine putea să ştie ce gândea, se simţea el. ştia că-l deranjase cu replica ei şi îi părea rău, dar se bucura că el îi reparase gafa.

  -          Jo, se întoarse Mick, să nu pleci de lângă mine, n-o să te las să pleci, Jo!

  -          N-am unde să plec, nici nu vreau. N-am nevoie de patru scânduri bătute-n chip de pat, îmi ajunge salteaua, dacă mi-o promiţi tu.

  -          Jo, nu ştiu ce-am să facă dac-ai să pleci

  Ea îi trecu mâna prin păr. Îi plăcea să-l ştie puternic. Putea trece drept un erou din mitologia greacă, mereu entuziast, mereu schimbător, mereu.. uşor nepieptănat, un Ares de douăzeci şi opt de ani, cu planuri de copil. Trecuseră şase ani de când se ştiau, dar Mick avea darul să-i amintească de fiecare dată de ce stătea lângă el. îi plăcea nestatornicia lui. Uneori avea impresia că o pierde în gânduri. Îi plăcea să-l asculte şi să încerce să-l urmărească. Mick era genul de om care-şi începea fraza cu bătălia lui Napoleon Bonaparte împotriva amiralului Nelson de la Trafalgar şi o termina cu expansiunea Universului. îl iubea.

  -          Nu plec. Nimeni nu pleacă.

  Pliurile rochiţei de pânză topită tremurară câteva secunde, cât Josephine îşi scutură piciorul de o umbră gri. Instinctiv, se aplecă şi îşi duse mâna la gleznăi lipind podul palmei de drumul pe unde trecuse un ghem rapid, cenuşiu, cu tălpi reci, care remorca după el o coadă cheală şi roză. Jo îşi ridică buzele într-o grimasă de scârbă şi-l urmări cu privirea pe măsură ce era suspendat de coadă de Mick până la nivelul ochilor săi.

  -       Un şoarece. Îl purtă de coadă până la ureche, în timp ce animalul se zbătea să se elibereze dintre degetele lui, şi să se agaţe de ceva solid. Era drum lung până jos. Mick îl schimbă dintr-o mână în alta ca pe o minge de tenis cu care te joci înainte meci, iar animalul părea că se caţără în palmele lui, provocând repulsie neveste-sii.

  -       Lasă-l jos.

  -       Vrea să-mi spună ceva.

  Îl duse la ureche.

  -       Da, da... se auzi el dând din cap. Era un actor formidabil. Nenorocul lui fusese că nu-l văzuse niciun regizor pompos de la Hollywood. Ar fi făcut faţă cu brio oricărui rol jucat de Brad Pitt.

  -       Ce spui tu acolo, micule? O vezi pe Jo? E frumoasă, nu, se întoarse el către grimasa fetei, care se preschimbă într-un zâmbet sincer. Îmi zici să n-o las niciodată, nici n-o voi lăsa, stai fără grijă. Animalul adulmeca cu mustăţile unghiile bărbatului. Ce zici? Zici că suntem cei mai norocoşi oameni din lume, să ştii că şi eu m-am gândit la asta.

  -       Mick, termină, râse Josephine, şi râsul ei îl încântă. Găselniţa cu şoarecele reuşise să o binedispună, în sfârşit, sau cel puţin, reuşise să o facă să zâmbească. Casa nu era exact ceea ce visase ea, dar toată lumea face compromisuri pentru persoanele dragi, iar Josephine dovedise cât ţinea la el tocmai prin faptul că se abţinuse de la strâmbături şi pufnituri de dezaprobare. A rezista eroic evenimentelor supărătoare era, fără îndoială, una din calităţile femeii care îl ţinuse pe Mick lângă ea aproape şase ani. La asta se adăuga silueta graţioasă de lebădă şi figura sculptată din fildeş. Artistul din el îi reproşa din când în când stilul învechit de a-şi asorta hainele. Jo nu putea să pună pe ea nicio haină care striga uită-te la mine. Azi purta o rochie nici scurtă, nici lungă, crem închis, de pânză topită, cu câteva pliuri delicate, la care potrivise un şnur negru de care atârna o ghindă din argint pentru gâtul pe care alte femei l-ar fi împodobit cu lănţişoare de aur scump sau cu bijuterii moştenite cu mare valoare sentimentală.  Părul său castaniu avea ceva din căldura rece a unei păduri din nord pe timp de toamnă. Jo ştia însă să-şi sublinieze feminitatea fără să dea anunţ la ziar că e femeie.

  Mick eliberă în sfârşit şoarecele pe podeaua prăfuită şi îi urmări un timp urmele fragile pe care le tipărise în pulberea catifelată.

  -       Şi-a îndeplinit misiunea. Acum se va duce la familia lui şi le va spune tuturor ce nevastă frumoasă am.

  -       Şi-o să le mai spună că minunatul meu soţ se va duce acum să ia ceva de mâncare de unde va vedea el cu ochii. Am făcut o oră cu maşina până aici şi n-am văzut niciun magazin. Şi e 6, Mick, se întunecă în curând...

  -       O să spună şi asta, fără îndoială.

  Scările trosniră din nou sub tălpile lor repezi care făceau să se ridice norişori de praf cenuşiu.

  -         Rămâi aici. Vreau să-mi faci cu mâna, ca-n filme, de la geam.

  -         Te-ai uitat la prea multe filme.

  -         Tu eşti unul din filmele la care m-aş uita continuu.

  -         Eşti un mincinos.

  -         Sunt un mincinos care-ţi vorbeşte sincer pentru a mia oară!

  -         Fugi!

  Josephine în urmări cu privirea până închise portiera, apoi îi flutură palma, după plac.

  -         Să nu pleci, Jo! Se auzi străgând bărbatul.

  
  

  ... 
•