Despre disperare

Te loveşti din când în când de chestiuni care trebuie discutate, întoarse pe toate părţile ca să fie înţelese mai bine, şi de lucruri care vin cu "înţelesul" la pachet, şi care îşi păstrează identitatea dacă sunt ţinute sub tăcere. Altfel, sunt în pericol să degenereze. Cel mai interesant dintre lucrurile care merită a fi puricate este disperarea. Poate tragismul sentimentului îl face aşa de atrăgător, ceea ce e al naibii de grotesc.

Câteodată stai ca ceasu-n priză şi te uiţi la o cameră plină de lumini şi curent electric, unde oamenii disperaţi discută despre disperarea oamenilor şi te întrebi dacă nu cumva cineva care a trăit cu mulţi mulţi ani înaintea ta şi s-a dus demult, ţi-a trimis vedenia asta atât de consistentă, dar atât de puţin credibilă. E reală, totuşi. Cei despre care vorbesc oamenii disperaţi în camera plină de curent electric nu sunt decât primele victime ale disperării. Mâine, în locul tău va sta altcineva, altul, unul care se va uita la fel cum te uitai tu, la aceeaşi oameni disperaţi care vor discuta despre tine. De ce? Pentru că pseudoelefanţii şi-au dat seama că disperarea duce la acţiune, şi ei nu-şi pot permite aşa ceva. Aşa că au găsit o armă împotriva disperării – resemnarea.

Resemnarea e de mii de ori mai grea decât disperarea. Ultima duce la acţiune, la revoltă, la pancarte, proteste, la ardere de manechine cu chipul elefanţilor, la sânge, la leşinuri şi în final la un ciob de umbră de ruşine resimţită de elefanţi. Şi un ciob de umbră de ruşine resimţită de elefanţi e mai bun decât deloc, pentru că arată slăbiciunea lor. Pentru că demonstrează că nu sunt de fier. Conform matematicii, ciobul de umbră devine direct proporţional cu disperarea. Când una creşte, creşte şi cealaltă. Desigur, când trăieşti în ţara bolnavilor care fug din ambulanţe, matematica are toate şansele să funcţioneze invers, şi să te trezeşti că, dimpotrivă, nu ciobul de umbră, ci ciobul de zâmbet şi sfidare apare pe chipul elefanţilor: "ia uite-i, mă şi pe-ăştia..."

Resemnarea, în schimb, atrage după ea 5 lopeţi de plumb zvârlite peste noi pe secundă definitiv şi irevocabil. De ce să ne îngropăm în plumb? Aşa, nu vom putea niciodată să ieşim. Aşa ne pierdem libertatea de acţiune, oricare o fi aia. Nu contează dacă rezultatul e un ciob de umbră sau un ciob de sfidare, pentru că nu totul se învârte în julul elefanţilor. Contează să nu alegi să te ingropi în plumb.