De ce dormi în continuare, nu auzi când vorbesc cu tine? Ba auzi, stiu eu, dar nu vrei să vorbeşti. Ori îţi place să mă auzi cum îmi bat gura ca să mă aplaude pereţii, ori vorbesc aşa de colţuros încât nu vrei să mă întrerupi. Poate chiar nu te interesează. Poate azi n-ai chef să asculţi Doors. Ce ciudat, nici măcar respiraţia nu pot să ţi-o descopăr, deşi tac. Să ştii că pot să mă opresc din vorbit pentru un minut-două, ca să-ţi dau timp să te aduni. Înţeleg că eşti extrem de politicos, dar nu se poate să-ţi ţii până şi suflul ca să nu mă stinghereşti pe mine! În seara asta eşti aşa de rece, nu înţeleg cum poţi să te răceşti asa de-odată când afară e extrem de cald. Cred că-i de la biscuiţii de alaltăieri, n-ai mai mâncat nimic de atunci. De fapt, nici apă n-ai băut măcar. Ţi-or fi făcut rău, c-ai vrut să te culci imediat şi nici n-ai mai nimerit patul. Te-ai întins pe jos. Ştii cât am tras de tine?
Măcar deschide ochii, nu m-am mai machiat cu verde. Mi-am pus la gât colţul de plastic şi eşarfa cu dungi subţiri. Auzi cum îmi sună brăţările? Nu? Nu vrei tu să asculţi. Sau te faci că nu auzi. Ridică-te puţin să stăm de vorbă, promit că închid radioul şi geamul de la balcon.
Dar ce alb te-ai făcut la faţă, parcă eşti din porţelan! Am avut cândva o balerină de porţelan, cu fustă din şoareci. Avea mâinile ridicate spre reflectoare şi ţinea degetele răsfirate, ca şi cum ar fi ţinut un discurs în faţa americanilor şi ar fi trebuit să-i convingă de sosirea lunii. Balerina avea tone de cărţi, dar nu mânca decât pătrăţele decupate din covoare. Cred că-i zgâriau cerul gurii. Americanii ştiu că luna nu vine decât în octombrie, aşa că nu ies din case decât noaptea. Aproape că văd prin tine. Stai să-ţi colorez tăcerea, mi-am luat acuarele noi. Nici acum nu vrei să vorbeşti? Vom merge la teatru când te hotărăşti să-mi răspunzi.
...
A fost extrem de frumos. Mie nu-mi plac discursurile penibile de încheiere, când toată lumea trebuie să dea pe-afară de lacrimi. Fiecare simte un sfârşit în felul său, unii simt nevoia să se exteriorizeze, alţii se mai abţin. Nu vreau să lungesc la infinit despărţirea de "castel", nu vreau să se oprească timpul, nu vreau să retrăiesc patru ani din viaţă, deşi m-am bucurat de tot ce s-a întâmplat în timpul ăsta. Toate au rostul lor şi mai ales timpul lor. Pa, Peda!
7 reacţii:
hmmm... da chiar ca nu ai un discurs din ala de sfarsit gen, plangacioasa de mine...
ai o mica leapsa si tu de facut... sa stii...:):):D
la revedere copilarie, bine-ai venit maturitate...
ar fi fost fain sa spui asta la sfarsit...
Dostoievski spunea: "viata e duelul Lui Dumnezeu cu diavolul, iar campul de batalie sunt eu." castelul tau nu a fost decat o parcela pe acel intins camp de batalie. vor mai fi si alte castele. poate nu la fel, dar tot castele...
PS:
viata inseamna a transforma constant in lumina si in flacara tot ceea ce suntem si tot ce intalnim. (Friedrich Nietzsche)
@Bobo, senc iu, am vazut-o
@kyky, la sfarsit am zis si eu ce mi-a venit la gura (nu ti-am mai spus c-am pierdut foaia cu discursul ca riscam sa ma altoiesti un pic in fata tuturor:))). Oricum nu pot sa invat pe derost discursuri si mi se pare penibil sa le citesti de pe foi, asa ca am vorbit si eu cum am stiut mai bine. "Castelul" asta a devenit o marca inregistrata sau mi se pare mie?:))
A, si ti-am zis eu ca tu trebuia sa vorbesti? Le ziceai un citat dinasta si-i dadeai pe spate pe toti;)
as fi vrut eu:))...sa ii dau pe spate-nu sa vorbesc in locul tau. cine te-a pus sa inveti asa de bine bre?
Si eu am tinut un speech, dar n-a plans nimeni, ne bucuram doar ca suntem acolo cu totii :)
@Stephen, exact asta ar trebui sa fie atitudinea- bucuria, pentru ca am trait ceva frumos.
Trimiteți un comentariu
La ce te gândeşti?