Spectacol

miercuri, 9 decembrie 2009

Zilele astea mi-am luat trei grame de răgaz. Aşa, trei grame numai pentru mine. M-am deconectat de la grijile zilnice şi m-am uitat la cea mai reuşită piesă de teatru horror psihologic. Din păcate, piesa asta nu a fost scrisă încă, deşi sunt sigură că, dacă nu toţi, mulţi dintre voi aţi văzut-o şi, într-un fel sau altul, unii chiar aţi participat la acţiunea ei.

Piesa s-a jucat într-o sală uriaşă, al cărei nume este un derivat de la o băutură iubită de piraţi – rom, mi se pare că se cheamă. Sala e prost amenajată – are scaune rupte, cu huse învechite şi jegoase, iar cortina – fărâmiţe-fărâmiţe, neschimbată de 20 de ani, de când a fost înlăturată vechea conducere a teatrului. Deşi am întrebat în stânga şi-n dreapta, nu-mi dau încă seama de ce vechiul director al teatrului a fost alungat – am înţeles că era puţin mai dur din fire, şi că-i plăcea să controleze cam tot, dar dată fiind imaginea sălii de acum, cred că ar fi fost mult mai bine dacă angajaţii lui şi-ar fi măsurat opţiunile... măcar să fi pus în locul lui un om capabil!

Am stat cuminte pe scaunul infect şi am aşteptat ridicarea bucăţelelor de cortină. Şi piesa a început. O să v-o povestesc şi vouă în detaliu, căci am fost foarte atentă, n-am băut nimic înainte şi nici pastile n-am luat.
Actorii principali au fost chiar spectatorii, printre care şi eu, şi asta nu numai prin implicarea lor la bunul/prostul mers al piesei, ci mai ales prin impresiile şi consecinţele pe care acţiunile personajelor le-au bătut în cuie pe spatele lor. Se făcea că se apropia Crăciuniul, iar doi copii – unul cu nume de conducător roman, nu mai ţin minte exact..poate Nero?... şi unul de domnitor al fostei Valahii, cred că Mihai îl chema – se tot gândeau cum să-şi obţină caourile mult visate. Nero era un copil mai ciudăţel şi îşi dorea acelaşi cadou ca anul trecut – o pereche de adidaşi cu crampoane, ca să poată să strivească bine de tot pământul pe care calcă, dar era şi un pic cam amnezic (ca să nu zic prost), şi a uitat că darul de anul trecut a fost unul cu două tăişuri – crampoanele se întorseseră prin talpa subţire a adidaşilor şi îi înţepaseră la sânge picioarele. Eh, o usturime mică, dar o satisfacţie enormă!


Mihai îşi dorea şi el o pereche de adidaşi...dar nu era foarte sigur ce fel de adidaşi. S-a tot gândit, aproape o săptămână, şi a conştientizat că cea mai bună cale prin care putea primi încălţările era să apeleze la cel mai bun prieten pe care cineva îl poate avea – un fost rocker cu capul pe umeri. Înduioşat de rugămintea lui, rockerul  a pus o vorbă bună la Moşu’ şi era aproape sigur că, în ziua Crăciunului, adidaşii mult visaţi de Mihăiţă vor fi sub bradul lui. Mihai, însă, nu era aşa de sigur..avea el o presimţire sumbră...

Nero, pe de altă parte, mai în vârstă şi mai experimentat decât naivul Mihai, a dat iama în cutia cu banii pe care noi îi plătisem pe bilete – da,da, noi, spectatorii! Cu banii ăia s-a dus la un grup de fete mult mai tinere decât el, care făceau orice ca să obţină şi ele câţiva gologani, şi le-a ordonat ca, în schimbul monezilor, să facă tot ce le stă în putinţă – să mituiască vânzătorul, să taie gâtul fiecărui client, să-l facă bucăţele-bucăţele pe Mihăiţă, să-l măcelărească până şi pe Moşu’ – numai să obţină perechea de adidaşi.

Şi acum uitaţi-vă un pic la frazele de început ale articolului meu. Am numit piesa „cel mai reuşit horror psihologic”. De ce? Pentru că Nero a fost atât de malefic, atât de machiavellic, dar atât de prost, încât să se bucure la vederea adidaşilor sub bradul său... Sincer, am crezut că mă prăbuşesc cu scaun cu tot când i-am văzut reacţia – cum dracu să te bucuri, şi să crezi că Moşul te iubeşte, ştiind că ţi-ai autoprocurat darul. Şi, şi mai rău – ţi-ai procurat darul tocmai din banii celor care veniseră să te admire...

După actul ăsta, a venit cineva şi a atârnat de franjurile cortinei o pancartă pe care scria „va urma”. Oare urmează răzbunarea lui Mihai (care vorba vine, nu era nici el uşă de supermarket)? Răzbunarea lu’ Moşu? Răzbunarea noastră – A SPECTATORILOR??

10 reacţii:

worsakeend spunea...

pff..sunetul ironizand politica...chiar o piesa proasta,dar ca sa fiu cu sufletelul impacat eu am votat base..de ce?imi place cum priveste :P

Anca G. spunea...

@nenea, stii ce e bine? ca l-ai votat c-asa ai vrut, nu pentru ca te-au influentat altii.

iuliana spunea...

:)):)) foarte tare articolu' desi nu e de ras. si saracu Mihaita cat mai sarea el in sus de bucurie cand a crezut ca, de fapt, a lui era perechea de adidasi... nasol moment... eu ma bucur ca desi ma fost sa votez, am votat pentru o a treia optiune. am facut o casuta mica, cu pixu, am scris un nume si am votat. decat cu astia doi...

Stephen G. spunea...

Eu n-am fost sa vad piesa asta . Efectiv mi-a fost prea scarba si de Nero si de Mihai. Am considerat ca niciunul nu merita atentia si timpul meu.

Pe de alta parte a fost amuzant sa-l vad pe Mihai cum credea ca a primit adidasii si de fapt...teapa. As declara momentul ala drept cel mai jenant din istoria...teatrului. :)))

Lola. spunea...

usa de supermarket cica =)) hh.buna buna asta :))
interesanta poveste :-?

Anca G. spunea...

@bobo, bravo, mami:))

Anca G. spunea...

@Stephen, adevaru` e ca topaitul ala al lui aproape ca a valorat cat costul biletului:))
@Lola, da, ma..e interesanta..daca o admiri de depaaaarte...

iuliana spunea...

danke, danke, nu-i asa ca merit un sir de aplauze?... eu asa am crezut, da' cand au aflat unele persoane din jurul meu, mi-au cam spus ca sunt dusa definitiv si nu mai am cale de vindecare... sau ceva in gen... dar, iti multumesc!

Lisandru Cristian spunea...

Spectatorii contraatacă...

sunetul-mai-tare spunea...

@Cristi, sper:D

:)) ;)) ;;) :D ;) :p :(( :) :( :X =(( :-o :-/ :-* :| 8-} :)] ~x( :-t b-( :-L x( =))

Trimiteți un comentariu

La ce te gândeşti?