O săptămână. Sau până marţi.

           Mi se întâmplă de foarte multe ori să mă întrebe mama/tata/un prieten/orice cunoscut despre ceva ce, zic ei, am scris/am schiţat odată, şi eu să mă uit cu o mutră strâmbă la ei şi să întreb „am scris?!”. Probabil am scris, sau am schiţat, sau am văzut, habar n-am, nu stau foarte bine la capitolul amintiri din trecutul propriu şi nici nu cred c-aş vrea. Cam aşa se întâmplă şi cu articolul ăsta. (Aţi observat că nenii de la Microsoft şi-au programat bebeluşul Office 2010 să facă urât când folosesc cuvinte de genul „ăsta”?. Mi-l transformă automat în „acesta”. Mă enervează chestia asta la ei…). Deci cum ziceam, am impresia că am mai scris odată ceva asemănător, sau că am vrut să scriu.

Ideea e că toată lumea vorbeşte zilele astea despre un cutremur devastator care va avea loc în Vrancea până marţi, 28 septembrie anul curent. Noi iniţial am fost atât de „hă? Ci zişi, bre?”, încât au trebuit să ne zică ucrainenii despre zguduitura care ne paşte. De-atunci au început toate babele să-şi amintească de Apocalipsa care o să vină şi-o să ne cureţe pe toţi. Oamenilor le place să creadă într-un cataclism de proporţii uriaşe. Aşa a fost şi prin anii `90, când la televizor apărea un anume domn’ Hâncu, care prezicea şi el niscaiva cutremure. Atunci eram toţi mici şi proşti, abia ieşiţi din revoluţie şi scăpaţi în grădina cu superstiţii. Până şi maică-mea îşi făcuse o geantă „de urgenţe” în care-şi pusese o sticlă cu apă – la sticlă de plastic, că abia o descoperisem – , un aparat de radio, şi-o lanternă. Era atât de împrăştiată, încât nici nu ştia ce să ia, aşa că s-a tot învârtit pe lângă tot felul de prostii nefolositoare, dar cu o anume valoare sentimentală (ceasul din studenţie care nu mai mergea de câţiva ani, dar pe care-l ţin minte şi acum, nişte discuri vechi, de parcă ai mai fi avut unde să asculţi muzică după ce supravieţuiai Armageddonului..). În concluzie, s-a limitat atunci la apă, radio şi lanternă. Nu s-a întâmplat nimic. 

După domn’ Hâncu, alţi deştepţi s-au gândit că eram pe punctul de a trece în anul 2000, deci atunci trebuia să se întâmple. Bineînţeles că nu ne-am trezit nici în prima dimineaţă a anului într-o mare de cenuşă şi foc. Dar, ca un pas înainte, mama nu şi-a mai făcut gentuţa. După fatidicul 2000, băieţii şi-au dat seama că, de fapt, în 2001 se făcea trecerea dintre milenii. Alte avertismente, alte distracţii.

Acum ne apropiem, cică, de o chestie mare, aproape la fel de mare ca cea din `77, pentru că motanul pe care pluteşte zona Vrancei o să se lase de moţăit şi-o să se trezească brusc. Şi-atunci să te ţii, nenică!...

Nu ştiu..chiar avem nevoie de avertismentul unei păcătoase zile când ne vom trezi cu toţii plutind deasupra noastră, imateriali, aproximativ invizibili şi incolori? De unde ştim că până atunci nu ni se va întâmpla nimic? E un fel de înţelegere cosmică între bine şi rău, între oameni şi duhuri? Au jurat, cumva sfinţii, într-o noapte de beţie că nu se vor atinge de noi până într-o anumită zi, când ne vor strivi cu adidaşii lor Nike uriaşi?! Există contract? Dacă da, aş vrea şi eu să-l văd..

Probabil, sună mai bine când ni se promite că se va stinge lumina peste toţi de-odată, şi nu pe rând. E mai fain. E o tragedie. Tragediile sunt faine. Nu-i nasol când se stinge un bec? Este. E, dar când se sting 1000 de becuri? Probabil e la fel de fain, pentru că, în fond, cu toţii avem un moment când ne gândim numai la noi. Da, probabil e egoism. Sau instinct de conservare. Autoconservare.

Coincidenţă sau nu, am văzut zilele astea unul din cele mai frumoase producţii canadiene ever. „One week”, din 2008 e povestea unui tânăr care primeşte vestea unui început de tragedie – cancer. Gradul 4. Cel mai fioros dintre toate. Tipul ăsta dă drumul nebuniei să zburde, îşi cumpără o motocicletă şi cutreieră Canada de la un cap la altul, aşa cum şi-a dorit întotdeauna. Peisaje care-ţi taie răsuflarea, acele „munţi pe dreapta, munţi pe stânga”, aşa cum îmi place mie să le numesc şi o coloană sonoră care nu te iartă dacă nu dai volumul la maxim, toate fac un tacâm care ţi-e pregătit odată la 20 de ani, în cel mai bun caz. 

În fond, acum realizez că au şi avertismentele astea ceva bun în ele: ne liniştesc, cumva. Dacă se poate numi linişte – ne „asigură” că nu ne vom vedea numai becul nostru stingându-se. e drăguţă ideea asta de siguranţă, însă eu tot cred că am fi putut să ne liniştim şi fără să fim atât de prăpăstioşi. Tare cred că n-avem nevoie de gentuţe de urgenţă. Asta e numai o sintagmă de care te agăţi ca de un colac de salvare când ai în faţă perspectiva beznei colective. După mine, bezna individuală e mai dulce, tocmai pentru că nu e precedată de bocet, ci de muzică, la fel ca în „One Week”. Pentru că nu îţi este livrată ca picătura chinezească, ci te ia cu totul, fără să-ţi dai seama. E mai bine aşa.

Da’ parcă-i şi mai bine să râdem, să glumim, şi să facem mişto de Băse!
Aveţi aici o frântură din festinul muzical pe care-l serveşte filmul: Wintersleep, o trupă canadiana, cu piesa Weighty Ghost. 

Eco-snobism

Am să mă înec în verde. Nu de bună voie, nu sunt sinucigaşă! Dar pe toate străzile trebuie să dau, măcar odată la un drum, de afişe cu şi despre ecologizare, cluburi eco, proteste eco, marşuri eco, reviste eco. 

Acum ceva timp, venise în oraş un târg de produse – cică - comestibile, eco (sau bio, sunt total pe lângă atunci când vine vorba de termenii specifici). Fără chimicale, direct de la producător..suna bine. Dar stai un pic. Târgul acela avea loc într-un week-end. Adică (pentru cei ca mine, care au nevoie de calendar ca să se convingă că e week-end), sâmbătă şi duminică. Dacă suntem, numai dacă suntem norocoşi –şi vrem să nu ne vină deja rău- nu punem la socoteală şi vinerea. Concluzia? Brânzeturile alea, ouăle alea de prepeliţă, găinuşă de munte sau oricare zburătoare/reptilă, că merge şi-asa, caşcavalul ăla afumat – şi mai rău, produsele din carne (afumate sau nu), atârnau pe nişte sfori de dimineaţă până seara, timp de două zile, în bătaia aripilor..de muşte. Oh, well, cred că-i tare bine să mănânci de la târguri eco/bio! Nu neg, c-ar fi o idee extraordinară, dacă cineva cu mintea clară s-ar îngriji să organizeze târgurile de gen în condiţii cel puţin decente, dacă nu excelente. Că doar vrem să mâncăm sănătos, nu ne trebuie bilete numai "dus" la urgenţe.

E o modă nouă, probabil. Toată lumea se înscrie în partide verzi. Unfortunately, lumea se laudă pe urmă, arătând carnetul de partid, în loc să pună mâna pe mătură şi făraş şi să-şi facă un petic de asfalt curat în faţa blocului. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar am impresia că titlul filmului era „Eu când vreau să fluier, fluier”, nu „Eu când vreau să fluier, dorm”. Cinste cui pune umărul la treabă serioasă!

Eco-mania are un efect similar cu ascultarea unei melodii pe repeat. Şi iar vorbeşte melomanul din mine. Treaba stă cam aşa: îţi place un cântec. E bine. Îţi place mult – e şi mai bine. Îţi place atât de tare încât l-ai fredonat toată ziua la serviciu, pe drumul spre casă, în scara blocului, şi la bucătărie, cât înghiţeai chiftele – extraordinar. Înainte de culcare, ţi-l pui pe repeat şi-ţi îndeşi căştile în urechi, ca să adormi tot pe acordurile lui. Spune-mi mie că după 12 ore de ascultare continuă, nu ţi se face greaţă de el!

Tocăniţa eco are acelaşi mod de preparare, numai că alte ingrediente. A pornit ca un curent benefic, la alţii, prin anii 60, la noi, prin 2000, dar nu-i mare întârzierea, nu? Hippioţii au militat pe atunci (pe lângă protestele împotriva războiului din Vietnam), pentru întoarcerea la natură, pentru diferenţele culturale, pentru alte şi alte minuni naturale. Ei n-aveau nicio vină, săracii, pentru ce aveau să ajungă eco-partidiştii. E drept, militanţii 2.0 au destule modele. Vedete care-şi cumpără maşini eco, pentru că emisia de gaze omoară garoafa din glastra bunicii. How sweet. Bine că le stă în gât ţeava de eşapament, şi trec cu zâmbetul pe buze pe lângă coloşii japonezi, chinezi sau americani. Bine că împart pliante verzi, dar niciunul din ei nu se apleacă să le adune după ce sunt mototolite de cocalarii care le primesc şi care nu reuşesc să deosebească asfaltul de coşul de gunoi.

Aşa, ne integrăm, sau încercăm pentru a mia oară să ne integrăm într-o comunitate de oameni care nu numai că nu ne vrea, dar face tot ce-i stă în putinţă să ne facă de ruşine cu orice ocazie – vezi „salutul românesc” pe care-l prezentau franţuzii într-o emisiune de..probabil divertisment. Ne îmbătăm cu gândul că dacă scriem la o revistă vreun articolaş drăguţ despre cât de binevoitoare e mama UE şi cât de eco e ea, o s-avem ceva de câştigat – nu contează ce, românul se mulţumeşte şi cu o pungă de plastic dacă e gratis. Eu a trebuit să-mi ţin intestinele la loc un an de zile, cât învăţam la istorie despre beneficiile integrării în UE, căci ameninţau să dea pe-afară. Pe urmă, m-au invitat frumos să scriu despre aşa ceva! Şi-am zis pas! Îmi ajunsese. – cu vârf şi-ndesat, chiar.

 Ia ghiciţi – nu-mi pasă cât de eco şi friendly (să le vezi pe-asta două scrise cu cratimă e ca şi cum ai mânca dulceaţă şi pe urmă miere) e mama UE. Nu vreau la ea. Nu-mi pasă câte carnete de partid verde au cei din jur, nu vreau nici măcar un colţ din el, pentru că sunt în stare să dau cu o mătură şi să ridic un ambalaj de îngheţată de jos şi fără să posed o bucată de carton! Nu-mi pasă nici cât de bio e caşcavalul cu aromă de muşte, tot brânză sărată luată de unde ştiu eu că e (aproximativ) nealterată, voi mânca. 

Sfârşit. Oh, zâmbeşte, eu m-am calmat!

Seriale de toamnă

           Unul din motivele pentru care ador toamna este că revin serialele serioase. Câte-au mai rămas ele, pentru că multe (dar chiar foarte multe) au fost anulate din motive de genul scăderea ratingului/criză, cum ar fi Ghost Whisperer sau Damages. Dacă după Ghost Whisperer nu prea mă omor, pentru că s-a cam transformat în telenovelă după moartea şi reîncarnarea lui Jim, la Damages chiar mă uitam. Vestea bună e că Damages o să revină pe undeva prin 2012 (probabil scenariştii sapă acum după comori ca să finanţeze serialul). Dar până atunci mai e, aşa că să vedem cine se întoarce în toamna asta.

1.              1.  Ca de obicei, pe mine mă interesează revenirea Supernatural, cu sezonul 6, fără Eric Kripke la cârmă, dar cu o don’şoară puse pe fapte mari. Nu ştiu ce fapte mai mari decât ce-a făcut master Kripke poate face ea, mai ales că are de scos 1 buc. Dean din disperarea pierderii fratelui său şi din rutina unei vieţi normale, şi 1 buc Sam din Iad. Eu totuşi cred că Supernatural n-are cum să sfârşească la fel ca Prison Break, pentru că serialul propriu-zis, cel de 5 sezoane, bazat pe o super-poveste despre fraternitate (şi câte-un demon pe ici, pe colo), s-a cam încheiat în primăvară.

         Mă voi uita la sezonul 6 ca la o anexă a originalului. Şi mă voi uita la sezonul 6 pentru actorii care au reuşit să mă ţină cu sufletul la gură,  în faţa ecranului, câte 45 de minute în fiecare sâmbătă seara, cât era difuzat serialul (sâmbăta ajungea în România).

        Se coace un serial animat după Supernaturalul lui Kripke. Pe acela cred că-l voi ocoli. În primul rând, pentru că nu mă omor după animeuri. În al doilea rând, pentru că nu ştiu câtă vitalitate vor putea să transmită desenele alea..colţuroase. 

         Până una, alta, Supernatural revine cu sezonul 6 pe 24 septembrie.

2.               2. Tot  pe 24 septembrie revine şi Medium, cu sezonul 7. Da, tot cu Allison Dubois, tot cu Joe ca să-o trimită repede la culcare pe Al când se trezeşte brusc din cauza unui coşmar, tot cu trio-ul Marie-Bridge-Ariel, tot cu vise şi stafii.

3.              3. Sezonul 6 din Criminal Minds debutează miercuri, 22 septembrie. Serial de exepţie care-a lăsat în urmă ceva asemănător cu cele 5 sezoane din Supernatural apărute până acum – întorsături de situaţi de genul terorişti..unul..doi..mai mulţi!, războiul dintre Hotch şi Reaper, plecarea lui Gideon. Din păcate serialul a trecut printr-o remaniere (că tot ne place nouă cuvântul) de scenarişti, dar am eu încredere că n-o să sfârşească prost. Deci, ne revedem pe vreo…23 la noi, cu echipa minune, întreagă sau nu….

4.              4. Ei, şi vine Dexter… pe 26 septembrie, cu sezonul 5. Dexter a ajuns în preferinţele mele foarte aproape de Supernatural, deşi abordează o temă extrem de diferită. Dar e atât de bine structurat, atât de bine regizat, atât de bine „asortat” cu soundtrack-ul, iar actorii joaca cu atata pasiune , încât nu mă lasă niciodată să nu fiu atentă la el. în plus, ca şi Supernatural, Dexter e genul de serial care nu încheie niciodată un sezon fără debutul unei situaţii explozive. În finalul sezonului 4 (cine nu l-a văzut, ar face bine să se oprească aici), am asistat la moartea fiinţei care-i asigura lui Dex legătura cu lumea umanului, Rita, iar în ultimele cadre am putut vedea un criminal-familist extrem de pierdut şi măcinat de vină. Cum va fi viaţa lui fără Rita, habar n-am, dar de-abia aştept să aflu.

        Am scris aici despre 4 seriale. Sper să apuc să văd măcar 2 din ele…

Iepurii, Strâmbu' şi Plosc

A fost odată ca niciodată o fermă de iepuri. Stăteau în cuşti suprapuse, ca nişte iepuri ce erau. Cuştile erau cumpărate la mâna a doua, cum se întâmplă de obicei, şi de-asta n-aveau nici plafon, şi nici podea. Erau doar cuşti făcute din zăbrele de oţel prin care cădeau toate cele de la un etaj la altul. Da, e drept că era o fermă foarte săracă. Nici morcovi nu cultivau, deşi aveau cel mai fertil teren din zonă şi pentru asta era invidiată de toţi vecinii.

Când fostul proprietaj a murit, la cârma fermei a venit un om hapsân şi cam strâmb de felul lui. Strâmb aşa cum era el, se plimba de două ori pe săptămână printre cuştile iepurilor ca să se mândrească cu deşteptăciunea şi puterea lui prin care făcuse rost de coroana fermei. Curând, însă, iepurii din toate cuştile, în lipsă de morcovi, au început să-i arate coada când trecea prin dreptul lor. Ba, unii îl şi scuipau. E, de scârba lor, pentru că, fie vorba între noi, tipul numai iubitor de iepuri nu era (dar îi plăcea să conducă..ar fi condus şi-o fermă de wc-uri dacă i s-ar fi ivit ocazia), strâmbul a renunţat să se mai arate în public. Îl enerva faptul că îi scăzuse popularitatea. Dar nu s-a dat bătut...nu, nu, pentru că un prost şi un strâmb persistă în prostie şi strâmbenie indiferent ce i s-ar spune.

Strâmbul şi-a angajat un consilier ca să facă turul pentru el. L-a luat pe Plosc. Plosc era un omuleţ de familie săracă, dar crescând lângă Strâmbul prinsese şi el gustul conducerii. Numai că lui Plosc nu prea îi priau ieşirile în aer liber. Din nu se ştie ce motive, aerul îl făcea pe bietul omuleţ să arate şi mai mic decât era în realitate. Atât de mic, încât abia se mai vedea printre cuştile cu iepuri. Aşa că Plosc şi-a cumpărat rapid, din banii din care trebuia să plătească morcovii iepurilor, un scaun şi-o masă. Şi-a luat trei sub-sfătuitori care să facă turul cuştilor în locul lui, şi cu banii care i-au mai rămas, şi-a închiriat o duzină de filme cu Arnold Schwarzenegger. E cunoscut faptul că chelul vrea să aibă plete, nu? Generos cum era (cu banii destinaţi morcovilor), îi plătea pe sfătuitori cum nu se putea mai bine. Şi sfătuitorii erau atât de mulţumiţi de el, încât nu se puteau îndura să-i aducă la urechi veştile proaste din teritoriu.

Într-adevăr, la cuştile cu iepuri, treaba nu era chiar roz. Iepurii, de foame, începuseră să se răzvrătească. Răsturnau ceştile cu apă când treceau sfătuitorii, drept în capul lor, îi scuipau ca pe cei mai mari duşmani, ba unii le puneau şi piedici şi zvârleau în ei cu pietre. Sfătuitorii, însă, se duceau frumuşel la Plosc şi-i spuneau fel de fel de poveşti fantasmagorice despre „cât de bine o duce ferma”. Şi Plosc era încântat. I se spunea că iepurii sunt atât de fericiţi, încât le aduc cele mai frumoase urări când se duc în patrulare. Atât de recunoscători, încât nu încetează niciodată să-l cinstească şi chiar ar da orice să-l vadă întorcându-se printre cuşti în locul sfătuitorilor. E, un gram de adevăt tot era în asta ultimă afirmaţie.

Încrezător în vorbele lor şi nerăbdător de a fi aclamat, Plosc organiză într-o zi o întrunire în faţa casei în care el, sfătuitorii şi Strâmbul îşi făceau veacul. Iepurii veniră, într-adevăr, în număr mare. Numai că socotelile de la masă şi din faţa filmelor cu Arnie nu s-au potrivit cu cele ale iepurilor flămânzi. Iepurii făcură rost, nu se ştie de unde (deşi se zvonea prin zonă c-au avut ajutor de la fermele vecine), de lansatoare de flăcări. Şi cât ai clipi, întraga casă a Strâmbului a luat foc. Şi-au ars acolo şi Strâmbul-şef, şi Plosc, şi sfătuitorii, şi se prăpădeau şi ţipau şi se înjurau grozav între ei din cauza întrunirii. Numai iepurii, acum răzbunaţi, râdeau de necazul lor şi se veseleau.

Şi datorită lor, ferma era acum liberă şi putea fi condusă de unii dintre ei, unii care cunoscuseră necazurile şi luptaseră pentru libertate.

Limite. Fizice si mentale.

E grav. Ni se impun limite fizice. De tot felul. Limite care ne determină să fim într-un fel în care, probabil, nu ne-am dori. Limite care schimbă, din cine suntem, în cine putem fi. Toţi le vedem, toţi le simţim, toţi ne enervăm din cauza lor. Dar în loc să critice limitele, şi în loc să întreprindă ceva ca să le “avorteze”, snobii critică produsele lor. Sunt pe lumea asta o grămadă de snobi care ne “citesc” personalitatea după case/masini/haine/pantofi/locul unde ne petrecem vacanţa. Câţi dintre noi îşi cumpără cu adevărat ceea ce vor şi se duc în vacanţă unde vor? Or, aşa-zişii cititori în outfituri n-au decât scopul de a-i înjosi? Ştiţi, nu cred ca nu ne-am lua cu toţii Land Rover-uri sau Ferrari-uri, dar ne mai mulţumim şi cu-n Opel sau o Dacie de-aia după care claxonează tot cârnatul din spate când se opreşte fix la trecerea de pietoni.

Uneori suntem siliţi să ne comportăm ca nişte bolnavi pe jumătate imobilizaţi. Niciodată n-am putut să mă uit la ei, tocmai pentru că situaţia lor mi se părea mult prea groaznică. Să nu poţi să te mişti, să nu poţi să te ridici din scaun ca să mergi până la colţul blocului, să depinzi de altul ca să te speli şi să mănânci, e un calvar. De-aia n-am fost niciodată de acord cu salvarea sinucigaşilor. Unii vor să-şi ducă treaba până la capăt, ca să ştie un capitol încheiat, ca să se lipsească de tot ce li se părea rău, meschin, nelalocul lui în viaţa pe care-o duceau. Şi dintr-o dată, bau!- un idiot îl salvează. Îl salvează de la o căzătură în gol care i-ar fi putut aduce un „display” negru pour toujours, dar îl condamnă la o viaţă plină de chinuri într-un scaun cu rotile. Ăştia care îndură toate grozăviile „salvării” sunt adevăraţi eroi. Ar trebui judecaţi şi condamnaţi cei care se pretează la acte dinastea de eroism în numele vieţii – ce viaţă mai poate avea „salvatul”?!

Dar m-am îndepărat iar de la subiect. Plecasem de la cititorii în outfituri.  Nu sunt ei cea mai mare problemă. Nici măcar limitele impuse de bani/timp/alţii. Astea-s limitele palpabile.

Mai grav e că există specimene printre noi care-şi impun limite şi în gândire. De ce-am vrea să ne purtăm ca ei, noi, care ne permitem încă să ne mişcăm în voie? Nu apucăm bine să mâzgălim o linie pe o hârtie, că trebuie să o ştergem. Nu trec două secunde după ce-am spus o vorbă mai dură cuiva, că trebuie să ne retragem cuvintele, sau să o îndulcim cumva. Ne impunem un autocontrol cu care sunt de acord. Ne abolim pornirile care ies din sfera bunului simţ. De acord. Dar pe celelalte? Pe cele nevinovate de ce trebuie să le omorâm încă din primele secunde de la naştere? Ne trebuie curaj ca să acceptăm faptul că poartă amprenta noastră. Nu suntem spontani deloc.

Spontaneitatea depinde de multe lucruri, printre care eternele „bani/ timp/alţii”. Greşim când ne reproşăm lipsa ei. Bineînţeles, în anumite circumstanţe. Câţi dintre noi n-ar vrea acum să ia un bilet de avion fără să se uite la destinaţie şi să se ducă de nebun oriunde îl poartă inerţia asta dulce? Nu asta e spontaneitatea. Ăsta-i un capriciu care urlă „ia uite cine sunt şi ce fac!” Până la urmă toţi suntem imobilizaţi cumva. Cel puţin noi, oamenii simpli, ăşta care trebuie să muncim ca să ne câştigăm traiul. Singurii care-şi permit să fie „spontani în practică” sunt cei care n-au grija zilei de mâine. Există şi spirite fericite care-şi permit câte-o escapadă din când în când (Deea, m-auzi, da?:)) 

Noi ne acceptăm condiţia de imobilizaţi la sol şi ne lăsăm spontaneitatea să zburde în gândire. Încă, şi aici unii îşi întorc gândurile din zbor. Aici e cea mai mare tragedie. Tragedia amputării gândurilor care nu costă. Trebuie să fii extrem de închis la minte ca să faci asta.

« Să mănânce cozonac ! »

       Cred că am descoperit soluţia de ieşire din criză pe care au găsit-o cei care s-au votat singuri la alegeri şi se intitulează "aleşii poporului". Ştiţi când mi-am dat seama? Când mi-era ziua mai dragă, ieri după-amiază, după ce mai mâzgălisem un portret, băusem juma de kil de cafea şi mă pregăteam de cealaltă jumătate. Eram aproximativ liniştită: vorbisem cu un prieten de care nu mai auzisem nimic de mult timp. Şi uşor amuzată: nea' Funeriu anunţase că vrea să mute probele orale de la bac la sfârşitul anului.

       Dar legile cinismului spun că atunci când eşti liniştit, îţi găseşti de lucru. Da. Şi-aşa am deschis televizorul. Şi atunci am avut revelaţia. Mi s-a luminat mintea şi mi-am dat seama – de fapt, ăştia nu vor să ne scoată din rahat. Vor să ne omoare pe toţi şi să ne lase acolo, sau eventual să ne îndese mai adânc şi mai adânc, până n-o să se mai vadă nimic din noi. Şi cum noi suntem cam puţin, s-au gândit să-i aranjeze şi pe copii copiilor copiiilor noşti, prin 6 drăguţe de împrumuturi la FMI, pe care, ghiciţi cine le va achita. A, şi apropo, se pregătesc de al 7-lea.

       Factorul declanşator al revelaţiei mele a fost următorul: în condiţiile în care noul an şcolar va găsi, ca de obicei, şcolile în paragină din lipsă de fonduri, profesorii hămesiţi şi clasele aproape goale (într-un sat din Galaţi nu s-a născut niciun copil din 2009, deci vă imaginaţi ce "înghesuială" va fi la şcoli peste câţiva ani), onorabilul ministru Funebru plănuieşte să cumpere păpuşi cu handicap pentru fiecare grădiniţă din ţară, ca să se înveţe copilul cu diversitatea. Cu o mână, un picior rupt, pe-amândouă, eventual, chinezi, japonezi, africani, ţigani, diversitatea contează, şi mai ales iniţiativa de a extermina rasismul.

       Da, exact iniţiativa de care aveam acum nevoie. Probabil după ce-o să ne omoare pe toţi, fizic şi psihic, prin idei dinastea lăudabile, mai-marii vor să ne arunce la o groapă comună, indiferent de trăsături şi culoarea pielii, şi nu vrea să se nască între noi conflicte după moarte. Alţi bani, altă distracţie. Probabil tot din seria "cornul şi laptele", care s-a transformat de atunci în "untul şi biscuiţii", meniu pe care copii îl folosesc ca să "zugrăvească" pereţii şcolii.
   

        God save him! Aduceţi de urgenţă psihologi, sau mai bine-o ghilotină, căci se vede bine că nea' Funebru e fan Maria Antoaneta: "N-au pâine, să mănânce cozonac!"

Posesiune

Am văzut ieri cea mai frumoasă lumină pe care mi-o puteam imagina. Soarele era chiar în dreptul ferestrei mele şi razele lui se strecurau printre frunze de salcâmi. E extraordinar efectul de umbră şi lumină care îţi năvăleşte aşa în geam, e un fel de viziune a începutului. Nu ştiu ce început, probabil unul care vine după un sfârşit. Începutul meu, al lumii, orice început vreţi voi.

...

V-am scris mai demult o poveste despre o ceaşcă pe care o chema Ceaşca. Ceaşca stă acum în faţa mea, pe birou. Lângă ea e un ghem de mohair... pe care nu l-am văzut aterizând acolo. Poate s-a teleportat. Poate îşi schimbă forma în funcţie de unghiul din care mă uit. Astfel, se poate ca înainte să fi fost creion sau şoarece, sau o cărămidă de la Italian Residence. Poate vrea să mă păcălească sau ascultă ce spun. Poate-i microfon dinăla din filme..”bug”, ca la şpioni. Se scrie cu „Ş”.

Ceaşca e a mea. Eu am cumpărat-o, deci eu sunt mama ei şi am toate drepturile asupra ei. E plăcut să ştii că deţii ceva, dar nu-i deloc plăcut să ştii că viitorul acelui „ceva” depinde de tine. Poftim, pot s-o sparg acum. Mai are câţiva centimetri până la marginea biroului. Dacă ar sări, tanti gravitaţia i-ar arăta drumul spre parchet şi ea s-ar face ţăndări. Poate nu s-ar sparge toată, ar mai rămâne o bucăţică mai tare. Cred că partea de jos e mai tare, unde se îmbină pereţii cănii cu fundul. Sau aia unde se lipeşte tortiţa. Dacă nu s-ar sparge toate, aş putea s-o calc în picioare până s-ar face fărâmiţe-fărâmiţe, praf, pulbere, durere. Probabil ar începe să zbiere aşa de tare încât ar auzi-o mama. Ceea ce n-ar fi aşa de grav, pentru că şi ea ştie cum e să deţii anumite lucruri. M-ar înţelege. Mama mă înţelege. Toată lumea mă îneţelge, numai eu mă cert cu mine. Dar mă împac mereu, pentru că sunt o egocentristă şi mă iubesc prea tare ca să mă supăr pe mine.

Sau aş putea să-i dau foc. Nu ştiu, o ceaşcă arde? S-ar înnegri de fum. Ar trebui s-o spăl cu detergent. Îmi place mirosul de detergent, îmi dă senzaţia de curat. Îmi place mirosul de curat. Când eram mică voiam să-mi fac o rochie din detergent. Bine, când eram mică nu m-aş fi gândit că n-am să port rochii. Sau mai e o chestie, dacă aş fi reuşit să-mi fac rochia, cu ac şi aţă..Dacă detergentul ar fi comestibil, numai detergent aş mânca. Şi asta e ceva de bine, pentru că aş mânca ceva. Îmi zicea un prieten bun acum câteva zile că la autopsia mea vor găsi numai praf. Nu, am mâncat ieri un ardei dinăla roşu. I-am pus sare, că-mi plac chestiile sărate. Îmi plac multe prostii. Îmi place cafeaua. Îmi plac calmantele, îmi dau senzaţia de linişte. Nu-mi place liniştea, deci raţionamentul cade.

Ziceam de Ceaşca. Ce-aş putea să-i mai fac? S-o sufoc, nu cred că merge, pentru că s-ar sparge sub presiune şi-am ajunge iar la varianta 1. Poate aş putea s-o ascund în debara şi să-mi iau o maşinărie dinaia care extrage oxigenul, ca să rămână fără aer şi să moară fără să fie nevoie să-i îndes o pernă pe gât.

Ştiu că trebuie să-i fac ceva, dar nu ştiu de ce. A, ba da..ştiu şi asta. Trebuie să-i fac ceva, pentru că sunt posesoarea ei. Şi când devii posesorui unui obiect, trebuie să-i faci ceva. Neapărat. Dacă ar fi după mine, nu i-aş face nimic, dar aşa se obişnuieşte din moşi strămoşi, de când e lumea şi pământul. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, n-am să-i fac nimic. E Ceaşca mea şi ţin la ea. Nu vreau s-o văd ţăndări. Şi pentru asta, am să schimb tradiţia dacă e nevoie... De ce nu schimbă toată lumea tradiţia? Am face o tradiţie nouă, în care n-ar mai fi nevoie să călcăm ceştile în picioare ca să se ştie că suntem posesorii lor.

Random 2

 Citiţi concluzia înainte să aruncaţi bomba (pentru că Românica va creşte prin bun-fuckin'-simţ şi fuckin' responsabilitate, don't fuckin' blame it on me!) !

65. Boc e fan „Die Hard”, fără îndoială. De fapt, e mai tare ca Bruce Willis, pentru că seria de filme abia se pregăteşte să ajungă la numărul 5, pe când el se dă pe lângă numărul 6. Mai rău ar fi să fie fan Bond. Ăla a ajuns la 23... în plus, ar jigni cinefilii (ceea ce n-ar fi tocmai ieşit din comun, pentru că ne-am obişnuit cu toţii cu stilul lui).

...

23. Zilele astea unii dintre noi (nu eu!) s-au tot dat cu capul de pereţi în semn de protest, s-au certat (cu alţii / singuri /cu soarta) din cauza unei idei.  Ideea de libertate, un concept pe care românii l-au ridicat în slăvi înainte de revoluţie şi care le-a adus...sechele.

În fond ce e libertatea, decât dreptul de a face ceea ce vrei cu adevărat să faci? Bun, d’accord. Dar nu erau proşti franţuzii când lansau sloganul „libertate, egalitate, fraternitate” – adică toate trei de-odată! Un concept nu-l exclude pe celălalt. Ceea ce vreau să subliniez, fără să urlu, fără să umplu internetul de comentarii absurde, este că ador libertatea si sunt dispusă să lupt pentru chestia asta, atâta timp cât libertatea mea nu va leza libertatea altuia şi invers. Şi în ciulamaua asta intră toate „sortimentele” de libertate – de opinie, de exprimare, de acţiune. E vorba de puterea de a menţine o măsură în toate, de a nu renunţa la bun-simţ (fără nicio conotaţie politică) indiferent de situaţia în care te afli. 

Nu consider că mi se ingradeste libertatea dacă mi se cere să-l tratez pe altul aşa cum aş vrea eu să fiu tratată. Şi nici nu vreau să mai dezvolt problema, pentru că pare mult prea nesemnificativă ca să-i dăm atâta atenţie. 

...

11. În timp ce unii mor greu şi alţii îşi leagă mâinile, nişte nefericiţi primesc subiecte greşite la sesiunea a doua a bacalaureatului. Unde? Galaţi, bineîneles! Bravo, fraţilor, mama Sunetu’ e mândră de voi! Da’ ştiţi ce-i păcat? Că v-aţi dat seama...

...

3. O altă categorie de oameni, pe care o promovez cu succes, face abdomene la 43 de kile ( „toată lumea are vise” – citat din mine) şi în timpul liber, face portrete (sau încercări nereuşite de portrete). 
Am pus mâna pe creioane din nou şi-am constatat că-i al naibii de greu să redai trăsăturile cuiva pe care nu-l vezi pe toate străzile şi din toate unghiurile. Lipsesc multe detalii ale feţei, umbre... riduri:)), adică nu vă luaţi de mine dacă regizorii îi filmează numai din unghiurile în care arată bine:-"

 Ia sa vedem cine ghiceşte personajul pe care l-am jignit cu creionul meu;)) Şşşt..ştiu c-am scris numele, dar faceţi-va că nu-i acolo. Indiciu: cred că doar el ne-ar scăpa de-un anume pinguin lipit cu super-glue de un anume scaun...

 Concluzie: hai să-i lăsăm pe alţii să se enerveze!