Leapşa – ce mă binedispune:

De câteva zile, Andra a trimis o leapşă tare drăgălaşă. E vorba despre lucrurile care ne binedispun. Hmm, destul de plăcut, având în vedere că numai o leapşă dinasta te poate face să scrii şi ceva de bine în condiţiile în care, pe vreme de caniculă/furtună, numai de bine n-ai chef să scrii. Aşa că, să-i dăm drumul

• Mă binedispun plimbările lungi, în care uiţi de tine şi te trezeşti după mult-mult timp, constatând viteza incredibilă cu care zboară gândul, mă binedispun persoanele spontane, brăţările cu zorzoane în culori şterse (v-am spus că mi-am luat geantă împletită?), matrioştele, Beatleşii, bufniţele, dar de astea deja ştiţi.
  
• Mă binedispune orice film marca Tarantino, indiferent de momentul vizionării. Cred că dacă cineva m-ar trezi în miezul nopţii şi mi-ar pune o bucată din Pulp Fiction, Four Rooms, Kill Bill sau săracii Bastarzi, aş gusta filmele cu aceeaşi plăcere cu care le-am văzut prima oară. Ok, sunt de acord că-ţi trebuie...antrenament ca să suporţi abundenţă de... lichid roşu şi dens, dacă intenţionezi să treci brusc de la producţii Disney la Q.T., dar odată obişnuit, e imposibil să nu rămâi impresionat de geniul cu care micul rebel de la hollywood îmbină sângele, comedia, drama, thrillerul clasic, muzica incredibilă şi replicile imaculate. La prima vedere, nu-s chestii profunde adică nu cred c-o să apuc ziua în care Tarantino va face un film despre importanţa salvării balenelor, dar Andra m-a întrebat ce mă binedispune, right? E, pe mine nu prea mă binedispune filozofia, de felul ei...
  Revenind la regizor, tipul are un fel de a-şi alege actorii încât nu ţi-ai imagina altă figură în rolul personajelor. Well, imagine The Bride, Beatrix Kiddo – aţi vedea pe altcineva în rolul ei în afară de Uma Thurman, blondă, în costum galben, jumate plină de sânge, jumate plină de dorinţă de răzbunare, mânuind sabia ca şi cum ar fi făcut asta din faşă? Sau ar putea cineva să-l interpreteze mai bine pe nemilosul şi cinicul Hans Landa decât Christoph Waltz?
  
  Dialogurile - "Royale with chese", Jules (Samuel Jackson) – Vincent Vega (John Travolta), "Black mamba", între Elle Driver şi Budd (Kill Bill), adică mai mult un monolog, pentru că Elle îi citeşte lui Budd, muşcat de viperă, rândurile pe care le găsise pe internet cu privire la..repeziciunea cu care ar trebui să mori în caz că eşti compostat de o minunăţie dinaia mică – sadic, ha?, sau "delicious milk", între impecabilul Hans Landa şi bietul om care-i ascundea pe evrei sub podeaua casei, în Inglourious Basterds, sunt rânduri pe care le-ai recunoaşte oriunde (chiar scoase din context).
  
  Şi nu în ultimul rând, situaţiile în care sunt puse personajele – John Travolta dansează twist cu o Uma Thurman cam aburită în Pulp Fiction şi câştigă un trofeu pentru asta, un pic mai încolo împuşcă accidental un puşti pe bancheta din spate a maşinii în timpul unei discuţii banale, o mână de mafioţi între care se infiltrează un poliţist sub acoperire se omoară între ei din cauza eşecului unui jaf din care nu vedem nici măcar câteva secunde, doi spărgători de ocazie, îndrăgostiţi unul de altul (Pumpkin şi Honney Bunny) se hotărăsc pe moment să dea o lovitură într-un bar, dar sunt opriţi de un Samuel Jackson incredibil de sincer (portofelul inscripţionat "bad motherfucker" chiar era inscripţionat "bad motherfucker"), fac un deliciu din filmele sale...cel puţin pentru mine.
  
  That..and the music, of course:
  
  
  
  
• Mă binedispune Radu Mazăre de fiecare dată când îl văd la TV. Acuma, sincer, tipu şi-a greşit meseria şi o ştie. Trebuia să se facă actor de comedie, sau de nazist, nu mă hotărăsc... ori să cânte la Fără Zahăr, sau măcar să facă figuraţie, pentru că are o mutră atât de serioasă când vorbeşte şi face cele mai mari tâmpenii, încât e imposibil să nu te urci pe pereţi de râs!
  
  
   
• Mă binedispun florile nemuritoare – sunt singurele chestii din lumea asta care suportă trecerea anilor, nu fac riduri, nu albesc...şi nici nu poluează apele, ca să moară balenele şi alte chestioare drăgălaşe pentru care se luptă entuziaştii ecologişti (nu punem la socoteală vecinii cu colţi, amatori de amurguri, care se hrănesc cu lichidul intens folosit în peliculele lui Tarantino, că doar nu suntem preadolescente în călduri!)  
• Mă binedispun cărţile Rodicăi Ojog-Braşoveanu (adevărate "lecturi criminale), şi în special cuplul Melania Lupu, super infractoarea trecută de prima (şi a doua) tinereţe – Mirciulică – motanul negru. Ca şi în cazul filmelor de care am vorbit mai sus, cărţile ei au un farmec aparte, de la dialogurile închipuite ale Melaniei cu pisoiul – sfaturi, opinii, poveşti cu albe-ca-troiene, înscenări, spargeri -, cu maiorul Cristescu ( în care "Mela" îi toacă nervii, iar el...suportă să i se toace nervii), la situaţii – goana după pisici negre prin Bucureşti (320 de pisici negre), "statuificarea" mortului (Cianură pentru un surâs). Umor, thriller, inedit şi Melania – cine ştie, cunoaşte!
  
  
  So...leapşa merge la oricine e dispus să înşire pe blog lucrurile care îl binedispun.