Expoziţiunea, o ştie toată lumea…

Dimineaţă, când mi-a venit ideea articolului, eram atât de intrigată de ceea ce m-a determinat să-l scriu, încât voiam să-l botez "de ce suntem falşi". Ei, dar de ce încep eu cu lucruri urâte, când ar trebui să încep cu cele frumoase? Ca de exemplu, atracţia oamenilor pentru artă! Cine-a zis că în secolul XXI lumea e atât de degradată încât nu mai are timp să vadă frumosul? Ha? Ia ridicaţi mâna! Ei bine, cine-a zis chestia asta, a greşit! Lumea secolului XXI e atât de atrasă de artă, încât a ajus să se identifice cu ea!

Luaţi teatrul, spre exemplu. Teatrul a evoluat (uhm...puteţi să-i spuneţi şi involuţie!) extrem de tare. În trecut, spectatorii stăteau cuminţi pe scaunele din sală şi se uitau atenţi către scenă. Aşteptau să se ridice cortina, apoi întâmpinau actorii cu aplauze, îi urmăreau câteva zeci de minute, stăteau cu sufletul la gură când simţeau că acţiunea se apropia de punctul culminant, apoi izbucneau în aplauze şi urale, când totul se termina cu bine...respectiv prost. Da...asta e chestia. Atunci o piesă de teatru avea un început, dar şi un sfârşit! Pe parcurs, oamenilor a început să le placă aşa de mult teatrul, încât nu s-au mai îndurat să lase o reprezentaţie să se termine aşa repede. Au început să conceapă piese tot mai lungi şi mai lungi şi au intergrat un număr din ce în ce mai mare de actori. Uneori atât de mare, încât mai împrumutau şi spectatori, din sală, care improvizat pe o temă dată. Apoi n-au mai avut răbdare nici măcar să mai asculte indicaţiile regizorale. Nici actorii, nici spectatorii! Jucau rolurile cum vroiau ei, spuneau ce le venea la gură, însă nu-şi ieşeau din personaje. Şi nimeni nu voia să fie lăsat de izbelişte! Toţi intrau în hora teatrală, îşi creeau personaje şi le jucau. Gardienii, femeile de servici, meteorologii, ştiriştii, ecologiştii, avocaţii, pictorii, doi trecători de afară, fata care vinde ziare la colţi, care-şi aducea prietenele cu care juca joia cărţi. Ba chiar, una dintre ele a venit cu bărbac'su care lucra în combinat şi care şi-a invitat şi colegii. Toată lumea juca! Şi ce bine, nu? Pentru că aşa îşi demonstrau interesul pentru artă!

Desigur, evenimentele se înteţeau pe nesimţite pe-atunci, şi nimeni n-a mai avut la un moment dat răbdare ca să aştepte criticile de artă. Au concediat toţi criticii şi-au jucat...n'importe quoi. Nu era artă. Nu era nici urât, pentru că, spre deosebire de debandada teatrală, urâtul poate fi transformat în artă, ne-a spus-o unu' pe care-l chema Arghezi...un nebun şi-ăla!

Debandada teatrală a rămas de-atunci cea mai mare distracţie. S-au distanţat, de-a lungul anilor, câteva piese pe care toată lumea le iubeşte, şi din distribuţia cărora, toţi fac parte la un moment dat! Una dintre ele se numeşte "Stop discriminării" sau ceva de gen... În cadrul acestei piese, expoziţiunea este întotdeauna foarte reuşită, pentru că toţi actorii vin cu un elan fabulos şi vor să transmită un mesaj umanitar – acela al toleranţei şi iubirii de oameni, indiferent de culoarea pielii, ochilor şi părului acestora. E sublim, într-adevăr, să-i vezi cum se chinuie. Oare încasează mult pe bilet? Nu ştiu, nu mi-am cumpărat niciodată, dar ştiţi cât de degradate sunt sălile de teatru în ziua de azi, mai tot se aude prin pereţi! Din păcate, piesa se alterează pe parcurs, ajungând ca la final, actorii să-şi uite replicile...ceea ce e păcat.

Ei, dar...asta e! N-au cum, săracii, să ţină minte atât de mult..deşi, eu aş sugera ca, atunci când încep să-şi înveţe replicile, să ia mai intâi finalul...expoziţiunea o ştie toată lumea!