Evolutie?!

Pe când iarba nu avea nevoie de îngrăşăminte chimice ca să crească, găinile nu erau stresate şi ca urmare, nu faceau ouă toxice, şi pe când soarele nu lumina mintea unora în nuanţe de violet, un grup de maimuţe stătea la taifas. Subiectele de bârfă erau puţine pe-atunci. James Cameron era prea tânăr şi nu făcuse încă nici Titanicul, iar piticii porno se ascundeau timoraţi prin peşteri şi dădeau reprezentaţii în grupuri restrânse. Plictisindu-se tot mai rău şi mai rău, neuronii maimuţei-şefe au început deodată să zboare. Au făcut conexiuni care mai de care mai îndrăzneţe şi, punându-se de acord, au transmis mesajul final corzilor vocale, care-au vibrat şi-au scos cea mai ciudată frază din câte se auziseră până atunci. O frază care avea să schimbe întreg cursul omenirii şi să influenţeze destinele multor generaţii. Au zis aşa: „Fraţilor, dacă tot n-avem ceva mai bun de făcut...hai să evoluăm!”

Şi-au evoluat. Neruşinaţii...

Maimuţele s-au sculat frumos, şi-au dat odraslele jos din copaci, au început să meargă pe două picioare, s-au mândrit cu degetele lor opozabile, s-au despărţit de cozile lor unduitoare şi de blana care le ţinea de cald iarna şi şi-au făcut în schimb pulovere şi blugi. Au lucrat ce-au lucrat şi-au inventat limbi şi dialecte, au început să scrie, să spună poveşti. Pe urmă, s-au îngrijit de partea practică – au muncit pământul, au cules roadele, au făcut troc un timp, dar pe urmă au inventat moneda. S-au închinat la zei...da, un timp, dar era prea mare deranjul să se închine la atât de mulţi, aşa că treptat, au renunţat la ceata de zeităţi şi-au păstrat numai unul. Lui îi ziceau Domnul Zeu. O denumire atât de lungă, încât, în timp, s-a mai scurtat, ajungând la Dumnezeu... Alţii, mai ingenioşi din fire, au fost atraşi de numere. Le-au combinat, măsurat, studiat, adunat, scăzut, şi-au inventat matematica. De-aici a fost doar un pas până la tehnică şi apoi la informatică. Cei mai sensibili au migălit literele pân-au obţinut rime. Au făcut poezii şi cântece şi i-au încântat pe ceilalţi cu una dintre cele mai valoroase invenţii – muzica. Si-atunci s-au oprit cu toţii din lucru şi s-au privit în oglindă. Nu mai rămăsese nimic din maimuţele de odinioară.

 Şi aşa, s-au numit oameni.

Ei, numindu-se oameni, simţeau că s-au desprins cu totul din regnul animal. Fiecare din ei au crezut că sunt superiori celorlalţi. Au început să se bată în idei, în teorii, şi, înfierbântaţi, nu s-au oprit numai la vorbe. Au scos armele şi le-au îndreptat spre vechii colegi de ramuri. Dar s-au plictisit curând şi de ele. Au devenit îngâmfaţi şi leneşi. Cei care continuau să formuleze teorii, au fost arătaţi cu degetul şi consideraţi nebuni, pentru că erau singurii care continuau evoluţia la care visaseră maimuţele ce stăteau la sfat odinioară. Acum erau învechiţi. Oamenii aveau nevoie de ceva nou, de ceva care să le arate superioritatea. Şi n-a durat mult până când şi-au dat seama ce le lipsea.

Le lipsea dovada inteligenţei lor – erau acum atât de deştepţi, încât orice nouătate îi încurca.

Aşa c-au început să reducă din minunăţiile pe care le inventaseră înaintaşii lor. Au dat cu topoarele în chitări şi le-au făcut tot mai plate şi mai plate şi mai mici şi mai mici, până au ajuns bucăţi de metale pe care-au scârţâit cu „scule minuscule” şi-au numit sunetele „minimal”. Au făcut o listă cu limbile vorbite pe planetă, şi-au tăiat zeci dintre ele şi le-au scos din şcoli. Au tocat cărţile pe care filozofii şi artiştii le scriseseră timp de secole. Nu mai aveau nevoie de ele. Ba, unii mai curajoşi din fire, au renunţat şi la limba în care vorbeau. Prea multe cuvinte, prea multe sensuri, prea complicate, prea..inutile. De ce să-şi mai chinuie minţile preţioase şi superioare cu ele?! Au redus totul la semne. Semne pentru mama, semne pentru tata, semne pentru foame, sete, nevoi primare.

Azi aşa, mâine aşa, până când s-au trezit din nou căţăraţi în copaci, căutând păduchi prin blana vecinilor de crengi.