sunetul-mai-tare

M-am mutat

2011-08-02T11:05:00.001+03:00

M-am mutat pe

www.sunetulmaitare.wordpress.com

Vă rog, schimbaţi linkul (dacă şi numai dacă mă aveţi la blogroll, bineînţeles :D)

Pace vouă, kinders!

Ceva-ceva

2011-08-01T11:14:00.001+03:00

Cred că n-am iubit niciodată creionul mai mult decât îl iubesc acum. Mi-e şi milă să-l asut. Minune, bucata de lemn! Cumpărată prin toamnă anul trecut, în toiul ofertelor pentru şcoală din supermarketuri. Sezonul cu pricina e raiul meu. Când am intrat eu la şcoală, nu existau decât coperte de-alea albastre pentru caiete. Îmi plăcea să stau şi să mă uit la ele prin magazine. Studiam caietele, filele. Ştiam care-avea filă proastă şi care erau de calitate. La şcoală, nu ne lăsa să scriem decât cu stiloul, şi cum cerneala de atunci era extrem de... cerneală, ieşea prin fila subţire şi se cunoştea pe partea cealaltă. Am urât „comportamentul” ăsta al cernelii. Mi-ar plăcea să retrăiesc primele zile de şcoală, doar ca să-mi cumpăr caiete cu filă bună şi pixuri care să nu lase cerneală. Stilourile cu peniţă de aur.. erau aproximativ mituri. Alea chinezeşti erau la ordinea zilei, pe verde închis sau grena, cu capac lucitor. Pe urmă, au apărut alea cu rezerve. Foaaarte proaste mi s-au părut. Şi cerneala aia albastru-deschis se cunoştea doar dacă te chiorai bine la ea. Nasoale timpuri am mai prins.

Iar aberez. Aseară am desenat cu ojă pe maşina de cusut. Mă gândesc s-o şterg cu acetonă, dar cred că se ia şi vopseaua originală.

Mi-e dor. Mereu mi-a fost greu să vorbesc pe blog despre un subiect anume. Am scris de toate, mai puţin despre ceva. Ceva-ul, a rămas pentru mine, pentru că am impresia că dacă-l povestesc, îl voi pierde. Poate am mai scăpat câte-un cuvânt-două despre asta, dar sub o formă dubioasă. Se spune că în clipa în care te lauzi cu ce ai, eşti pe cale să pierzi tot. Dar cum îţi dai seama că ai aşa ceva? Nu-ţi dai. Mai întâi, trebuie să pierzi ca să ştii c-ai avut ceva.

E dureros să pierzi. Te simţi ca după un avort. Numai că în loc să simţi căngile alea înăuntrul tău, le simţi în minte, ca nişte bucăţi de fier ascuţite care caută să mişte de la locul lui acel ceva pe care n-ai vrea cu niciun chip să-l dai afară. Dislocă o piatră de la locul ei. Uneori am impresia că şi un loc gol se simte. Vidul. Are materialitate, uneori. Îi simţi marginile.

N-am vrut niciodată să rănesc pe cineva, deşi am făcut-o de multe ori.

Nu ştiu, dacă aş fi un lup, mi-ar fi greu să omor ca să trăiesc eu?

Există fel de fel de „ceva”-uri.

Ancora

2011-07-26T19:33:00.002+03:00

Se întâmplă de toate. Se întâmplă lucruri care n-ar trebui să se întâmple, lucruri despre care ştiam acum ceva vreme, lucruri al căror curs îl prevesteam cu reţinere. Cursul lor, eu spuneam despre el, dar tu nu mă ascultai, pentru că ţi se părea prea frumos să te plafonezi în situaţia ta, să-i faci pe alţii să-ţi plângă de milă. Îmi merg mâinile repede pe tastatură, şi scriu rând după rând, cuvinte în care nu trebuie uneori să cauţi un înţeles, pentru că nu ştii când mă adresez ţie, celui de lângă tine, sau unui om pe care nu-l cunoşti. Pe care nu te las eu să-l cunoşti, pentru că deocamdată, vreau să rămână doar al meu. M-ai întrebat de multe ori ce fac, şi ţi-am zis lucruri generale. Ţi le-am spus cu un scop. Ele erau menite să-ţi arate punctul cardinal spre care vreau să mergi. Nu pot să-ţi ordon, asta e clar. Nici nu încerc. Dar direcţia pe care ţi-o arăt e cea mai bună pentru tine acum. M-am lovit de nesimţiţi, nu vreau să mă transform şi eu într-unul.

Se zice că asta e menirea fetei cu păr roşu. Roşul din părul ei se trage dintr-o rană şi nu poate decât să deschidă o alta, prin intrigi şi urzeli, prin farmece şi descântece. Lumea întreagă s-a ferit de ea în istorie. Imaginea ei e la fel ca cea a unui lup. Îi simţi pericolul, mintea ta urlă picioarelor să se întoarcă şi să o ia la goană, dar trupul n-o ascultă. Încremeneşte-n loc şi continuă să-l fixeze cu privirea, să-i dezmierde cu irisul blana deasă şi caldă, colţii netezi, răsuflarea rece şi zgomotoasă de fumător declarat. Lupii nu fumează. Dar cum ar fi dacă ar face-o? Poate... ne-am strica imaginea despre ei. Mereu i-am privit ca pe nişte cavaleri ai munţilor. Un lup cu o ţigară în colţul gurii.. hmm... un fel de Don Vito Corleone printre stânci. Hilar.

M-aş ruga la zei. Nu ştiu la care. Bob face duş, nu mă aude. În ultima vreme, găseşte tot felul de motive, numai să nu stea lângă mine şi să-mi asculte poveştile. Mă părăseşte pentru că l-am plictisit. Îmi era un sprijin, o idee. Mă ancoram de el.

M-aş ancora de maşina de cusut a bunicului dacă aş putea. E mare şi neagră, veche, cu pedală şi masă de lemn. Se zvoneau o mulţime de chestii pe seama ei. Vorbeau babele prin sat de o anumită plăcuţă de platină care-ar fi ascunsă în ea. Nu vreau s-o caut. Maşina asta valorează enorm pentru mine prin simplul fapt că a fost a bunicului. M-aş ruga la el. Pe undeva, pe acolo, mă aude. A fost fumător înrăit, a înjurat, a bătut, a vânat. I-a plăcut vânătoarea şi muzica. I-a plăcut chitara, mandolina. Datorită lui, instrumentele mai zac încă pe şifonierul meu. Bunica le-a urât. Spunea că ele dezbină familia. Eu cred c-a unit-o. Nu l-am cunoscut, deşi asta e una din cele mai mari dorinţe ale mele. Vreau să mă întâlnesc cu el dincolo, oriunde ar fi acest „dincolo”. Vreau să-i spun cum am fost eu. Cum a fost lumea după ce-a plecat.

Aici mă simt în regatul lui. Tabloul cu iele e încă agăţat de perete, soba de teracotă verde e încă acolo unde a lăsat-o. Bunica a schimbat mobila, oamenii au venit şi au plecat, casa a rămas şi odată cu ea, şi spiritul lui. N-am nici o poză cu el. Mama mi-a arătat una când eram foarte mică. Avea figura unui om chinuit, dar a unui luptător.

Mi-am legat de încheietura mâinii o eşarfă cu motive tribale. Îmi lipsesc brăţările mele, dar să le caut, nu pot. Aş vrea să sar peste lunile astea şi să mă trezesc în iarnă, ancorată de zeul Bob, apărată de bunicul meu.

Îndoieli

2011-07-22T09:32:00.001+03:00

Mi-s la ţară, dragilor. Mi-am proptit laptopul de trepte şi mi-am luat cana cu nes. Văd că nici măcar nesul nu-şi mai face efectul, sau poate mă prăbuşesc eu prea obosită în pat, pentru că reuşesc să adorm fără să mă chinui prea mult. În ultimele zile de-acasă am reuşit să-mi supraîncălzesc laptopul, aşa că după o zi de stat în service, l-am primit ca pe un drac nou-născut. În grabă, mi-am descărcat o versiune de Microsoft Office 2003 care mă enervează până peste cap, eu fiind obişnuită cu 2010. Cu puţinii MB pe care mi-i oferă cartela de net de la Cosmote, nu risc să-mi descarc un Office decent, îi păstrez pentru... chestii imortante (cică).

E timp de recreere, e timp de meditare, e timp de gândire. Înainte să plec, am prins la TV o emisiune în care a fost invitat fi-su lu’ Adrian Păunescu, Andrei, care s-a pus pe cântat piesele vechi ale tatălui său. N-am reuşit să fac rost decât de „Amor cubist”, care mi se pare genială, pe net există o versiune în care tipul cântă singur, şi alta împreună cu Tatiana Stepa. Mi-e dor de folk şi de tot ce-am lăsat acasă. Şi n-am lăsat chiar puţine.

Mă bucur de timp. Chestiune delicată, timpul. I-ar trebui o telecomandă ca să putem să-l derulăm înainte şi înapoi, după bunul plac, să schimbăm canalul sau să modificăm culorile. Am TV. Da, am. Păcat e.. că n-am cablu. L-a tăiat mătuşa ca cadou pentru mine. Apreciez gestul, da.

Se pun multe semne de întrebare. Când poţi spune cu siguranţă că ştii pe deplin o persoană? Ne povestea o colegă în liceu despre o tanti, psiholog de meserie, care-a trăit o viaţă lângă un criminal în serie, fără să ştie cu adevărat ce ţinea la uşă. Nu sunt poveşti, nu e Dexter. Poate fi realitate. Se întâmplă de foarte multe ori să nu vezi defectele unui om, sau mai bine zis, să nu vrei să le vezi, pentru că îl consideri extrem de apropiat şi ţii enorm la el. Dai de un gust amar când începe să ţi se dovedească că cel pe care-l apreciai şi pentru care erai odată în stare să-ţi vinzi mama, nu e chiar ce credeai tu că e.

Oamenii au încercat să îmblânzească lupi. Le-au ieşit câini docili, dar care au moştenit aceiaşi colţi. Îşi mai înfig câteodată colţii în carnea noastră, şi-i vedem pe la ştiri. Am fost şi eu muşcată de câini odată. N-a fost chiar plăcut, a trebuit să fac injecţii. Şi nu, nu două-trei cum se face acum, făceam câte una pentru toate bolile posibile şi imposibile: Antirabic, Antitetanos, anti-dracu’... iar vorbesc în dodii.

S-au schimbat lupii sau doar oamenii au avut impresia că s-au schimbat? Când te uiţi la un beţiv care susţine că s-a lăsat de băut, parcă nu te lasă inima să laşi o cană cu vin pe masa de lângă el. Nu ştiu dacă lumea de schimbă. Nici măcar nu ştiu dacă merită să încerci să o schimbi, ca să-ţi fie ţie bine. Poate ar fi mai bine să tragi jaluzelele şi să cauţi altă lume, una mai rotundă şi mai ţeapănă, dar în secunda următoare începe dracu’ să-şi bage coada şi te gândeşti „dar dacă...?!”.

Dacă nu vei mai reuşi să pătrunzi lumea nouă? Dacă lumea nouă se va dovedi mai rea decât cea veche? Dacă lumea veche are într-adevăr puterea şi voinţa să se schimbe? Am început să mă încurc şi mi s-a terminat cana cu nes. Vreau să învie Păunescu.

Drept la criogenie

2011-07-18T15:44:00.000+03:00

Nu știu dacă aș avea vreodată dreptusă cer ceea ce vreau să cer. N-am cum, îmi e greu numai să mă gândesc și mă simt ca indezirabilul numărul 1, ca cel mai mare tupeist al pământului peste care merită să cadă cerul și să i se spargă-n cap în bucățele. Vreau să strig și să cer ajutor, caut pe cineva dispus să-mi lege mâinile la spate și să-mi pună scotch la gură, ca să nu pot să scriu, să caut sau să vorbesc, pentru că știu că n-aș face decât să cer ceea ce nu trebuie. Cererea mea este una ingrată, care ar răni și ar ține pe loc cursul lucrurilor și nu sunt cu siguranță cea pentru care pământul s-ar putea opri.

Mi-a făcut bine ce-a fost. Don`t you cry tonight, pentru că s-ar putea să mă răzgândesc, să-mi aduc bagajele înapoi și să mă încui în casă. Sunt impulsivă și nebună, aș fi în stare să iau pistolul tatei și să împușc singurul lucru care stă în calea mea și a timpului, singura ființă, căreia i-aș sări în spate și m-aș prinde de ea cu ghearele. Am unghiile date cu ojă, asta știi. N-aș fi eu dacă aș omite detaliul ăsta. Cred că.. am să salvez postul ăsta pentru când o să fiu departe. O să se vadă atunci. N-am cum să cer răbdare, mai bine m-aș împușca decât să fac asta, n-am niciun drept.

Mereu m-a fascinat gheața, frigul. Am vrut să-mi iau bilet la Transsiberian, să plec singură și să stau două săptămâni în frig, să mă călesc. Să nu mai simt altceva și când ajung acasă să găsesc totul schimbat, ma liber și mai aerisit. Să aduc cu mine din răcoarea de acolo. Nu cred că mi-aș fi luat haine groase, mi-ar fi plăcut să simt frigul până-m măduva oaselor, nefiltrat așa, brut, firesc. Poate aș fi fost destul de nebună încât să sar din tren pe la mijlocul călătoriei și să rămân acolo, să mor înghețată. Poate aș mai vrea încă să fac chestia asta, deși nu mai caut rute și prețuri.

Aș vrea să îngheț acum, în plină vară și să mă trezesc peste câteva luni. Când mă trezesc, vreaă să găsesc casa goală, munți de praf peste rafturi și pânze de păianjen la ferestre, în loc de perdele, foile cărților îngălbenite și mâncarea din frigider stricată, cafeaua transformată-n scrum, salcâmul îngălbenit și ars de soare, dar lumea de-afară, la locul ei, vie și neschimbată, veselă. Atunci mi-aș scoate pantofii și mi-aș șterge unghiile cu acetonă, aș arunca puloverul și-aș ieși afară în picioarele goale, ca să simt pietrele cum îmi înțeapă tălpile. Aș vrea să simt asta. Așa m-aș simți vie, liberă.

N-ar mai fi nevoie să gândesc ceea ce vreau acum. N-aș cere. N-aș îndrăzni.

Constatări

2011-07-14T21:31:00.000+03:00

De fiecare dată, trebuie să-mi încarc bateriile înainte să vorbesc, să-mi iau avânt. Cine știe de ce răspuns mă lovesc? De-asta am nevoie să-mi fac curaj înainte. Câteodată îmi dau drumul la gură și-i spun Doamnei în Negru tot ce am pe suflet. Știu că nu e bine, a mai pățit-o și Cher. Îmi aduc aminte de videoclipul ăla de desene animate. Despre tanti care se ducea la vrăjitoare să-i zică viitorul ei, vrăjitoare care s-a dovedit a fi amanta soțului ei. Când eram în generală, voiam să-mi fac trupă și să cânt Cher și Beatles. Cred că asta e cea mai frumoasă amintire de-atunci și singura la care nu vreau să renunț. Adi, Cristina, Cătă, Ana, de voi mi-aduc aminte cu drag și acum.

Asta se întâmplă când timpul trece, asta se întâmplă când viața merge mai departe. N-ai cum să stai pe loc pentru cineva, oricât ai vrea, și te trezești în fața unui telefon cu două porți. Alegerea e a ta. Hotărăști acum pe care vrei să o deschizi – dreapta – stânga, nu te duce la vrăjitoare, vei păți la Cher. Mi-a tăiat pisica neagră azi calea. Și ce? Cei care au pisici negre în casă se împiedică de ele de zeci de ori pe zi.

Trebuie să-mi fac norma. Azi n-am băut decât o cană de nes.

”De ce să plângi atunci când poți să râzi?”. Știu, am pus sus ghilimelele care trebuiau să fie jos. M-am obișnuit să apăs „shift” de fiecare dată. Vezi, Florin, acum le-am pus corect. Zâmbesc. Nu regret nimic din ce-am făcut, sunt convinsă că atunci au fost cele mai bune alegeri.

Cum ar fi să fie lămâia un fel de lucernă? Să crească în curte. Să zicem așa: „azi iau sămânță de lămâie și semăn în curte. Mâine, lămâia crește mare. Poimâine mă împiedic de ea când pășesc și trebuie s-o cosesc. Pe urmă, de ce să se usuce? O dau de mâncare la păsări. Sau mai bine o fac salată.”

Acum e târziu. Aseară am văzut luna plină. Aș fi luat-o de-acolo, de pe cer, s-o păstrez. Nu se știe când îți trebuie o lună. Știu că era un tip pe net care făcea ilustrații, wallpaper-uri și alte chestii drăgălașe și colorate, Vlad Gherasimov, parcă. Un rus. Eram moartă după ilustrațiile lui, și cel mai mult îmi plăcea aia cu hoții care furaseră luna. E o idee. Aș pune-o și eu în practică. Mai trebuie să mă gândesc unde-aș ascunde-o. În dulap, e prea mare. Luna, e pe arcuri, și dacă are prea mult loc, sare noaptea de nebună. În geantă e cam plat. Am o geantă tip ”poștaș”. Da.. cred c-aș pune-o.. la gât, ca pandantiv. Nici n-ar fi pericol de hoți, pentru că ziua nu strălucește, nu atrage atenția. Arată ca o bucată de piatră. Noaptea își dă lumea seama că e lună. Da...

O cursă de șoareci

2011-07-11T09:42:00.000+03:00

Actriță de marmură neagră, de ce nu suni la room-service să-ți mai aducă un ceai și niște sarmale? Nu mai plânge, uite, ai primit invitație la bal. Cel puțin ține nu ți-au trimis caronașul într-un plic cu cap de mort, cum i-au trimis Katiei.Odată, într-un tărâm îndepărtat, o prințesă s-a născut, dar curând avea să-și dea seama că, atunci când vine vorba de viața de dincolo de ziduri, ea nu avea să culeagă prea multe ace de siguranță.

Lipton Ice Tea România și Granny O’Grimm te ascultă dacă îi lași. Povestește-le, că le place .așa au aflat și despre Moarte.Ei credeau că nu va veni, dar au pierdut de tot controlul și s-au trezit cu ea la ușă. În rochie roșie, căzută pe umeri, în sandale cu toc înalt și baretă subțire trecută peste gleznă, cu părul proaspăt tuns de cineva care nu se pricepe, pentru că încă se văd între șuvițe bucățile de sticlă pe care le-a folosit drept foarfece. Înaltă și zveltă, a tras un zâmbet și a înaintat în camera lor de hol. S-a așezat la prima masă și s-a prezenta. Mai neîncrezători, i-au cerut legitimația, dar Moartea o uitase pe bancheta din spate a mașinii. Le-a spus în schimb că poate să dovedească identitatea sa. A scos pe masă o cursă de șoareci. I-a întrebat dacă au luat vitaminele dimineață, iar ei s-au întins pe pereți și și-au pus mâinile pe piept, întinzând gâtul spre cer. Da, ea era.

Acum câteva luni, mergeam să culeg soarele. Se zbătea în mâinile mele, se micea și se întindea din toate părțile până îi creștea aripi negre-vineții și se transforma în liliac. Și tot mă certam și mă consumam, pentru că toată lumea-mi spunea că greșesc, și că soarele e acolo și-o să fie mereu, că văd eu prost și nu există niciun fel de aripi. Cu toate astea, tremurau când curentul bătăilor trecea pe lângă ei, dar țineau capul sus și nu mișcau niciun mușchi pe față ca să nu simt eu că se ascunde ceva.

Ce chestie. Mi-am dat seama. Greșeala a fost a mea, că le-am spus. Dacă Moartea n-ar fi scos cursa de șoareci, dacă Actrița de marmură neagră n-ar fi plâns, dacă eu n-aș fi spus tuturor că soarelui meu îi cresc aripi negre-vineții, nu s-ar fi consumat nimeni, m-ar fi considerat normală. Trebuia doar să mă port ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau mai bine, nici măcar nu trebuia să găsesc soarele. El nu era soare, eu îl vedeam așa. Acum nu-l mai văd. Îmi mai apare câteodată-n vis, cântând la chitară. Nu știu ce urmărește, vrea să mă bântuie probabil. Mă întorc pe cealaltă parte și-mi pun perna pe urechi. Nu sunt slabă, pot și eu să spun că nu-mi pasă. Am să iau curs de șoareci de la Moarte și am să-l închid acolo, să se zbată. Așa se zice, că.. atunci când Janie a fost arestată, avea pistolul lui. Janie`s got a gun. Am și eu pistol. Nu vreau să-l împușc, vreau doar să vadă numai pereți oriunde întoarce aripile.

Janie`s got a gun...

Liniște

2011-07-07T10:14:00.000+03:00

Am impresia că de ieri dimineață a trecut de fapt o săptămână, cu toate zilele, cu luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă, iar azi ține loc de duminică. Cred că miercuri am suferit un accident de mașină, că am intrat în comă, am fost dusă la spital cu ambulanța, ai mei au venit, m-au văzut și au început să urle unul la altul încercând să găsească vinovatul, nu să-și dea seama în ce stare sunt sau cât mai am de trăit. M-au dus pe un pat de spital și au chemat lângă mine traficanți de pandantive din Mexic, șamani din India, vindecători, înțelepți din Tibet, ca să invoce duhurile lemnului, să mă vindece.

Eu sunt focul. Nu vă-mpiedicați de mine. Sunt doar un om pe niște scări. Nu vreau să plec de-aici, mă simt bine așa. E liniște-n jur, iar eu sunt împăcată. Aș vrea să mă trezesc și să le zic să-i lase în pace pe șamani. Pe traficanți, pe vindecători și pe înțelepți. Nu vreau să fiu trezită, e pentru prima dată când mi-am găsit liniștea. Liniștea mea.. e prea scumpă ca s-o pierd. Mă tem că dacă mă voi trezi ca să le spun asta, ei vor vedea că trăiesc și se vor lupta să mă țină în viață. Prefer să stau așa. Sunt focul latent. Nu ard, doar arunc scântei de după aer, ca să nu mă vadă nimeni.

Nu vreau să se străduiască nimeni, nu vreau să chinui pe nimeni. Vreau s-aud liniștea. Un minut. Cinci minute. Jumătate de oră, dar nu mai mult de-atât, pentru că eu nu sunt omul liniștii. Când îi voi vedea pe toți calmi, mă voi trezi și voi fi din nou haos și neliniște, așa cum mă știu ei. Voi fi neschimbată.

Dar pentru asta, acum trebuie să mă lăsați să dorm pe scări.

BAC 2011

2011-07-04T09:23:00.000+03:00

De ieri dimineață vedem pe la canalele de televiziune un „memorial al durerii”, în care elevii amenință cu sinuciderea la microfon, părinții plâng și blamează deja-celebrele camere de supraveghere din cauza cărora odraslele lor – ce nenorocire – n-au putut copia, iar vedetele din media se declară șocațe de rezultate. Nu e niciun șoc. E doar Bacalaureatul anului 2011. E doar adevărata realitate a sistemului de învățământ actual.

Totul pornește de la Testarea Națională pe care elevii o dau la sfârșitul clasei a VIII-a și care nu are nimic în comun cu examenul de Capacitate pe care cei mai mulți dintre noi l-au prins acum câțiva ani. „Proba de foc” constă într-un test la Limba română și la Matematică, care își propune să nu surmeneze elevul, și-i facilitează accesul către formele superioare de învățământ. Așa-numita Testare Națională se dă în școli, sub „atenta observare” a supraveghetorilor școlii respective cu un monitor care închide ochii la fraude. Evident, școala e interesată să „iasă bine” și încurajează copiatul. De fapt, nici nu mai contează notele de la minunata testare, pentru ele vor fi integrate în media cu care se va intra la liceu. Elevii pot lua și nota 1 la ambele probe, căci îi va salva media claselor V-VIII, despre care se știe bine că nu-i tocmai mică, întrucât la ea contribuie șirul de note de 10 de la Desen, Tehnologie, Muzică, Educație Fizică, diferitele opționale.

Cam așa ajung la licee elevi care nu știu să scrie, care nu sunt în stare să citească două rânduri, care nu pot lega câteva cuvinte într-o propoziție, care sfidează profesorii prin ținută și comportament, care bat cluburile de noapte și vin la școală ca la bal. Ei trec, trec... prin mijloacele pe care le știm cu toții.

În ultimii ani s-a dezvoltat concepția eronată potrivit căreia toată lumea trebuie să facă un liceu – musai cu profil teoretic – și pe urmă să urmeze o facultate. Greșit! România nu are nevoie de mii de pseudo-intelectuali dotați cu diplome, pentru în în viitor nu vom mânca hârtii ștampilate. Orice meserie are rostul ei, avem nevoie în egală măsură și de brutari, croitori, mecanici auto, de orice. Mica Testare Națională de la finele clasei a opta nu face decât să trimită în liceele cu profil teoretic elevi doritori de diplome, care nu fac față unui Bacalaureat organizat corect, ca anul acesta, și ajung să se dea de ceasul morții la televizor din cauza notelor de 1 și 2.

Se invocă de atâtea ore camerele de supraveghere din cauza cărora elevii au fost stresați. Mânca-i-ar mama că tare mi-e milă de ei...

De ce nu vrea nimeni să vadă adevăratele motive care-au cauzat dezastrul național? Oameni buni, vă doresc pace și luciditate. Cu orbi, n-avem ce face...

Regele

2011-06-30T19:09:00.000+03:00

Joc de regi. În orice moment, pe stradă, se poate sparge o farfurie, sau o cană la care cântă Bertrand Cantat proaspăt ieșit din pușcărie. O ador. Ador să compar momentele de zâmbete îngâmfate venite spre mine de undeva de deasupra, cu cele de nervi și de uși trântite. Nu accepți eșecul? Nu. Regii n-au viață lungă. Ei se sinucid imediat ce ajung pe tron. Nu se mulțumesc cu el și țintesc la înălțimi. În secunda imediat următoare, tronul se surpă sub ei și cad. Și-așa se duce povestea.

E timpul cireșelor, când pleacă și restul dintre noi pe stradă, când averile ne apar ca tipsii cu mere coapte. În orice moment, strade poate să se surpe. Ea.. era vrăjitoare. Și el era Rege. Stătea pe unul din locurile din față când mergea cu autobuzul și se uita pe geam la cei de pe stradă. În orice moment, i se părea că pe stradă se putea sparge o farfurie. Regele era în siguranță în autobuz. Nimic nu i se putea întâmpla. În fiecare din nou ură un câine trmurând, care nu poate vorbi de averi. Nici despre viitorul lui tron.

Îl aștepta în stație. Venise în sfârșit în regatul său. Întuneric. Ea strângea între degete capătul unui baston. În câteva minute, avea să-i spună adevăratul său nume. Dar știa, o, cât de bine știa, că în orice moment, pe stradă, se putea sparge o fargurie. În fiecare din nou suflă sticluțele de parfum. Făcuse ochii mari, mai-mai să n-o creadă. A ezitat câteva clipe, până să se trezească și să-i smulgă din mână bastonul. Era Rege acum. În capătul bastonului se strânsese toată vlaga ei. Acum, ea trebuia să se așeze. Mai jos, tot mai jos, pe scaun, ca să nu înceapă genunchii să-i tremure și să cadă pe stradă, acolo unde, în orice moment se putea sparge o farfurie. Era tare. L-a lăsat să plece și l-a urmărit cu ochii până a ieșit din orizont. Atunci a respirat. Se eliberase. Strângerea de inimă însă, abia acum se încumetase să se arate. Unde se ducea puterea ei?! Cumva.. în stradă.

Trebuia acolo să aibă loc un joc de regi, în care el trebuia să câștige. Neapărat. În el își pusese toate speranțele, lui îi dăduse toată puterea pe care-o adunase în ultimele sute de ani. Era vorba de numele ei, încredințat cuiva care, toată lumea știa, avea să se cațere pe tron cu ambele picioare și să sprijine cerul pe umeri.

Se îndreptă de spate. Așteptările ei – bastonul. Era bătrână. Ridurile îi urlau pe față, iar mâinile îi tremurau pe genunchi. Preț de câteva clipe, scaunul pe care stătea murmură incantații din fund de lemn, după care se așternu liniștea. Striațiile lemnului și ridurile feței sale se opriză să vadă cerul crăpat și să audă capătul bastonului rostogolindu-se pe trepte. Regele cădea.

Random 10

2011-06-26T13:28:00.000+03:00

87. La mulți ani, Drapelule! Mă mir cum nu te-ai ascuns în pământ de rușine. Băse vorbește despre tine, sper că auzi. Cred că ești singurul din țara asta care-ar avea tupeu să-l pălească peste față. Dacă ar fi după tine.. dacă ar fi după noi...

21. Dintre critica biografică, psiho-analitică sau structuralistă, cel mai mult o urăsc pe aia ai cărei reprezentanți sunt convinși că știu totul despre orice, chiar dacă „orice-ul” cu pricina cuprinde pe lângă produs, și un autor. Ce dacă? – E lapte-n frigider/ Iar banii, ciorapii și șapca ta sunt pe calorifer. Sari, și nu știi de ce, dar bine că știu alții. Ai, domnule Jones, de ce nu mai crezi în povești, de ce nu mai asculți radio-ul?

34. Vă vine să credeți că

- [...] politicienii au stâncit.. stânc.. stâlni... stâlcit limba română:

? Îmi place când oamenii fac pe deștepții și-o dau în bară.

7. Domnule 7, te rog frumos, lasă-mă în pace. Dacă mai trag un sigur bilet cu numărul 7 la vreun examen, fac urât. Și eu când vreau să fluier, fluier, deci fii foarte atent.

11. Suita TVR redifuzează emisiunile gen Remix și Timpul Chitarelor. Orarul a apărut pe Metalhead, împreună cu detalii despre fiecare ediție în parte. Chiar mi-era dor de așa ceva.

17. Am terminat în sfârșit cu examenele. De aflat notele, nu se pune problema, madamele de la secretariat au primit un soft nou și până se învață să lucreze cu el, mai durează, că doar nu sunt secretare, nu.. secretare! Nu nou suntem grija lor, asta e evident. O să-mi lipsească nopțile de miercuri, când îmi dădeam seama că joi și vineri urma să am curs, respectiv seminar, cu profa` pe care-o „iubeam” cel mai tare. De fapt, o adoram. Atât de tare, încât o visam pe ghilotină. A avut grijă să nu-mi schimbe impresia despre ea.

23. Vreau să văd cât poți. E doar un test, eu nu mă implic deloc. Doar, sunt curioasă. Curiozitatea, dacă mai ții minte, a omorât pisica, nu vulpea! Un clasic în viață susținea că poți să ai și succesuri, poți să ai și eșecuri. Vreau să văd cum reacționezi la eșec. Cealaltă variantă iese din discuție. Știi, nu te-am înțeles. Dacă ai ținut după tine o gogoașă pufoasă și amețită de vârsta prea mică, de ce trebuia și eu să o alint? Nu prea înțelege ea limbajul meu...

R67. Multă baftă la bac!

Omoară-l pe Amedeu

2011-06-22T20:23:00.002+03:00

Mi s-a zis de mii de ori s-o dau pe apă plată, dar mă fac că n-aud. M-am obișnuit așa. Cică orice „învăț” are și „dezvăț”, probabil „dezvățul” meu o să survină când o să descopăr stâncile mele de la rinichi. Poate mai e până atunci. Oricum, mai bună e cafeaua.

HarCovul se interpune între noi. Sau e o scuză. Aș vrea să nu fie nevoie de scuze. Aseară, nu mai știam sigur dacă dormeam sau mă uitam la un teatru inechitabil, absurd, al cărui singur rol e să distrugă un echilibru, marea care se supune unui măscărici care cânta la flaut. La un moment dat chiar am avut impresia că-l văd bine, în unde, pe fereastră, în atmosferă, acolo unde v-am provocat impresia că vă spun totul, în flăcări, Amedeu cântând la flaut. Avea pălărie în colțuri, prinse cu rafie unul de altul, peste care crescuse pânza de păianjen.

Amedeu stătea în sufrageria mea, la masă. Pe scaun, lângă priză. Priza avea două intrări, dintre care, una era ieșire. Putea să încapă și un pahar de apă acolo, sau un fulger care ne ascunde când ne înghite civilizația. Stătea cu picioarele sub el, o poziție turcească, și bombănea aplecându-se de spate, când în dreapta, când în stânga. Parcă spunea versuri. Nu mai știu. Avea scotch la gură. Îl vedeam cum se încruntă pe măsură ce vorbea mai tare, mai tare.

Parcă

Lipsește

Clișeizarea

Amedeu se încrunta și blestema în legea lui de nebun. Din ce în ce mai puternic, până când mâinile lui au început să se plimbe mai sus, pe genunchi, pe trunchi, pe peretele de lângă el, pe lângă priză, între liniile fulgerului am luat ultimul tren care sângera și capul a început să i se despice în două, printre ochi și buze, de unde se trăgea o eșarfă de sânge. Gândiți-vă la o prefectură cu sute de acte normative și la eșarfa roșie de sângele lui nebun, mirosind a toate blestemele murmurate, vorbite, strigate.

N-am crezut că o să-mi fie dor vreodată. Vreau să-l împușc, mi-aș lua un pistol. Revolver. Sau o pușcă. Ceva care să facă mult zgomot și mult sânge, să-mi împuște încheietura unde mi-am legat eșarfa lui Amedeu.

Pace.

Daune

2011-06-18T21:16:00.000+03:00

E curioasă natura umană. Cât de multe poți strica într-o fracțiune de secundă când nu gândești limpede. Poate e scuză.

Vine miros de pâine caldă de-afară. Terapie. Acum vreo... zece ani, când veneam acasă de la școală treceam pe lângă un chioșc de ziare, unde se vindeau un fel de cartonașe cu Sailor Moon.

Îmi plăceau revistele de benzi desenate. Cum casa bunicii devenise „loc de depozitare” pentru toate tâmpeniile care nu mai încăpeau la mătuși-mea, tanti începuse să ducă cutii de reviste vechi, pe care nu se îndurase să le arunce. Bunică-mea le arunca fără să se uite, are un spirit practic de pici.

De-aia umblam eu prin ele mai întâi. Aducea benzi desenate cu X-Men. Eh, asta era o raritate pe-atunci. Nu știu de unde făcea rost. Le lua pentru văru-meu, și cum el nu le răsfoia, le punea ”la dus”. Așa ajungeau la mine. Desigur, cu tot statutul meu de „proscrisă” (îi speriasem pisica și mă bătuse crunt pentru asta), n-aveam nicio șansă să pun mâna pe ele cerându-le, așa că mă mulțumeam să le găsesc în cutiile, cu câteva luni întârziere.

Mă uitam la poze cu gașca. Mai târziu, m-au poreclit Rogue. Crescusem.

Zoya are colecție nouă, de vară, foarte delicată. O cheamă Touch. Mie tot Gemma și Dove, din colecția Intimate, și Shawn îmi plac. Bine, din ele nu am decât Dove. E greu să le găsești în România, dar eu când am o obsesie... păi, am o obsesie!

Ieri și azi sunt două zile pe care vreau să le uit, să mă trezesc din ele. Am aruncat o sticluță de ojă, cea cu care am fost dată, pentru că-mi amintea de zilele astea două, deși îmi plăcea enorm culoarea.

Îmi face bine să vorbesc, dar despre cu totul altceva. Să aberez pe alte teme, să mă las dusă de val ore-n șir. Măcar uit pentru câteva momente. Amân cu câteva ore trezirea.

Decapitarea

2011-06-16T07:02:00.003+03:00

Nu semănăm.

Mă uit la tine și văd un copil care refuză să creadă că nu toată lumea joacă după cum îi cântă el. Deși, și în imaginea asta am dubii. Uneori cred că faci pe copilul. Știi, e mitul ăla al ființei pe care nu poate nimeni s-o refuze dacă se uită cu niște ochi mari și inocenți și cu-n zâmbet de căprioară rănită. La mine nu merge. Eu pe-astea, le-aș tăia în bucăți și le-aș pune la murat. Poetic, n-am ce zice.

Acum îmi dau seama. Dacă într-o zi n-o să mai pot răbda și-o să-ți spun tot? O să-ți tai venele? Ai mai încercat. Nici măcar curaj pentru asta nu găsești.

Nu-mi place ciocolata caldă. Nici măcar iarna.

Cine-am fost, cine sunt? Între ele două se cere un alt timp, sau un alt mod. Uite, poate că și de-asta te-nvață la școală mastodoanta aia de gramatică, ca să-ți găsești timpul potrivit. Timpul pierdut, sau cel pe care nu l-ai avut niciodată. Pentru ei, nu știu ce sunt. Pentru mine, ei sunt „cunoștințe” și „cunoștințe vechi”, dintre care, celor din urmă, măcar, încerc să nu le greșesc. Dincolo de „cunoștințe”, există ceva mult mai delicat. Nu, nu e prietenie. Prietenia degenereaz întotdeaun, însă nu despre asta voiam să vorbesc. Era o vreme când scriam coerent.

Există arhitecți pentru sticluțele de parfum? Unele sunt chiar opere de artă. Întotdeauna mi-au plăcut, de când vedeam prin filme damele (de companie) parfumându-se ca să meargă la întâlniri, de când am descoperit cutia mamei, și așa am înțeles de unde venea aroma de scorțișoară de pe eșarfele ei. Mama avea multe eșarfe. Și fulare. Iarna, când mergeam la teatru, mă învelea cu unul din fularele ei. Era prea mare pentru mine, și-mi venea ca un șal. Mă cufundam până la ochi în țesătura de kașmir. Acum mi se pare atât de mic teatrul. Mai trec din când în când pe lângă el. Nu se mai țin decât foarte puține spectacole. Lumea nu mai vine, nu mai are bani. E o clădire gălbuie, cu scări pe dreapta și pe stânga, cu măștile tragicului și comicului care abia se mai disting. E clădirea în care mi-am lăsat niște ani. N-am mai intrat de-atunci. Nu cred c-aș vrea s-o fac. Dacă aș intra acum, probabil mi s-ar părea extrem de mic și neînsemnat, față de cum îl vedeam eu atunci.

Și teatrul are un spirit. S-a prins de mine într-un fel. Se prinde de toată lumea.

Zic să zâmbești, pentru că eu înjur. Așa zic mereu, să zâmbești. Merg cu pacea la gât. Dar știi ce? Mi-am dat seama că îți zic asta în zadar. O fi mai interesant să te știe lumea drept căprioara rănită. Chiar uneori am impresia că-ți ascunzi râsul ca să-ți poți păstra imaginea. Știi ce-i aiurea, unei vulpi n-ai cum să-i faci rău. Va fi mereu cu un pas înaintea ta. Sau doi, trei. Va ghici imediat ce ai de gând. Asta a și făcut, de fapt.

Ieri te-am sugrumat, știi? Ți-ai dat seama, măcar? Iubesc eșarfele, ca și mama. De-aia merg peste tot cu o eșarfă legată de mână, de geantă, în loc de curea, la gât, pe umeri. Și ieri purtam la mine una. Era din mătase, cu motive indie, pe roșu și negru. Ți-am legat-o de gât. Știu să fiu tandră când e nevoie. Ți-am legat-o strâns, apoi și mai strâns, până ai ridicat brațele spre cer și-ai început să gemi. Spuneai că-i de-ajuns, dar eu strângeam mai tare. Te-ai învinețit. Am continuat să strâng, până ți s-a despicat gâtul și capul ți-a alunecat de pe umeri.

Am scututrat puțin eșarfa. De sânge n-o spăl, însă am s-o dau cu parfum, ca să nu-ți mai poarte duhul. Tandră, așa mi se spune.

Eu îi zic demnitate. Tu n-ai avut așa ceva. Dacă cineva o să-ți lipească la loc capul de gât, și-o să te-ntrebe de ce ai pățit una ca asta, să-i zici „din prostie!”.

Leapșa - Top 10 filme!

2011-06-12T21:57:00.000+03:00

Top 10 filme. E un fel de crimă să-mi ceri mie să fac un top din numai zece filme, dar o s-o încerc și pe-asta, pentru că n-am mai pus pâna pe-o leapșă cam de multicel. În ultima vreme scriu de-mi rup degetele pentru orice altceva în afară de blog (și facultate, dar asta-i altă poveste). Deci, să-i dăm drumul:

1. Preferatul meu din toate timpurile it`s called Arizona Dream (1993). Și nu, nu-i „preferat” neapărat pentru că joacă Johnny Depp, ci pentru că povestea, muzica, morala, psihologia aproape agresivă, Kusturica, Bregovic, Depp, toate la un loc fac cea mai frumoasă producție pe care am văzut-o de când...„m-o făcut mama cinefilă”. Un film despre vise. Un film despre atât de multe vise, încât la un moment dat te pierzi printre ele, printre mandoline, printre pești, printre visele lui Axl și ale unchiului său, printre visele Elainei și printre aeroplanului improvizat, printre visele visele lui Grace, care nu, nu va muri, ci se va reîncarna în broască țestoasă. E un pic greuț, e-adevărat. Comedie nu-i, deși mulți neavizați au râs la el – dacă aș forța nota, aș spune că e o comedie amară. E un film cult care îți dă fiori te bântuie mult timp după ce l-ai văzut (și aici mă refer la ani). Și în final, peștele știe totul... oricare o fi ăla!

2. 2. Feblețea mea, Tarantino. Mult timp m-am gândit să ridic capodopera copilului rebel pe locul întâi. Vorbesc acum de Pulp Fiction (1994), da, ăla cu Uma și John Travolt, cu peruca brunetă pe care-o poartă tipa și dansul de la barul cu specific rock`n roll, cu „I love you, pumpkin! – I love you, honey-bunny”, cu „Zed`s dead”, și cu o mulțime de alte replici intrate în istorie, pentru că Q.T. numai de-asta știe să scrie. Și da, cu Misirlou ca soundtrack! Spectacol despre spectacolul vieții, amalgam de povești servite cu lingurița, dar nu pe rând, ci intercalate, ca să nu adormi ca un honey-bunny exact când e acțiunea mai interesantă. Și sângele. V-am mai zis de sânge?:D Long live, Tarantino!

3. 3. Dom Durakon (2002). Film rusesc, care te face să te întrebi, stând și admirând cea mai sentimentală gașcă de nebuni, dacă nu cumva și tu ești un nebun? Război? Dragoste? Sănătate? Viață? Moarte? Nu e totul, în final, o nebunie?

4. 4. Aici nu mă hotărăsc, așa că fac un fel de 2 în 1, cu Pirații din Caraibe și Stăpânul Inelelor. Entertainment, spectacol cinematografic și filosofie mascată. Geniale amândouă seriile!

5. 5. Un alt film cu nebuni, venit din partea unui regizor român care scoate numai filme geniale. Nu cred c-am văzut ceva ce nu mi-a plăcut de la Radu Mihăileanu. Voi așeza pe 5 numitul Train De Vie, plasat în timpul holocaustului, care prezintă încercarea unor evrei dintr-un sat românesc de a scăpa de acoliții lui nea` Hitler. Salvarea vine din partea nebunului satului, care are ideea de a fura un tren și niște uniforme militare naziste și de a-și camufla consătenii în ofițeri naziști și evrei prinși, pe drumul către ... Sion. O comedie foarte deșteaptă despre viață, un haz de necaz pe muzica lui Bregovic, genială și de data asta!

6. 6. Filmul preferat al tatei – Shindler`s list. Tata avea o perioadă când se uita numai la filme cu ~~naziști~~ și despre holocaust. Dintre toate, ăsta e de departe cel mai bun. Mai e și filmat alb-negru, de parcă tragismul n-ar fi fost de-ajuns. Din cauza unor idioți n-am putut să-l văd în aer liber în cadrul unui festival de film – a fost înlocuit cu Margo, film românesc. Cum frate să-mi iei de sub nas o capodoperă și să-mi pui în loc un film despre... o curvă?!

7. 7. The Departed. Aici l-am descoperit cu adevărat pe Matt Damon. Și nu numai. Ca și Arizona Dream, și The Departed te face să-i dai 7 din 7 stele numai dacă te uiți la regie – Scorsese! și distribuție: Leonardo DiCaprio, Matt Damon, Jack Nicholson. Infiltrare și nu prea, trădare și nu prea, ceva ce se vrea loialitate, cinste, amestecată cu loialitate și cinste adevărată. Film de acțiune, film cult, polițist, care nu te lasă să te relaxezi nicio secundă. Chef d`oeuvre!

8. 8. Taxi Driver, 76 și De Niro, filmul care ne-a lăsat cu „are you talkin` to me?!” în vocabular. Da, mă, mi-aș fi dorit să am pistol și să repet replica asta unui inamic imaginar, dar posibil real. Un film despre curaj și umanitate. Ce mă enervează că nu l-am pus mai sus!

9. 9. Leon. Vă mai aduceți aminte cum arăta Natalie Portman în Leon? Puștoaica de maxim 11 ani, în pantaloni scurți, tunsă bob, cu pandantivul ăla strâns legat de gât, ținându-se după ucigașul profesionist, doar-doar de-o învăța-o să răzbune moartea părinților săi? E incredibil cum a evoluat tipa. Rățușca și lebăda. Ce mai trece timpul!

10. 10. Hai să (mai) vedem un Tarantinooo spuneau Phoenix într-un cântec. (Mila 2 de lângă 3, cu Baniciu la voce – n-am auzit-o niciodată în concert). Da, hai să mai vedem un Tarantino și să vă prezint locul 10 – Kill Bill. Alt film cult, altă actriță genială, altă coloană sonoră care-ți dă fiori. Bang-bang.. my babe shot me down (Nancy Sinatra). Uma Thurman e acum mireasa, adică Beatrix Kiddo, după cum aflăm mult după debutul filmului, care-a fost ruptă-n bătaie chiar în ziua nunții sale, de fiorosul Bill, cu care are un copill... încă în burtă. (mamă, ce rimează!). Fata se trezește în spital, după mult-mult timp de la incident, fără burtă, dar cu o dorință de răzbunare extremă și cu dragoste de mamă care o face să supraviețuiască celor mai îngrozitoare chinuri pentru copilul ei. Da, și alte tone de sânge, dar fără ele, filmul n-ar mai fi ce este – încă o producție genială din partea lui Q.T.

And.. e gata! Dau leapșa cui vrea s-o ia (și-mi aduc aminte că am o groază de filme de recuperat, când oi găsi un gram de timp liber) – Pace!

Așa vrea

2011-06-09T20:57:00.000+03:00

Azi îmi place Roșu și Negru. De fapt, ăștia-mi plac mereu.

Sunt rare zilele când simt că dacă ridic pleoapele, mi se vor sparge ochii în bucăți de oglindă. Ieri a fost una din ele. Nu e sesiunea de vină, e angajamentul, cuvântul dat pe care vreau să mi-l țin. Eu așa aș fost obișnuită. Când vorbești, nu vorbești niciodată fără acoperire.

„Oamenii cedează la un moment dat și ceilalți se uită indiferenți la ceea ce se întâmplă”. Ar trebui să ne pese? Bunul-simț mă împinge să răspund fără să mă gândesc: da! Deși bunul-simț e un fel de OZN dacă stai bine să te gândești. Mutra pe care-o fac ai noștri companioni când te-aud vorbind de așa ceva echivalează cu mutra pe care-ar face-o locuitorii unui sat de munte, uitat de timp, dacă s-ar trezi într-un supermarket. De-aia îmi plac mie OZN-urile. Mie-mi plac lucrurile ieșite din comun.

Un prieten mi-a zis odată că sunt mai simpatică atunci când sunt obosită. Pentru că mi-e prea greu să arunc cu săbii? Probabil. Din păcate pentru alții, la mine oboseala nu ține mult. La mine nu ține mult nici cafeaua.

La mine nu ține mult nici răbdarea. Ăsta e defectul meu major (printre celelalte defecte majore... ). Ar fi trebuit să mă învețe cineva cum e cu răbdarea. You know, e o secvență (mai multe) în Kill Bill, când Uma învață să se lupte cu sabia de la chinezoiul cu mustăți lungi și albe, proces care se întinde pe mult-mult timp. Asta e răbdare.

Am început să mă plictisesc din ce în ce mai des. Probabil îmbătrânesc. Ce chestie. Îmi plac copilăriile, dar nu-mi place să se exagereze. Râd și mă bucur de râs, dar de multe ori râsul meu înseamnă „mai termină odată, că deja ai făcut circ și m-ai băgat și pe mine ca dresoare de elefanți fără voie!”. Ce e mult strică, dar câteodată nu poți să tragi o manetă de alarmă sau să apeși un buton de stop ca să înceteze circul.

Mă uit la ce scriu și-mi e din ce în ce mai clar. Odată, mă bucuram de zilele în care râsul dura de dimineață până seara. Vine o vârstă la care nu-ți mai stă bine să faci circ. Vine o vârstă... vine o vârstă?! Așa vrea lumea. Să vină o vârstă.

Random 9

2011-06-04T17:11:00.000+03:00

Vis împlinit : am fost la Phoenix.

Vis împlinit stricat de sunetiști : am fost la Phoenix, unde niște sunetiști cretini și o acustică mai mult decât proastă nu m-au lăsat să aud clar piesele copilăriei mele.

Vis împlinit stricat de sunetiști, dar împlinit : Phoenix sunt geniali în orice situație ! Cel puțin la „Fată verde”, la „Mica țiganiadă” și la „Umbra marelui URSS”, eram pe sub scaune. Am fredonat cu ei fiecare melodie, l-am văzut pentru prima oară pe Moni Bordeianu ”în acțiune” și omul e un adevărat spectacol. Mai văzusem Phoenix în varianta „Baniciu la voce”, acum câțiva ani, dar n-am vrut să ratez o a doua șansă. Pe lângă Covaci și Țăndărică, cărora știam ce le poate pielea, Bogdan Bradu ar fi putut umple sala cu vocea lui fără niciun fel de stație de amplificare, iar Cristi Gram părea că-și dă sufletul pe loc, pentru noi. M-a intrigat faptul că mulți (și dintre cei care au avut bilet cu loc) au părăsit sala înainte să se termine, mi s-a părut o mare (și gogonată) lipsă de respect față de trupă. Eu n-am regretat nicio secundă. (că veni vorba de public, mesajul sălii s-a auzit destul de tare și clar – „Ciumacenco (vicele), te omor !”, deci ne-am dat seama că nu trupa era de vină, ci organizatorii)

Ciudățenie : Am ajuns icoană ! Un moșuleț se închina la mine pentru că știam versurile.

Presupusă realizare : cred c-am răcit. Mă doare capul de-mi vine să mi-l dau jos de pe umeri. Vorba unui prieten – iarna poate roată lumea să răcească. E mai interesant când se întâmplă primăvara spre vară.

Nelămurire : Cum poate un fost șoarece devenit peste noapte hienă să ceară cașcaval la restaurant ? Cum aș putea eu să-l servesc după pofta inimii sale, fără să mă uit ciudat la el ?

Amuzament : nu-s simpatice puștoaicele care cad din picioare pentru că le-a întrebat „Prince Charming” cât e ceasul ? Mie-mi aduc aminte de niște plodoaice de la bloc, care se jucau de-a… ămm… un desen animat cu „adolescente” exact când mă apucam eu de învățat pentru BAC. Desigur, și-au dat seama destul de repede că nu toată lumea bate din palme la teatru – unii mai dau și cu „huo !”

Debut : de sesiune. Eh, da` n-o mătrășesc eu și pe ea odată ?!...

Circ

2011-06-01T06:55:00.000+03:00

Circ - un loc în care caii, poneii şi elefanţii pot vedea bărbaţi, femei şi copii care se comportă prosteşte. (Bierce Ambrose, Dicționarul Diavolului)

Cati se plângea deseori pe la mesele festive că nicio pereche de pantofi nu-i vine bine. Începea să se smiorcăie mai ales când vedea că servitoarea se ridică să aducă porumbul. Atunci, știa sigur că pericolul ieșea din cameră, și că la masă rămânea doar ea, cu stră-stră-bunica ei și cu soțul acesteia, care stătea liniștit cu capul rezemat de spătarul scaunului, aplecat într-o parte, gânditor și slab, dar cam vânăt la față probabil din cauza încăperii neaerisite. De fiecare dată când servitoarea se întorcea, lua cel mai bun porumb de pe tavă, îl curăța de boabe, și toca în felii știuletele, băgând câte o feliuță între maxilarele stră-stră-bunicului, deși știa bine că omul nu era înnebunit după mâncare, pentru că renunțase să mai mestece de aproximativ 20 de ani. Așa că fata, tânără și răbdătoare, aștepta câteva minute ca să-i dea timp bătrânului să simtă gustul bucatelor, după care i le scotea dintre dinți și le arunca la gunoi. Câteodată mai rămâneau firimituri, care cădeau printre oasele lui, pe scaun, și atunci începea un complicat proces de mutare a stră-stră-bunicului de pe scaun, măturare a firimiturilor, și asamblare a bătrânului în poziția inițială.

Moșul o iubea pe Cati. Nu mișca un deget când vorbea ea. În urmă cu vreo 50 de ani, când el era bătrân-bătrân și cărunt, o mătușă îndepărtată le spusese la o masă că nu e politicos să stai nemișcat când cineva îți vobește, de parcă nu te-ar interesa. Moșul a uitat repede, dar stră-stră-bunica avea grijă de fiecare dată să deschidă toate geamurile și toate ușile, ca să se facă curent, iar degetele moșului să se miște cumva. Ba, când era ger afară, sau dimpotrivă, o toropeală cumplită, baba chema un băiețaș de prin vecin ca să-i miște moșului oasele. Numai Cati făcea excepție. Ea știa că stră-stră-bunicul o iubește, așa că nu era nevoie să se mai miște ca să-i dovedească asta.

Cati vobea repede și tare, și întotdeauna despre pantofi. Purta 75 la dreptul și 57 la stângul, și avusese odată o tentativă de a depune plângere la poliție, pentru că singura fabrică de pantofi din oraș nu scotea decât perechi de 57 la dreptul și 75 la stângul, dar s-a întors din drum pentru că era o zi de Joi și își uitase cheia pe dinăuntru.

Desigur, magazinul din colțul de vest vinea o marcă de pantofi produsă în statul vecin, care beneficia de măsurile 75 la dreptul și 57 la stângul, dar Cati nu mergea niciodată spre vest, pentru că îi purta ghinion.

Stră-stră-bunica i-a promis la masă că va da comandă de o pereche de pantofi pe măsura ei, iar Cati a început să plângă de fericire. Baba a izbucnit și ea în lacrimi. Și-a adus aminte că ultima oară când a plâns atât de tare, a fost acum 50 de ani, când după ce au terminat de mâncat porumb, s-au urcat în mașină să se ducă la magazinul de pantofi. Din nefericire, le-a ieșit în față un drum, iar mașina a făcut accident. Stră-stră-bunicul a murit pe loc, iar Cati a rămas fără picioare.

Și-a șters lacrimile și a chemat servitoarea:

Liliano, cheamă-l pe Cățel să-l mai miște puțin! Cred c-a înțepenit săracul de când stă.

De la zero.

2011-05-28T07:48:00.000+03:00

Dependenții îi spun „moment de luciditate”. Eu l-am remarcat prin filme, acum mult-mult timp, dar pentru că eram prea mică și prea necoaptă ca să-l înțeleg, nu i-am dat prea mare importanță. M-am gândit totuși la el. Mi-am imaginat cum o fi, am încercat să-l imit în jocurile din fața blocului. Habar n-am cât de bine mi-a ieșit, dar bănuiesc că nu eram chiar o specialistă într-ale lui.

L-am regăsit, pe urmă, pe la 14-15 ani, când am început să pricep ce se întâmpla, de fapt, cu idolii mei. Mama se închina la el ca la icoane. Eu, la vârsta teribilismului, îl credeam un fel de somn pe care-l dormi „degeaba”. Un timp pierdut, o imagine glorioasă înmuiată de o oboseală de moment. Credeam că zeii mei nu mor, nu obosesc niciodată. Că nu au nevoie de ajutor, că pot să ridice un deget, doar, și lumea le stă la picioare. L-am citit pe Anthony Kiedis, scris de Anthony Kiedis. Omul de fier al Pepperșilor își începea povestea așteptând asistenta care îi făcea în fiecare dimineață injecția „de purificare”. Devenise vulnerabil. M-am speriat, dar am citit mai departe, și mi-am dat seama la sfârșit că puterea de a recunoaște și de a povesti motivele care l-au împins să se odihnească l-a acoperit cu o nouă armură de fier, mai puternică decât cea veche.

Invoc și eu un moment de luciditate.

Vreau să șterg tot ce m-a intrigat și să iau totul de la zero. Vreau să mă simt ca într-un oraș străin, să mă plimb pe străzi ca un copil prost, cu gura căscată la fațadele clădirilor, la parcuri, la copaci, la oameni, fără să-mi aduc aminte de ceva anume. Vreau să fiu străină printre străini, la fel de străină cum sunt acum pentru tine. Să înghesui într-un sicriu ce-a fost urât și să-i dau foc. Să iau cu mine ce trebuie luat. Și n-am prea multe chestii, doar cât să-mi încapă în geantă.

Vreau să mă trezesc mâine odihnită și tânără.

Zei. AC/DC Live at River Plate.

2011-05-24T08:15:00.000+03:00

Am început demult să cred că cred în Bob. Bob stă undeva, la etaj. Are părul lung, seamănă cu Jim Morrison și cântă la chitară în timpul liber (care se întâmplă să îi ocupe o mare parte din zi). Știe toate limbile pământului. Nu prea mănâncă el de felul lui, doar seara, înainte de culcare, bea câte-o cană de cafea, ca să poată să adoarmă. Bob e un curios și un iscoditor. Trebuie să știe tot ce se întâmplă, cu cine și unde se întâmplă. Îi plac animalele – ține pe lângă casă un trăsnet, nu în lesă, ca să nu-i îngrădească libertatea. L-a botezat Tir. Tir își face de cap prin lume, dar revine întotdeauna înainte să se culce Bob, ca să-i spună ce-a văzut, pe cine-a trăsnit și pe cine-a speriat. Bob e zeul meu suprem. Îmi place să cred că-l cred, pentru că dacă nu l-aș crede, aș fi o scorpie, așa cum sunt, de fapt (pentru că nu-l cred). Am scris o frază de numa-numa. Nu e filosofie, e doar o frază. Încetați să mai căutați filosofia în fiecare cuvânt!

După ce grecul i-a dat cu piciorul lui Zeus, după ce romanul a renunțat să-i mai plătească lui Jupiter taxele și impozitele, după ce dacul l-a uitat pe Gebeleizis în crâșma de la Sarmizegetusa, pe tronul electric, rămas dintr-o dată vid, au urcat alți zei. O ceată-ntreagă, chiar. Un „comitet” de zei supremi, care și-au împărțit între ei funcțiile înaintașilor lor. Fulgerul le-a revenit lor: foști „pământeni sub acoperire”, unul camuflat în școlar, cu uniformă, șosete albe, cravată și șapcă. Altul, tras din aceeași mamă, permanent cu pletele peste ochi. Un al treilea cărunt, cu nume de stâncă dar cu inima vie. Încă unul, care sfarmă pământul în bucăți lovindu-l doar cu două bețe. Și în fruntea lor, urmași ai altor zei, stau cei mai puternici umeri – ascunși de-o bască, dezvăluiți de-o voce care ucide.

AC/DC au lansat pe 10 mai DVD-ul Live at River Plate. Filmat în Argentina, cu vreo 32 de camere, în format HD, așa cum anunță majoritatea site-urilor (puțin îmi pasă!), materialul vine după turneul mondial demarat după lansarea celui de-al 16-lea album de studio, Black Ice (care-a ajuns în România prin 2008, aducând piese ca „Rock 'n' Roll Train", „Big Jack" sau „Anything Goes”). Premiera a avut loc la Londra, în prezența membrilor trupei și conține pe lângă cele 19 piese înregistrate live și două bonusuri: „The Fan, The Roadie, The Guitar Tech & The Meat” – adică interviuri luate cântăcioșilor (pe care i-am făcut zei mai devreme), fanilor, stuff-ului, și „AC/DC Tour Animation” – adică desenul animat cu care se deschide „reprezentați”, ăla cu Angus în chip de Aghiuță și Brian (fără coadă, spre deosebire de colegă-su), care își fac de cap într-un tren.

Abia ce-am pus mâna pe el. Ieri. Nu întrebați de unde, că n-aș putea să vă răspund (din motive obiective). E un fel de mică comoară pe care-aș ține-o sub lacăt.

AC/DC or să rămână mereu la fel – trăsnete, clopote, Angus țopăind ca la cinșpe ani cu minunea aia de chitară în brațe, Brian vibrând din fiecare notă, zguduind pământul cu o forță aproape supranaturală, cu o păcere neomenească de a cânta.

Asta înseamnă viață și dragostea pentru ea. Asta e forma prin care ei au depășit limitele umanului.

AC/DC Live at River Plate. Enjoy:

01. Rock N Roll Train

02. Hell Ain't A Bad Place To Be

03. Back In Black

04. Big Jack

05. Dirty Deeds Done Dirt Cheap

06. Shot Down In Flames

07. Thunderstruck

08. Black Ice

09. The Jack

10. Hells Bells

11. Shoot To Thrill

12. War Machine

13. Dog Eat Dog

14. You Shook Me All Night Long

15. T.N.T.

16. Whole Lotta Rosie

17. Let There Be Rock

18. Highway To Hell

19. For Those About To Rock (We Salute You)

Apocalipsa. Pam-pam.

2011-05-21T19:38:00.000+03:00

Cele mai reușite reclame sunt alea care îți împrimă pe creier textul lor. Din cauza lor ajungi s-o anunți pe bunica despre mirobolanta veste că „RedBull îți dă aaaripi”, chiar dacă nu-i pasă, sau să întrebi un prieten din generală „tu cu cine faci banking?”. Saaau, poți să le parafrazezi și să te întrebi „tu ce faci de Apocalipsă”?

Îmi sunt simpatici nenii ăștia de se ocupă cu toate ciudățeniile de culte religioase. Am stricat demult relațiile cu mătuși-mea, din varii motive, dar încă mai țin minte întrunirile cu diverși preoți respectabili la care participa, cu tot familionul, și pentru care gătea săraca bunică-mea cazane de sarmale, că tipii erau vegetarieni doar la slujbe, pandantivele colorate pe care și le punea unul peste altul la gât, spirulina pe care o mânca în loc de mic dejun, prânz sau seară, pentru că așa i se zicea că e bine (și mesele gătite de maică-mea pentru ea, pe care le dădea la câini), ciorile salvate de pe drum și crescute în casă, și viziunea despre viitorul imperiu colonial al grecilor (care evident, ne cuprindea și pe noi), din cauza căreia a trebuit vărul meu să învețe greaca.

Da, atunci am început să mă obișnuiesc cu nebunia.

Fiind deja călită din cauza unchilor mei, am găsit-o simpatică chiar și pe tipa care făcea reclamații la poliție pentru că nu era luată în serios atunci când vorbea despre invazia extratereștrilor. Tanti, o femeie bine ancorată în pământ (cel puțin, din punct de vedere fizic), dădea detalii dintre cele mai surprinzătoare despre armele de distrugere în masă pe care le foloseau omuleții ARGINTII ! care aveau, desigur, bază și la Galați. Estem sau nu estem tari?

Cică azi (sau mâine) o să vedem Apocalipsa. Uuu, ce palpitant! Partea nasoală este că niște nerecunoscători care au avut norocul să se nască mai aproape de New York or s-o vadă înaintea noastă. Al naibii glob pământesc cu ale lui diferențe de fus orar! Cică mai întâi o să ne zguduie un maaare și periculos cutremur, pe urmă or să mai aibă loc niște calamități, războaie, alea-alea, sos de tomate, maioneză, o cădere a valorilor morale, eventual un suc de coacăze negre, și la sfârșit vine Dumnezeu. Ei, asta e! Aici îmi sare țandăra! De ce să vină Dumnezeu, și să nu vină Bob, Mohamed, Allah, Buddha, Jah-Jah sau alții?

Aproape am emoții. Oare or să pice din cer și Kurt Cobain și Jim Morrison? Și pe urmă? O să ne ia colo „sus în deal (i-o casă)?”

Cică unii și-au dat demisia de pe la slujbe, și-au vândut toată agoniseala, casele, proprietățile, mașinile, s-au refugiat pe undeva, într-un loc sigur, și și-au făcut provizii de baterii pentru telecomandă, ca să vadă Apocalipsa live!

Eu... cred că o să continui portretul lui Ozzy. Pe urmă, poate ies la o cafea, dar înainte îmi încarc telefonul, nu de alta, dar dacă vor începe să cadă zeități din cer, vreau să-i trag în poze, să vadă și nepoții mei.

Tu ce faci de Apocalipsă?

Bucătărese

2011-05-19T21:38:00.000+03:00

Cel mai important rol al dicționarelor este acela de a da definiții. Pentru orice. Pentru mese, scaune, birouri. Pentru pești, feline, criminali. Pentru Alexandru cel Mare. Bine, exagerez. Pentru Alexandru cel Mare există Wikipedia. Desigur, e un pic grav dacă apelăm la Wiki pentru figuri de teapa lu` nea Alex cel Mare, dar e mai bine decât nimic (și uneori nu greșește deloc!).

Revenind, pericolul cel mai mare e ca atunci când stai cu mâinile-n buzunare în stația de autobuz și te plouă, e că te gândești la ce s-ar putea întâmpla dacă te-ai întâlni cu un loup-garou. Mă întreb cât de ascuțiți îi sunt colții și cât de încurcată îi e blana. Mă întreb ce-ar spune dacă ar putea vorbi. Cred c-ar cere covrigi. Cu lapte. Sau lapte cu covrigi, ca-n reclamă. Poate-i place Lady Caca. Sau poate nu-i place. Poate-i place Beatles. Așa am avea subiect de discuție, cel puțin.

Sau poate ți-ai scoate mâinile din buzunare și le-ai îndrepta spre cer. Ca un fel de strigare, știi. O strigare care abia se abține să nu țâșnească din cărți ca o salvă de tun. Spre fruntea ta. Să-ți lase imprimată scrisoarea către copilul nenăscut. O să-ți taie Bob mâinile, ca pedeapsă. Și-o să te întorci pe călcâie și-o să cânți Iaaarbă prin păr/ Pe obraaajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Și de ce, mă rog, să plouă, când eu vreau să râd?! E un aer de confuzie generală și de prea mulți oameni care se înghesuie să explice banalități. Ca la clasa a V-a când îți zicea profa de mate că unghiul drept are 90 de grade și tu beleai ochii ca și cum te-ar fi interesat și ar fi fost cea mai tare chestie pe care-ai auzit-o până atunci. I-auzi, plouă. Eu râd. Ai să mă întrebi de ce? Nasol. Iaaarbă prin păr...

Ne chinuim să dăm un sens fiecărei linii. Poate există și linii care n-au sens. De-alea rătăcite. Grase, cu mutre de bucătărese, de ce să-mi fie mie frică de ele? De ce m-aș lupta eu cu ele? Mă simt bine așa cum sunt, nu încerc să mă schimb. Am părul meu roșu și mi-e bine așa. Nu semăn cu o bucătăreasă. Nici nu știu să fac mâncare. Trăiesc din tot și toate trăiesc din mine. Ele trăiesc din puf. Ea. Ele/le. Iaaarbă prin păr/ Pe obrajii ei/ Și pe ooochii căprui/ Ce plângeau la zei.

Eu n-am probleme, nu mă consum. Nu mă scriu în chip de flori, nu mă cred fluturi, nu jelesc natura. Îmi plac lucrurile clare, nu cele care ridică cinșpe mii de întrebări. Știu povești cu morți. Îmi place să povestesc. Pedant înseamnă erudit wannabe. Asta e pentru o datorie de joi dimineața. Nu sunt pedantă, urăsc teancul de perdele din mătase artificială pe care le trântește bucătăreasa peste conjuncții și prepoziții. În fond, ea doar asta știe să spună. În fond, ce special, dacă nu mâncarea?!

Un loup-garou se vede după colț, chiar în locul unde am lăsat seara trecută șifonierul. L-a mâncat. Nesătulul! Iaaarbă prin păr. Nu mi-e frică. Definițiile sunt clare. Bucătăresele nu sunt clare. Dicționarele cuprind definiții. Dicționarele sunt clare. Oase, oase, oase plângeau la zei.

Eurovision 2011

2011-05-15T08:05:00.001+03:00

E deja tradiție să scriu eu despre concursul Eurovision. E deja tradiție să se conteste câștigătorii concursului și să se dea vina pe „geopolitică” pentru locurile fruntașe la care unii participanți n-au reușit să acceadă. E deja tradiție ca noi să blamăm postul public de televiziune pentru că se interesează prea puțin de imaginea României în afară, cel puțin din punct de vedere muzical. Lumea nu știe să vadă manifestarea ca pe un spectacol în care țara-gazdă arată tot ce are ea mai bun.

Din 2009 încoace, eu mă tot raportez la ediția de la Moscova. Spectacol mai grandios ca acolo nu cred c-am să mai văd vreodată în cadrul concursului ESC. Nemții, mi s-a părut mie, și-au organizat show-ul într-un... stadion metamorfozat în arenă acoperită (care semăna mai degrabă cu o debara). Mi s-a părut mic, foarte mic, dar foarte bine filmat și pus în valoare de decoruri. Merkel a arătat că ai ei „supuși” nu se lasă până nu șelefuiesc bine de tot (chiar până la saturație, aș zice), astfel încât să vadă vecinul că-s mai tari decât el, muncesc mai mult și mai bine, au un simț estetic excepțional și, mai presus de toate, la ei lipsește pagina cu termenul „criză” din dicționare. Era și normal. Altfel, am fi asistat la o vizită de-a lu` nea Hitler din mormânt, nu tocmai plăcută.

Piese – ok.

Interpreți – ok.

Reveniri – da:

- Ungaria, țară a cărei reprezentantă a fost supranumită „următoarea Celine Dion”, dar care mie mi s-a părut un mare „fâs”, cu o voce comună, îmbrăcat într-un cearșaf albastru intrat la apă (zău așa, maică, ungurii n-au stiliști?!)

- Italia, care-a terminat pe locul 2, pe care am văzut-o doar în seara finalei, ca urmare, dacă mă întrebi acum ce-a cântat așa de fain de-a terminat așa sus, sunt în plop cu totul

- Austria – nu știu ce-a cântat, dar mi-a plăcut tunsoarea tipei

- San Marino, care-a venit cu o piesă superbă cap-coadă, cântată de o tipă cam mulatră, dar care n-a trecut de semifinale. Nasol.

Românica i-a trimis pe Hotel FM și zău că n-are nimeni dreptul să conteste rezultatul, în condițiile în care atât piesa, cât și interpreții, sunt un fel de... roșie din aia ornamentală de se așează pe marginea platorurilor cu aperitive, la mesele cu ștaif. Adică a fost bine c-a fost, dar nici dacă n-ar fi fost, n-ar fi fost rău. Un degeaba care zâmbea frumos în pantaloni dungați. Drăguțel. Locul 17. Drăguțel.

Eu am susținut Bosnia. Se pare că de ceva timp încoace, Bosnia are cele mai faine melodii din concurs. Toată lumea știe crush-ul meu pe trupa Regina, pe care am descoperit-o prin intermediul ESC 2008 și de a cărei discografie n-am putut să mă despart o săptămână după prestația de-atunci. Anul ăsta, bosniacii l-au trimis pe nenea Dino Merlin, tipul care le-a scris și imnul național. A fost „melodia de suflet” a concursului, chiar dacă interpretarea putea să fie mai reușită.

Mi-a plăcut și tipul din Suedia, s-ar fi inegrat de minune în gașca adolescenților-minune, alături de Lena și Ryback, dacă ar fi câștigat, Cipru și San Marino (care bineînțeles că n-au intrat în finală), Slovenia și Georgia.

Nemții se pricep cu adevărat să scoată ce-i mai bun din orice le cade în mână. Spectacolul, luat ca un întreg, a fost artă cinematografică. Cel puțin, momentul Lenei Meyer-Landrut, câștigătoarea de anul trecut pe care Merkel (cine alta?!) a mai trimis-o la o ediție, așa, de amorul artei, putea foarte bine să concureze la Oscaruri și să câștige – măcar la scurt-metraje. Pe Lena au șlefuit-o nemții din cap până-n toenails . Au îmbrăcat-o într-un aer de femme fatale, dar i-au păstrat și imaginea de puștoaică aeriană, au pus-o să învețe muzică într-un singur an (tipa n-avea nicio treabă cu muzica, până anul trecut), i-au dat o piesă la care e imposibil să nu ciulești urechile, i-au dictat fiecare mișcare, dar i-au păstrat naturalețea specifică vârstei, melanj demențial filmat și vândut. A terminat pe 10. De fapt, nu prea contează, e vorba de matematică și de finanțe, nu de hazard.

Marele câștigător – Azerbaidjanul, frumos anunțat pe scenă de steagul Turciei! (ai naibii, n-au putut să se abțină). Nu mă întrebați ce-a/au cântat, nu le-am reținut nici melodia, nici mutrele.

Și finally, rămân la părerea mea, cum că ESC e doar un spectacol, și trebuie tratat ca atare.

Război.

2011-05-13T21:30:00.000+03:00

Aș fi vrut să scriu ceva. Au ațipit și nopțile. Sunt pe cale să ațipesc și eu. Aș vrea să dorm măcar o dată, să văd cum e. Mi-am pictat unghiile în culori de armată. Stilul ăla, camuflaj, de zice lumea c-am aterizat din Afganistan. Asta probabil înseamnă că mă pregătesc de război. Cică... da.

Tot încerc să leg o propoziție cap-coadă, dar am atât de multe de spus, atâtea de reproșat și atâtea de confesat, încât nu încap în lume. Dacă le-aș da drumul din mine, ar ocupa tot spațiul pe care-l vedem cu ochii. Carcasa de la ceas, debaraua, telefonul, adidașii, mallul, Dunărea mea, imprimanta, chiar și bateriile de la lanternă. Tare dor mi-a fost de Dunărea mea, deși n-am fost așa prietenă cu ea mereu. Știi, când dai de alții, te gândești cu drag chiar și la cei care ți-au fost indiferenți, dar pe care i-ai cunoscut din vedere. Faci asocieri – „a, da` aia de vindea ea castraveți ce-o mai fi făcând? Da` cum o fi chemând-o?!” Mi-e că dacă aș începe să vorbesc, m-ar da Bob în judecată, pentru că i-am invadat locul de joacă.

Mai simplu ar fi să construiesc un baraj. Știți, cu tobogan din ăla pe unde se dă drumul la apă din când în când, ca să nu se adune prea multă în spatele lui și să se crape. Da. Sau mai bine, mi-aș închiria un tobogan. Aș lăsa și eu să iasă câte-o idee, câte-un gând. Tupeistele, ideile, gândurile, ideurile, gândele, gândurile, gândurile...

Mă las pe-o coardă, pe-un acord. Am șters de praf chitara. Cine-i motociclistul care-a scris o carte despre cele 7 mări? Spune-mi, cine-i el? John the revelator... Spune-mi, cine-i el? În fața unei ecuații cu o necunoscută, când te pierzi, de multe ori o iei prin excludere. Tot excluzând, poate te prinzi că de fapt nu necunoscuta e a naibii, ci tu cauți două răspunsuri în loc de unul. Pe unul îl aplici, pe celălalt îl ții de.. „în caz că nu merge celălalt”.

Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi iepuri? Dar dacă în loc de răspunsuri ar fi palme? Dar dacă în loc de iepuri ar fi aeroplane și în loc de palme aș fi eu? M-am pregătit de război...

Random 8

2011-05-09T21:23:00.000+03:00

74. Nu garantez că-i numărul 8. Cred că am pierdut șirul posturilor de gen

12. Clujul este al naibii de mare și curat – ce dacă-i plin de unguri?! - că doar îi controlează Boculeț. Totuși, unde țin oamenii ăia câinii?

29. Am văzut zăpadă. În mai. Am și atins zăpada, i-am făcut și poze. Minunea s-a întâmplat pe drumul de întoarcere, prin Brașov-Întorsura Buzăului-Buzău-Siriu, cam până pe la Nehoiu. O imagine absolut superbă, cu toate anotimpurile amestecate de cel mai sadic mixer, cu un frig de făcea termometrul grevă, și cu mine în tricou cu mânecă scurtă, că la mine acasă sunt vreo 20 de grade – ce face obișnuința din om!

99. Un ”urmaș al lui Preda Buzescu” a primit în instanță cam toată partea de munte a Buzăului, inclusiv ”locuința mea de vară”. S-a făcut recurs. Dacă omul ăsta câștigă și acum, promit că-mi verific și eu arborele genealogic – dacă sunt vreo urmașă de-a lui Hitler, vizez Austria! (omul de-acolo era).

52. Marți se dă startul concursului Eurovision 2011 la Dusseldorf, Germania. Interesant mi se pare faptul că Merkel poate să țină o manifestare de asemenea anvergură în orice orășel, în timp ce noi, dacă – prin absurd – am câștiga, ar trebui să închiriem oraș ca să organizăm și noi ceva mai acătării (și organizatori!). Deja am văzut destul pupincurism săptămâna asta, aștept să mă uimească și ediția ESC 2011.

34. Jeffrey Franks avea pantofii găuriți în talpă – acuma e momentul când voi ziceți ”woooooooooow!”

92. Înainte îmi plăcea Socaciu. Înainte să scoată numai idei tâmpite pe gură. Vorba lu` taică-meu, „era unul din oamenii pe care-l ascultai și nu ziceai nici că-ți place, nici că nu-ți place”. Era ok. Acum mi-a răscolit principiile de cinefilă. Dublarea filmelor în română mi se pare o mare și gogonată tâmpenie – indiferent dacă e doar traducere, sau traducere și interpretare.

Bineînțeles, în cazul celei de-a doua variante aș fi în stare să-l dau pe nea Socaciu în judecată dacă aș auzi

- „ Zed o dat colțu῾, fa!” în loc de „Zed’s dead, baby”,

- „Forța, tataie!” în loc de „May the Force be with you!”

- „Frankly, draga tatii, mă doare-n fund de tine!” în loc de „Frankly, my dear, I don’t give a damn!”

- (traducerea de la „I have nipples, Greg, would you milk me?” nu vreau să mi-o imaginez...)

Oboseala

2011-05-05T12:47:00.000+03:00

M-am gândit de multe ori. Ştii ce cred eu? Cred că nu devii neapărat mai înţelept odată cu vârsta, ci pur şi simplu, oboseşti. Îmi dau seama de asta doar dacă mă uit în jur şi ascult ce spun bătrânii. Sau şi mai bine, dacă stau şi îmi aduc aminte cum erau ei altădată şi cum au ajuns. E drept, înţelepciunea vine direct proporţional cu inteligenţa şi cu deschiderea la nou și la altceva. Dar pe lângă asa, e imposibil să nu vezi oboseala.

Pe brațele unora se văd tatuajele din tinerețe. Pe alții încă îi mai doare spatel de când au căzut de pe motocicletă, dar s-ar aventura din nou „călare pe motoare” ori de câte ori ar avea ocazia, dacă n-ar fi prea obosiți. Unele încă mai au reflexul de a da din cap pe muzică, deși nu atât de zbuciumat ca la șaișpe ani. Alții jelesc orele de tenis de câmp cu prietenii, drumurile lungi cu mașina pe care le făceau fără să adoarmă, zilele de vară când își cărau cortul în spate pe munte și cu chiu cu vai se înduplecau să-l instaleze când se însera, și nopțile când strângeau mâna celui drag și rămâneau cu ochii deschiși spre cer. Ar mai face-o de o mie de ori. Chestia e că.. au obosit.

Nu vreau să obosesc. Mi s-a zis Red Bull într-un timp. Nu vreau să rămân doar cu dorul, cu vorbele și cu reflexele. E absurd, știi. Niciun Gerovital din lume, oricât de puricat ar fi el de Ana Aslan nu te poate face să scapi de oboseală.

Era un timp când îmi doream să mor tânără, ca să nu ajung bătrână și ramolită, cum ziceam eu pe atunci. Acum nu mai vreau. Heh, se pare că totuși a venit și un pic de înțelepciune cu vârsta. Mă încălzesc cu gândul că există oameni care fentează oboseala aia – cei care-și lasă oasele să se odihnească, și sufletul să umble în continuare pe munte. Și se întâmplă chiar ca și oasele lor să o ia din loc și să urmeze sufletul pe coclauri. Nu-i exclus deloc... chiar deloc... Acum nu mai vreau să mor tânără.

E mai. Dimineață a fost frumos. Cică dacă port o șosetă pe dos, se întoarce vremea. De ce-aș face asta? N-am eu destulă putere să înving niște nori?! Am..

E plăcut să adormi fără gânduri. Gândurile continuă uneori în vis. Când îți golești mintea înainte să adormi, cred că Bob dă cu banul – Frate, ce dracu s-o pun pe-asta să viseze? Dacă aș fi normală, aș răspunde nimic. Măcar o dată. E curios. Ceașca se uită la mine. Eu mă uit la ea și mă gândesc. Odată, mă uitam la telefon. Apăsam tasta roșie când intra screensaver-ul, ca să văd ceasul. Așteptam. M-am obișnuit atunci să aștept. Poate încă mai am reflexe. Da, de fapt, încă mai am reflexe – am să-i consum bateria degeaba, așa...

Mămăliga universală

2011-04-30T14:07:00.001+03:00

Dramatizăm. Ne imaginăm pe scenă, în fața unei săli pline de spectatori, îmbrăcați în costume sclipicioase de care se împiedică camerele de luat vederi, machiați de cei mai talentați stiliști, ca pentru carnaval, eventual cu-n craniu în mână, urlându-i ”a fi sau a nu fi”. Mărim ochii la cei din fața noastră și lăcrimăm spunând discursuri despre cât de prețioși suntem. Indispensabili lumii. De o valoare incomensurabilă. Cât de mult ne chinuim pentru ei, câte sacrificii facem, câte laude ne așteptăm să primim, și cu cât de puține recunoașteri ne alegem.

Și ei stau în fața noastră, reci.

Ne strofocăm și le vorbim ca și cum ni s-ar înnoda lacrimile-n gât, cu patos, ca-n telenovele. Mai-mai că le sărim la gât încercând să-i facem să înțeleagă.

Ei stau în fața noastră, reci.

Fiecare are rolul său la un moment dat în viață. Poate – doar poate – fiecare din noi trebuie să gătească o bucată din mămăliga universală, să umple un loc, la un moment dat. Problema pe care nimeni nu vrea s-o recunoască e că momentul nu durează la nesfârșit. De obicei, când o construcție se dărâmă, se construiește alta în loc. E legea firii. Mai mult ca sigur, nu va fi la fel ca cea de dinaintea ei. va avea, probabil, acoperișul de altă culoare, ferestrele mai mari, eventual tăiate în alt stil, o arhitectură futuristă, sau dimpotrivă, una care imită stilul renascentist. Ziceau niște băieți: „acestea îs detalii, nu merită discutate”. Ideea e că noua clădire va sta exact pe locul celei vechi. Îi va umple golul, îi va prelua sarcinile, astfel încât mămăliga cosmică să continue să crească.

Nu suntem de neînlocuit, doar ne imaginăm asta. Cineva va plânge după noi. Ne va simți lipsa. Un timp, poate mai mult. Poate mai puțin. Se va da cu capul de pereți, în cel mai fericit caz (ca să ne umflăm puțin în pene). Pe urmă, îi va trece, va vedea că încă se gătește mămăliga, că are cine să se ocupe de ea, se va liniști și-și va pune un plasture peste rănile de la cap.

Va uita, în cele din urmă, de toată drama noastră.

Acum aud lemingi

2011-04-27T07:51:00.000+03:00

Ceașca stătea pe masă, în dreptul patului. Aseară, după ce am vorbit cu tine, numai vorbele tale îmi răsunau în urechi. Vorbele alea pe care nu mi le-ai spus.

Mă întrebam de ce. Mă întrebam atât de tare, încât îmi răspundeam din fiecare centimetru al casei. Uite, la duș, am ieșit din oglindă și mi-am răspuns. M-am speriat cumplit de ceea ce mi-am spus, și era cât pe ce să alunec pe săpun. Noroc de perdeaua cu stele de mare, care m-a ținut în brațe și m-a legănat, ca o mamă bună care-i cântă copilului ca să-l adoarmă la loc, după ce el s-a trezit dintr-un coșmar și a fugit prin casă zbierând și căutând-o.

Unele mame sunt mereu acolo când ai nevoie de ele. Te mângâie, te îmbracă, îți cumpără gel de duș, îți pălește una peste față când vii și-i spui că ai renunțat să mai lupți, îți petrece conturul fețe și-ți spune cât de bine semeni cu ea, și că nu e bine să te tunzi, pentru că ești tânăr și numai acum simți vântul prin pletele tale, lasă pisica în casă când e tata plecat ca să-ți facă o bucurie. Multe face mama. Îți trebuie câteva zeci de ani ca să-ți dai seama cât de multe face mama.

Era un timp când o vedeam peste tot. Aseară, mă vedeam pe mine. M-am găsit și-n dulapul de bucătărie, când m-am dus să-mi fac o cafea. Tot un răspuns îmi dădeam. De data asta, nu m-am mai speriat. Am închis dulapul, ca să nu mă mai aud. În hol, ieșisem de sub preș, dar mi-am călcat repede mâna, și de durere, am intrat la loc. După aia, m-am văzut pe sub ușă, pândind în dormitor. Special am mai tras de timp, am mai vorbit la telefon, am citit ziarele tacticos, am împletit un șnur roșu și l-am pus la geam, mi-am adus niște sare ca să-mi fie mai aproape.

Special am făcut toate astea, ca să văd câtă răbdare am, câți nervi am să stau acolo la ușă și să mă pândesc când intru, doar ca să-mi strig în urechi răspunsul la vorbele tale. Și când m-am plictisit și am intrat în dormitor, eram acolo! Ar trebui să fiu mândră, asta înseamnă că nu renunț ușor. Dar începusem să mă agasez. Am făcut un pas mare peste mine, ca să nu mă lovesc, mi-am îmbrăcat maieul negru și m-am așezat în pat, cu fața spre fereastră. În sinea mea, credeam că sunt un vis, iar visele dispar când te uiți în lumină, fie ea și lumina felinarului. Nu încercam să dorm, pentru că știam că e imposibil. Mă auzeam scurmând parchetul cu ghearele ca să răzbesc la suprafață și să-mi răspund. Mă auzeam furișându-mă din șifonier, de după televizor, din agendă, din buzunarul de la blugi, din capacul de la pix, din aerul condiționat, din Ceașca proaspăt spălată care rânjea pe masă, în bătaia felinarului.

Veneam spre mine continuu și-mi tot răspundeam, îmi răspundeam. Și știi ce? Am început să mă întreb.. dacă m-aș duce la tine? Dacă aș ieși într-o dimineață din ceasul tău deșteptător?

- acum aud lemingi.

Culori și verbe.

2011-04-22T19:00:00.002+03:00

Am început o mulțime de fraze cu niște expresii generale și utilizate masiv de… toată lumea, în fapt. Din alea despre care se învață în școala generală – prin clasele a șasea-a șaptea, nu mai știu – că sunt impersonale: se zice, se spune, se cade, se cuvinte, se zvonește, etc. Le cam urăsc de la o vreme – ce dracu`, nu mai e nimeni în stare să zică ceva ce nu s-a mai zis sau ce nu se zice și se aude de cel puțin cinci sute de milioane de ori pe zi?

Cum ar fi dacă în locul lui se zice, am spune se mănâncă? La o adică, se cam folosește și exprimarea asta: zici un rahat – mănânci rahat. Deci nu e bine, altă variantă. Se vopsește, că tot am vopsit-o pe maică-mea acum câtva timp. Ok, here I go:

Se vopsește că trăim într-o lume civilizată – și-i adevărat! Exemple avem la tot pasul: ca să nu lase resturi și mizerie în urmă, hoții fură cu totul bancomatele, puradeii din autobuze se căznesc să nu te deranjeze când îți cotrobăiesc prin buzunare sau când îți taie cureaua de la geantă (ăghen, ca să o ia cu totul), fetele trag de blugi în jos, ca niște adevărate ladies, ca să nu li se vadă gleznele (aici e un mic inconvenient – materialul nu se lungește… ) și mănâncă toată șaorma, ca să nu lase deșeuri. Până și Udrița și-a luat mai demult o frunzuliță, biata de ea, pentru că o pereche de chiloți erau, probabil, prea scumpi. Sunt o păcătoasă, știu, o să mor în chinuri și-o să ajung să ard în cazanele de la subsol, cu lumina stinsă. Ba, o să mai aud și tobe și chitare în depărtări, că numai așa ceva se aude la nea` Lucy acasă. Tipul e și manager, și are restaurant personal, ce-aveți cu el?!

Revenind. Într-o societate cu principii morale atât de sănătoase, numai un sălbatic îndrăznește să vrea. Toți doresc.

Circula mai demult o chestie, un proverb, din gura celor mulți și cretini, niște nulități pe care nu merită să le asculte nimeni: Pică pară mălăiață în gura lu` Nătăfleață. De la acel mai demult, nu s-a schimbat nimic.

Culorile lui a dori sunt de j`de mii de ori mai domoale decât cele ale lui a vrea, păcătos (mă repet – am să mor și mă mai și repet! Apropo de moarte, m-a ținut maică-mea la dezintoxicare de cafea o săptămână întreagă! Dacă ăsta nu-i măcel, eu nu știu ce mai e…) verb, al dracu` de agresiv. Când vopsești fraza Vreau să-mi iau papuci, te și vezi ducându-te la supermarket și punând în coș (nu, nu o cutie de bere!) o pereche de papuci. Când spui Doresc să-mi iau papuci, o vezi pe sor`ta făcându-ți cadou o pereche de papuci (eventual roz și cu două numere mai mari, că nu știe altul mai bine decât tine cum ar trebui să fie papucii ăia miraculoși – și doriți!). A vrea e primul pas spre a avea. Orice!

Question is… Nu vreți să vrem?

Corespunderi

2011-04-19T06:59:00.001+03:00

E foarte greu să antrenezi oamenii într-o acțiune de natură culturală, asta se știe. De fapt, e greu indiferent de natura acțiunii, mai puțin una care se sfârșește printr-o recompensă sau o pedeapsă. De cele mai multe ori, te lovești de un „vin! Cum să nu vin?!”, urmat de „mi-a murit puricele de baltă, mă duc la înmormântare…”. Poate e de vină exemplul care vine de sus, unde toată lumea stă excelent la capitolul „declarații” – Băse promitea acum câțiva ani că se va întâlni cu „alegătorii” lui în fiecare lună, în nu-știu-ce-piață, ca să le asculte ofurile, Bocșor tot amenință cu ieșirea din criză, și câte și mai câte. Da, poate, pentru că „peștele, de la cap se împute!”. Sau poate e de vină lipsa de inițiativă de jos – cum ar putea să crească ceva ce nici măcar nu există?!

Cu sau fără supoziții sau explicații, în sfârșit pot să anunț debutul Cenaclului literar Corespunderi, din cadrul Facultății de Litere, UGAL. Minunea s-a întâmplat zilele astea, ocazie cu care s-a lansat și un blog dedicat Cenaclului, care poate fi vizitat aici. (și o să intre și la lista mea de bloguri, pentru că merită)

Mulțumim domnului profesor Cătălin Enică, care a acceptat să ne îndrume în această acțiune, și celor care au participat, și invităm pe oricine scrie, vrea să scrie, sau vrea să vadă cum se scrie să ia parte la ședințele săptămânale (sau aproape săptămânale).

Calendarul, textele și cronicile pot fi citite pe:
www.corespunderi-ugal.blogspot.com

Random 7

2011-04-15T07:16:00.000+03:00

42. Plouă, e frig, urlă vântul de zici că și-a pierdut Iarna un pantof când a plecat de-aici și acum s-a întors înjurând să și-l recupereze. La cât iubesc eu tipul ăsta de vreme, mă gândesc serios să nu mai ies din casă cel puțin două săptămâni…

55. Ador felul unora de-ași exprima sinceritatea – mai ales inconștient. Auzi succes(urile) unui individ pe care nu-l înghiți de nicio culoare și imediat începi să face crize. Ei, ce demnitate mai e asta? Măcar așteaptă să ajungi acasă sau baricadează-te într-o cabină de-aia de veceu ecologic de care-au pus ăștia pe străzi. Știu că miroase ca la … veceu!, dar măcar nu cazi în penibil. O mare favoare societății ar face-o nea` Funebru înființând niște facultăți din care să poți ieși licențiat în imitarea pietrei, că nu-s tocmai puțini cei care vor să învețe să se abțină din a-și mai arăta stările.

Mergând tot pe linia sincerității, dar sub o altă formă, ieri dimineață pe la 10 i-am dat bună seara unei profesoare când am ieșit din sală. Cine-a zis-o pe-aia cu gura păcătosului, a zis-o bine – tanti e mai tare ca orice somnifer.

73. De fapt, toată povestea asta e o chestie ce ține de autocontrol – foarte folositor, dacă nu vrem să ne sărim de gât unul altuia și nu, nu pentru a ne îmbrățișa. Jungla e drăguță acolo unde e, animalele sunt și ele simpatice și, mama mă-sii, sunt de-ajuns, nu e nevoie să li se alăture și jumate (ca să nu zic trei sferturi) din omenire! Cum era reclama aia cu cerbul: gândim problema, că doar nu suntem animale!

17. Bucuria, tristețea, disprețul, zvâcniri de orice preț – ține-le pentru tine, sau așează-te lângă un necunoscut pe o bancă și povestește-i. E musai să n-aibă idee cine ești. Toate trăirile astea fac parte din ghiveciul din care suntem construiți moral, din eul nostru, și aruncându-le în stânga și-n dreapta, nu facem decât să le pierdem.

5. Am ascultat încercările de piese care concurează la Eurovision anul ăsta. Câștigă suedezul, dar eu ador piesa Bosniei. Nu știu ce au oamenii ăștia, parcă-s blestemați de vreun zeu al muzicii extrem de morocănos – niciodată nu i-am văzut veseli pe scenă (mă refer la bosniaci).

Au un stil al lor senzațional, grav, care vine din structura poporului probabil, pentru că am descoperit acest ceva la mulți oameni de muzică bosniaci – și încă îmi aduc aminte cât de mult îmi plăceau băieții de la Regina prin 2009. Au o tristețe poetică, o chestie care nu te lasă să zâmbești, oricât de vesele ar fi versurile piesei, și tocmai ăsta e lucrul care te face să îndrăgești piesa:

Peronul tatuaților. Toiagul lui Aaron.

2011-04-12T07:11:00.000+03:00

.- fragment -

Nu-și dădea seama când își revenise. Nu știa nici ce se întâmplase cât fusese inconștientă,. Îi era frică, se blestema că-și lăsase corpul pradă unor momente de paralizie, în care nu mai avusese control asupra ei însăși. Înăuntru era mai rece ca într-un spital românesc. Dacă pășeai pe pardoseală, căldura pașilor ți se imprima pe suprafața înghețată, riscând să rămână acolo pe vecie. Suflul care îți ieșea din plămâni părea aproape solid, și în obraji îți apăreau două pete de purpură cu care ai fi putut concura modelele machiate de mâinile iscusite ale unei cete întregi de stiliști. Din când în când, câte-un suflet de aer răscolea încăperea, punând într-o mișcare bolnavă particulele de ger, care ajungeau să-ți joace ca niște săbii ascuțite pe piele. Barele care atârnau din plafon erau și ele acoperite de o pojghiță de solzi albi. O cană de cafea caldă așezată din întâmplare în chilioara asta de tren s-ar fi solidificat cu totul, până ar fi ajuns o singură materie, nedefinită, un melanj grosolan.

Sacadat, pe ritmul unei muzici închipuite, se auzea războiul a două materiale solide și țepene.. Bătăile răsunau în gheața holului, anunțând parcă un eveniment solemn, la care ar fi meritat să ia parte întreaga omenire. Din turla unei biserici dacă ar fi sunat, ar fi izbutit să adune în trei mișcări tot satul

Pașii o dirijară către compartimentul din care venea zgomotul. În drum, încercă să le numere și să le rețină. Unu, doi, trei … nouă ... Pierduse șirul. Întorcând capul, își dădu seama că ușa pe care intrase se estompase undeva între compartimente, și că toate chilioarele din jurul ei păreau la fel. În copilărie, întorcându-se cu cheia de gât de la școală, i se întâmplase de câteva ori să nu mai recunoască drumul spre casă. În primii ani, o aducea bunică-sa, o femeie solidă, veșnic rujată cu un tub de ruj verde, celebru în anii de după revoluție, iubit de babe, pentru nuanța roză pe care-o prindea pe buze, duhnind a parfum, cu pălărie și fileu care-i strunea părul decolorat cu apă oxigenată. De fiecare dată când venea la ea să o ducă la școală, o punea să se așeze în genunchi, cu fața spre un colț al camerei care, credea ea, arăta spre Răsărit, și să bolborosească o rugăciune pe care ea o citea cu voce tare, să o audă vecinii. Fata înjura printre dinți toată suita de sfinți, încercând să-și dezmorțească genunchii, în timp ce bunica, pioasă, nu-și ridica privirea din linoleumul de pe jos și dădea din cap în față și-n spate, pe măsură ce citea pomelnicele pentru vii, pentru morți, rugăciunile de dimineață sau feluritele acatiste, ca să-i dea nepoatei un model de bună-purtare creștină. Desigur, scena se petrecea numai după ce baba parfumată își aranja părul pe bigudiuri și consuma un tub de ruj pe buzele ei vinete, ca să nu apară ca o oarecare în fața divinității.

Odată, maică-sa veni mai devreme acasă de la muncă. Găsindu-și odrasla încercând s-o imite pe Maica Tereza și pe soacră-sa lângă ea, funcționând ca exemplu, mai-mai că era pe cale să facă un atac de cord. Fata singură izbuti să scoată ghearele maică-si din buclele bunicii credincioase, împreună cu jumătate din podoaba capilară a celei din urmă.

De-atunci, ea primi cheia casei legată cu un șnur împletit pe care și-o puse la gât, iar babornița nu mai puse piciorul în casă. De rugăciunile ei, nu se mai auzi decât când Lena se îmbolnăvi de pneumonie. În anii de după revoluție, în apartamente era atât de frig pe perioada iernii, încât oamenii înghesuiau pe sub pervazul ferestrelor cârpe, prosoape, burete, ca să împiedice gerul să mai intre. Totuși, fata începu într-o iarnă să tușească, iar părinții o purtaseră prin toți doctorii din oraș. Cu un așa necaz, familia cheltui sute de mii pe medicamente, dar Lena tot nu dădea semne să-și revină. Mamă-sa se refugia câte-o jumătate de oră, seara, ascultând vinilurile vechi în surdină, iar taică-su pleca de-acasă și se plimba pe străzi, încercând să uite. Fata tușea în continuare, atât de rău încât jurai că mai are puțin și-și dă plămânii afară. Iarna, de sărbători, când toți copii din bloc mergeau cu colindul și-și făceau seara socoteala câștigului, copila tremura de febră în pătură trăgându-și înapoi lacrimile de pe obraji. Și-ar fi băgat unghia în gât, sperând să moară ca păsările, doar s-o știe pe mamă-sa liniștită, și pe taică-su, acasă.

În momentele alea, scorpia de bunică-sa se găsi să-și arate înțelepciunea spunând la toată familia că fata e posedată de duhuri rele, din cauza ignorantei de noră-sa, care a îndrăznit să-i alunge credința, dând-o afară din casă. Fu picătura care umpluse paharul. Până și fiu-su o înjură ca la ușa cortului, acuzând-o că nu face decât să-i distrugă familia cu intrigile ei.

Lena fu dusă iar la doctor și i se prescrise un vaccin care costa enorm, dar pe care părinții l-au cumpărat fără să stea pe gânduri. Fata trecu cu bine prin iarnă, iar de curva creștină nu se mai auzi nimic.

Cheia îi servise mulți ani ca talisman care îi dădea siguranță pe drum. Se agăța de ea, ca de un colac de salvare, o invoca atunci când auzea urletul vreunui câine sau când vedea vreun vagabond nebun care vorbea cu vreun duh invizibil de pe umărul său.

Astăzi nu avea cheia la gât, dar mâna îi căuta șnurul prin jurul gâtului subțire și alb. Cu vârful degetelor de la picioare, atinse ușa compartimentului din care venea zgomotul.

Murder By Death

2011-04-07T20:18:00.000+03:00

Murder by Death e un film din 1976, despre un nene – putred de bogat, care invită cinci dintre cei mai răsăriți detectivi ai vremii la reședința sa, ca să rezolve un caz de crimă. Un pic de comedie, thriller, dramă e prea mult spus, suspans la greu, o mulțime de indicii date cu pipeta compun – toate la un loc – un debut drăgălaș al lui Robert Moore (tipul avea să mai producă niște încercări tot tragi-comice îmbibate în suspans și detectvistică), dar nu despre asta voiam să scriu azi.

Murder by Death e o trupă americană care împrumută numele filmului din `76 și o caracteristică fundamentală a acestuia – amestecul. Tipii – patru la număr – cântă un rock amestecat cu country, goth, indie, folk, un instrumental fabulos și un aer de muzică narativă, care merge extrem de bine ca soundtrack.

Trupa activează din 2000, dar bineînțeles, la mine ajunge după 10 ani – hai, 11 – de la înființare (tot e bine). I-am auzit prima oară vârâți în soundtrack-ul de la Inglourious Basterds (ce dor îmi e de Tarantino, frate..), cu o piesă care sună demențial de … altfel – Coming Home.

Primele albume urmează un fel de fir narativ, în care personajele sunt niște exemplare dintre cele mai diverse – zombies, lupi, stafii, morți, Satan însuși care trage o cafteală zdravănă (parodică, desigur) cu un sătuc din Mexic, un fel de poveste, basm pentru copii rostit de voce, cu substrat serios, frumos captat de instrumental. Trimiteri la bucăți epice găsim încă din numele albumelor, primul dintre ele, lansat prin 2002 arătând cu degetul spre unul dintre cele mai celebre filme culte ale epocii - Like TheExorcist, But More Breakdancing (pe site e postată și ”povestea pieselor” - câteva rânduri despre cum au fost scrise și/sau interpretate) se integrează perfect, la fel ca și EP-ul I'm Afraid of Who's Afraid of Virginia Woolf.

Interesant mi se pare, pe lângă poveste și atmosfera de film noir clasic, experimentele vocale ale solistului (la origine, chitarist) – Adam Turla, a cărui manieră de a interpreta se schimbă pe parcursul a celor cinci albume ale trupei, și tipa care cântă la violoncel –Sarah Balliet.

Oamenii ăștia mi se par niște nebuni aleși pe nealese – cât mai pestriți cu putință – ca să povestească, ca la o șezătoare, foarte cald, foarte prietenesc și natural, povești cu stafii și draci. Că doar nu degeaba și-au ales oamenii numele după un film mystery. (nu, nu apare Scooby Doo pe nicăieri).

Ăsta e Myspace-ul trupei, pe care se pot asculta câteva piese (recomand, totuși, audiția integrală a - cel puțin - ultimelor albume), și aci e Coming Home care mi-a atras atenția anul trecut, după capodopera lui Tarantino:

Câmpiile Elizee.

2011-04-04T06:41:00.000+03:00

Ei, acum… ce-ți rămâne de făcut? Am un Ford din `52, moștenire de familie, cu pielea de pe banchete roasă de timp și de cerberi. Bunică-meu avea vreo trei din ăștia în curtea din spatele casei. Erau folositori. Nu lătrau la noi, se dădeau numai la cei pe care nu-i cunoșteau. Într-o vară, bunicii mei au plecat în voiaj. Au lăsat cerberii liberi, să păzească împrejurimile, și casa. În noaptea aia, un copil din sat a încercat să intre pe fereastra sufrageriei. Auzise el că bunicii sunt plecați – veștile circulă repede în satele de munte – și a zis că asta-i șansa lui. Și-a adus scara și a proptit-o de perete. Atunci, unul dintre cerberi s-a aruncat în carnea lui și l-a sfâșiat în miliarde de bucăți fine de om. După asta, însă, s-a dat înapoi, și-a șters botul umed și s-a trântit la pământ. A rămas așa până a venit bunica, extenuat, fără vlagă, nemișcat, fixând luna care se rotea și se rotea ca o muscă beată prin fața ochilor lui. Bunica s-a dus în supermarket și i-a cumpărat o lămâie. Un cerber n-are voie să facă decât o victimă pe viață. Pe urmă, a împachetat câteva cămăși de-ale bunicului, o pereche de pantofi, vreo două de blugi, brățara lui, o cordeluță de păr și mandolina. Le-a așezat pe toate lângă cerber. A împletit din rafie un șnur pe care a atârnat o monedă de aur, și i-a pus-o la gât. I-a zis:

…

Eu iau Fordul. Tu, fă-ți o plută. O să mergem într-un loc, unde curge un șnur de apă pe lângă stânci. Acolo, sus, oamenii au săpat o bucată de șosea. Eu pe-acolo merg. În mijlocul drumului, așez un casetofon și dau drumul la muzică. Opresc mașina în drum și mă aplec peste balustradă, ca să te văd.

Tu te chinui cu pluta. Așa-ți trebuie, dacă nu ești în stare să legi două lemne. Ești singur acolo, jos, și nici măcar nu ești în stare să-ți ții echilibrul – și când te gândești că voiai să mai iei pe cineva! Poate-ar fi fost mai bine. Poate aș fi avut ocazia să-i așez și eu acelui cuiva o monedă de aur la gât, pentru vameș.

Plesnesc de răutate și sunt conștientă de asta, dar nu pot să nu mă bucur văzând că până și valurile se trag repede de sub picioarele tale.

Cred c-am să mă întorc la mașină și-am să închid portiera tare, să auzi. Am să pun cheile în contact și-am să-mi iau repede hasta la vista, baby de la stânci. Casetofonul, ți-l las, ca să-ți aduci aminte de mine, iar ăsta să fie ultimul tău gând. Nu te teme, n-ai nimic de aur, n-o să intri. Acolo, o să fiu doar eu, el, bunicul și cerberul. Fordul, o să-l parchez pe undeva, la soare.

(melodia începe pe undeva pe la 0:30)

Random 6

2011-03-31T20:15:00.001+03:00

53. And i say: hello, taste! (fără/cu motiv – și nu, nu mă refeream la gust, ci la tastatura de telefon) N-aș putea să înțeleg nici într-o mie de ani de ce se chinuie oamenii apăsând pe un ecran gol niște pătrate care-ar simboliza tastele. Mă depășește domeniul. E ca și cum ai bea apă colorată în maro și-ai zice că-i cafea – ceea ce mi se pare cu totul grotesc, ba mai mult, aproape o insultă la adresa cafelei. Pe cei care se descurcă, îi felicit din tot corasonul meu (mai sunt și unii masochiști cărora le place – îi felicit și pe-ăia, dar mă bucur că nu mă număr printre ei)! Problema mea era că… îmi lua câteva secunde să-mi dau seama care era capul și care era fundul fostului meu telefon – n-avea decât display-ul.

21. De câteva zile bune -de când am citit articolul lui Stephen- am făcut o pasiune pentru ceea ce-nseamnă Madame Hooligan, adică Radu Almășan (ex-Bosquito, pe care l-am auzit și ieri, în emisiunea City Revolution de la City FM, vorbind despre trupă, State, și alte drăgălașe subiecte vis-a-vis de direcția Indie în muzică) și alți copilași talentați – vorba vine, numai copilași nu-s ei. Rar mi se întâmplă să ascult un album continuu și să mi se pară că se potrivește unei suite de miliarde se sentimente și stări. Antiheroes cred că e cea mai recentă capodoperă muzicală. Totuși, de ce trebuie să fie românii atât de bătuți de soartă, încât să nu poată cumpăra dintr-un magazin autohton un album al unei trupe cel puțin jumătate românești?!

2. Mi-am dat seama a mia oară că prefer să șed cuminte la rând la ghilotină, decât să mă încalț cu pantofi.

90. Săptămâna asta am fost dată afară din bibliotecă. E a treia oară la viața mea. Nu făceam nimic, stăteam pe scări. Se pare că până și nimicul deranjează.

43. Încep să mă cam sperii. Știu de ce, dar nu vreau să recunosc. Mă sperii de afară, mă sperii de ceasul electronic, mă trezesc din somn speriată, întorc capul după maxim 10 pași, gândindu-mă că o gură imensă de pește mă urmărește și este gata în orice moment să mă înghită. Mă visez în armată, cu un Kalashnikov pe umăr, cu bocanci grei și cu câțiva centimetri în plus în înălțime, măcar să par și eu mai… periculoasă, doar-doar s-o speria peștele! Știu că gura tot o să mă înghită la un moment dat, dar nu pot să-mi iau gândul de la ea, mai ales acum. Mi se pare a dracului de aproape și aproape că-i simt mirosul de alge și ancore ruginite trase de pe fundul mării.

28. Am ratat un minunat festival de film rusesc (cu intrare gratis, de-asta mi-e ciudă!), dar îmi iau revanșa data viitoare.

77. T-Bone Burnett e un geniu, v-am mai zis asta?

Peronul tatuaților. Numere

2011-03-28T16:19:00.004+03:00

- fragment -
[…]

S-a trezit cu spatele strâmb din cauza poziţiei nefireşti în care stătuse mult timp, şi cu o durere de coloană, de parcă o turmă de elefanţi s-ar fi antrenat pentru război pe spatele ei. În mod ciudat, gara era pustie. Un singur felinar la care bâzâia din inerţie o muscă lipicioasă stătea ţeapăn şi privea ca un miop vitraliul colţuros al cărui geam nepermis de murdar aproape că nu se mai distingea de grinzile de fier forjat între care era prins. Nici o rază de lumină nu îndrăznea să-l străpungă, ca şi cum i-ar fi fost frică de-o boală a mizeriei care ar paşte-o fără îndoială dacă s-ar fi refractat prin el. Până şi lumina bolnavă a felinarului se întorcea cuminte şi supusă înapoi, după ce termina bucata de drum de până sus.

Pe peron nici ţipenie de om. Doar într-un colţ, lângă o fostă casă de bilete, zăceau amorţiţi câţiva saci de pânză însemnaţi cu cifre. Era probabil încărcătura unui marfar…

Patru linii de tren se lungeau din faţa ei spre linia orizontului. Dincolo de ele, prin praful închegat pe asfalt, se amestecase un câine lăţos, tot numai moaţe – albe şi negre, cu botul cuminte aşezat pe labele din faţă, stând pe burtă şi mişcând alene o coadă obosită şi plină de praful pe care-l ştersese mai bine de jumătate de oră, şi tot nu terminase. Sufla greu şi tremura din tot trupul pe măsură ce aerul rece îi pătrundea în plămânii, se pare, bolnavi. Din gât, probabil, scotea un hârâit de bandă audio stricată, aşa cum scot bolnavii de TBC. Dacă ar fi fost om, şi-ar fi găsit pe stradă o hârtie de cincizeci de mii, pariu pe şoseta mea dreaptă că nu i-ar fi luat. Ăsta ar fi fost păcatul lui, din cauza căruia ar fi sfârşit răsturnat din tren pe peron, lângă ea. Cel puţin ar fi avut tovarăş de palavre. Aşa, îi despart liniile de tren. Ea aici, el dincolo, peste calea ferată.

Adunându-şi genunchii şi aşezându-se turceşte, ea îşi găsi un loc de unde să-l vadă mai bine. Niciodată n-a înţeles de unde au făcut câinii rost de ochi ca ăia. Nici pe la licitaţii de antichităţi nu găseşti. Veşnic afectaţi, umezi, parcă plini de lacrimi şi de rugăminţi către un necaz despre care ştiu că va veni, dar mai încearcă încă o speranţă de a-l îndupleca să ne ocolească. Sau, şi mai bine, către grupuri-grupuri de oameni vineţi care nu se dau din calea lui – se simt prea importanţi ca să se mişte, aşteaptă mâna divinităţii să se proptească în faţa lor, în semn de apărare. Două găuri de smoală cumpărate la schimb pe-o bere de la un traficant care n-are simţul drămăluirii. El şi le-a pironit pe chip.

I-a zis Camaradul. E camaradul ei de pe bucata de piatră care se vede dincolo de şinele de tren din faţă şi care, culmea! – nu se uită cu ură.

Totuşi, i-e frică să o vadă. E ca şi cum ţi-ai face un prieten la distanţă. Îl saluţi azi printr-o scrisoare, mâine îţi răspunde. Tu îndrăzneşti, şi-i scrii mai mult, poate... îi povesteşti despre tine, despre obiceiurile tale, îi spui la ce oră te culci, la ce gen de filme te uiţi de obicei, ce citeşti, cum îţi place cafeaua. Mai bârfeşti un coleg de serviciu, mai vorbeşti de Beatleşi. El îţi îndrugă istorii lungi despre fericirile şi supărările lui, dar, când vine vorba de-o discuţie faţă-n faţă, te eschivezi. Parcă ţi-e ruşine. Parcă te gândeşti că, dacă o să vină momentul şi tu te vei prezenta, el îţi va spune "Mă confundaţi!", şi va pleca, doar ca să ascundă adevăratul motiv – în carne şi oase nu eşti aşa cum credea el că eşti. E cam aceeaşi chestie pe care-o fac puştii pe site-urile de socializare. Cu singura menţiune că, pentru ei, s-ar putea să se sfârşească şi altfel, şi în loc de "Mă confundaţi!", prietenul s-ar putea să spună "O, dar eşti perfect – vedea-te-aş în formol!"

A început să-i fie frig. Când vin şi pleacă, trenurile fac curent. În mod curios, nimic nu se mişcă, dar pe sus se îngână un curent de aer rece cu geamănul său cald. Acum şi-a dat seama că ar fi trebuit să-i dea ceva de mâncare. I-ar da lui dacă ar avea. N-are. Un codru de pâine, se spunea prin poveşti. Auzea, prin vene curgându-i, zgomotul pe care-l făcea magnetofonul Soiuz în pauzele dintre poveşti, ca o gaşcă de purici care se ceartă pe-un papuc vechi. Era minunea care liniştea nou-născuţii revoluţiei. Nu la fel de interesant ca aifonurile, desigur. Sau piesele de teatru de la radio, unde-l auzea pe Pittiş, sau "Noapte bună, copii!", care dădea stingerea pe la ora opt… Dacă nu te culcai atunci, venea patrula. Aşa-i spunea mama. Nu înţelegea ea prea bine cum stă treaba cu patrula asta, îşi imagina că e vreun fel de maşină neagră zburătoare, care pluteşte pe la toate ferestrele caselor în care locuiesc copii mici. Pe ăia pe care-i prinde treji la ora opt, îi ia frumos cu plasa de prins lilieci, şi-i vâră-n portbagaj. Şi pleacă mai departe, la alte case, şi-n urmă nu rămâne decât fumul de la ţeava de eşapament, căci maşina e, desigur, o Dacie 1100 – nu prea circulau multe BMW-uri pe stradă pe-atunci. Desigur, ar fi fost oarecum dezamăgită să afle că o patrulă comportă vreo doi sărmani angajaţi la stat, proaspăt scăpaţi de sub eticheta de miliţieni, sictiriţi până şi ei de drumul pe care-s nevoiţi să-l facă.

Oftă aproape organic, din străfundul plămânilor, şi respiraţia ei se confundă pentru un moment cu cea a câinelui. Îşi şterse de pe frunte valul de oboseală, şi-şi drese vocea. În fond, de cine se ascundea? Nu era nimeni prin jur care să o audă. Musca bâzâia în continuare o serenadă mucegăită la felinarul ei, ca o Maria Callas în faţa unui public mort de foame. Nimeni n-ar fi putut s-o acuze că s-a scrântit dacă ar fi început să vorbească tare.

Miji ochii şi fixă blana câinelui, ca şi cum ar fi vrut ca vocea ei să-l pătrundă prin carne, şi să-i ajungă direct în stomac. Camaradul ei asculta tăcut. Câtă nevoie avea de cineva care să ştie să tacă. Oamenii n-au în minte decât cupluri de opuse: alb-negru, curat-murdar, viaţă-moarte. Dacă zgomotul înseamnă viaţă, atunci firesc este să considere tăcerea ca moarte. De-asta nu le place să tacă, au impresia că, dacă irosesc o secundă, un drac mic şi negru venit din măruntaiele pământului îi trage după el la fund. Nu-i aşa, Camarade? Camarade, câte-ţi spun! Câtă răbdare ai să m-asculţi! Îmi vine să-mi rod unghiile de ciudă că nu am o chilioară a mea de doi pe doi, unde să te ţin cu mine, măcar să nu mai tremuri în frig şi praf. Stau cu picioarele încrucişare cu neruşinare şi încerc să-mi controlez gândurile, să le ghidez spre tine. Nu spun nimic cu voce tare, pentru că mi-e prea frică, dar am auzit că, dacă mă străduiesc destul de tare, s-ar putea să mă auzi aşa, chiar dacă-ţi vorbesc pe muţeşte.

Uite, Camarade, lumina de la felinar s-a făcut un pic mai puternică de când am început să vorbesc cu tine! Ştii ce mă gândeam? N-ar fi rău să încerci să-mi răspunzi şi tu, tot aşa, poate stabilim un canal de comunicare telepatică între noi. Nu? Ţi-ai ridicat totuşi botul, înseamnă că te-am atins cumva.

Mai sunt unii care spânzură câini. Huligani. Să-ţi spun drept, nici eu nu mă împac foarte bine cu naţia voastră. M-aţi compostat când eram mică. Şi-am făcut douăşpe injecţii, că aşa era mecanismul. De tine nu mi-e frică. Am amorţit de când stau aşa. Mi-au îngheţat picioarele. S-au făcut albe şi subţiri; prea subţiri. Dar mi se pare că aşa erau de când m-au aruncat din tren. N-au binevoit să-mi dea şi o pătură, s-o trag peste mine dacă mi-e frig. N-au ruşine. Ăştia? Ar dansa batacanda pe sicriul tău de te-ar vedea mort! Şi-ar prăji frigărui la lumânările tale! Uite, la lumină şi mâinile îmi sunt albe. Şi degetele, lungi şi netede. Aş pleca şi te-aş lua cu mine, dar mi-e greu să mă mişc, de parcă mi-au săpat un loc în aer, şi m-au înghesuit acolo. Au pus pe urmă şi-un capac invizibil peste mine.

Acum ţi-am văzut cheia de la gât. De la ce e; de unde stăteai înainte? Chiar aşa, cum de-ai sfârşit aici? Te-au dat şi pe tine afară? Dar de ce nu pleci? Te văd destul de zdravăn, eu cel puţin sunt obosită, dar îmi revin, nicio grijă.

Camarade, vine trenul! Ia uite-l cum se balansează, zici că dansează tangou pe şine. Fără partener, aşa cum învaţă puştii de la dansuri sportive să se mişte, în primele cursuri. După aia, le găsesc îndrumătorii câte-un alt fraier cu care să facă pereche. Se descurcă ei şi aşa. Mie niciodată nu mi-au plăcut. Mi se par subnutriţi, şi fetele şi băieţii. Când îi văd aşa, în costume fistichii, cu sclipici şi-n urechi, ca să dea bine la cameră, mişcându-se pe aceleaşi mişcări ca şi sutele de elevi de dinaintea lor, mi se face greaţă. E doar încă o turmă care încearcă să se subjuge unor reguli – de bună voie şi nesilită de nimeni!

Mai are un pic şi ajunge. Nu-mi mai aduc aminte dacă a oprit când m-a lăsat pe mine, sau m-a aruncat din mers. Probabil a oprit, să se mai dezmorţească şi naşul, să-şi ia o cafea, să stea la o ţigară, să admire şi el... peisajul… roţilor de tren! Le-aş trage pe toate, pe toate!, de pe şine, şi mi le-aş pune la gât, ca într-un şirag de perle zimţate şi pline de rugină. În fond, mi-ar semăna. Slabe –moarte, şi aproape oranj, s-ar legăna pe funia din jurul gâtului meu, aşteptând ziua când le voi lăsa să cadă. Aşa, îmi dau impresia c-au obosit de când se tot rotesc. Am ajuns să le văd oasele ieşindu-le prin încheieturi, e clar că mi-e dor de nişte dungi proaspete de verde!

Se sforţă să-şi adune forţele, şi se ridică în picioare. De-aici, de sus, pot să-mi văd tălpile, călcâiele. Ha, ia uite... habar n-aveam că m-am tatuat. Probabil am uitat, în ultima vreme uit o mulţime de lucruri. Acum vreo două zile am uitat să ridic geamul de la baie, să se aerisească – mai ţii minte că ţi-am zis de girafă? Sau nu ţi-am zis… ah, şi asta am uitat!... În orice caz, s-a sufocat. Când am sunat la pompe funebre şi le-am zis, au început să-mi urle în telefon că ei n-au o targă de dimensiunile necesare, să mă interesez pe la vreun circ. Mi-a părut rău pentru ea. Totuşi, ce m-o fi apucat să-mi tatuez un 14? Am să-mi iau o agendă, şi-am să scriu tot ce fac de-acum, ca să nu mai am surprize de-astea.

- Fragment -

Pavlov și Knightley

2011-03-24T17:00:00.003+02:00

Din când în când, nu poţi să-ţi controlezi degetele. Te trezeşti că zvâcnesc să iasă dintre vine, că se chinuie să-şi găsească loc afară din carne şi piele. Chiar dacă te uiţi la ele şi le vezi că stau pe loc, undeva în subconştientul tău îţi dau seama că abia stau, abia rabdă, ca şi cum ar fi cumva în trecere, suite pe o bombă din Al Doilea Război Mondial care stă să explodeze – vezi, îi lipseşte cuiul.

Din când în când, simţi că o iau la goană singure, de nebune. E semn că s-au desprins de restul corpului şi acum au libertate – se poate chestia asta? În fond, tot ce-avem în noi se confundă la un moment dat într-un… noi, un singur noi, o singură farfurie de brânză cu smântână, care e, în fond, o singură farfurie de brânză cu smântână, chiar dacă-i mai sărată în colțul din dreapta, sau mai rece în stânga. Doar n-o începe acuma brânza să se detașeze de restul și să plece unde vede cu ochii, no fuckin way!

Știi că ceva scârțâie atunci când te uiți cu indiferență la un lucru fără de care acum ceva vreme nu puteai trăi. Nu e prea grav, e doar un soi de maturizare, semn că ești gata să te desprinzi de orice și să mergi mai departe. Mai greu este să priceapă și orice-ul chestia asta.

Oare cum și-a dezvățat Pavlov câinele să mai aștepte porția de mâncare în fiecare zi? Ce șmecher și ăsta! A luat bietul câine, l-a învățat cu binele în fiecare zi, până i-a indus starea aia de nu pot trăi fără tine (mâncarea, adică… vi-l imaginați pe Baciu cântând chestia asta pentru potaie?) și pe urmă nu și-a mai adus aminte de el decât în studii. Reflexe condiționate. Subconștient. Filosofia minții.

Trebuie doar să dai impresia că poți. Nu-i așa? Poate nu zburdăm de fericire în fiecare minut, dar ne-am fabricat un zâmbet care nu ni se mai desprinde de față. El minte. El îi minte pe cei din jur. Mințind bine, ajunge să ne mintă și pe noi. E doar autosugestie. E ca și cum ți-ai spune în fiecare zi Numele meu e Keira Knightley. Cât îți ia ca după 3 luni, să te recomanzi la un interviu – Keira Knightley? Desigur, după o porție bună de râs și-o înghițitură de cafea, angajatorul va trece peste șocul de-a sta de vorbă cu așa o personalitate.
Minciuni. Da, dar necesare.

Mândrie

2011-03-20T07:50:00.001+02:00

Motivul de mândrie dezvoltat asiduu şi declarat de orice om pe care-l prinzi pe stradă disponibil să vorbească este faptul că nu mă uit la televizor! – cu un zâmbet superior pe bot, eventual mişcând capul în stânga şi-n dreapta pe ritmul negaţiei, şi simţindu-se, mai mult ca sigur, parte a unui cerc restrâns de iniţiaţi, care deja dau dovadă de prea multă bunăvoinţă răspunzându-ţi.

La îndepărtarea generală de mijloacele de informare, am contribuit cu toţii - noi ne-am bucurat la început, când au început să se difuzeze Ştirile de la ora 5, pentru că deveniseră un adevărat spectacol. Pe urmă, le-am abandonat, dar ideea era deja desprinsă – TV-ul dăunează grav sănătăţii.

Ziare nu mai cumpără nimeni, că e greu să nimereşti coşul de gunoi pe care scrie hârtie după ce-l citeşti (asta ca să găsesc un motiv decent…), dar mai ales pentru că, aşa cum ne-am format o concepţie despre Ştirile de la 5, am dedus noi câte ceva şi despre ziare – pe toate le-am trecut în categoria ziarelor de scandal, care nu prezintă decât ştiri cu şi despre Bahmuţeanca sau Bote. Că mai există şi-o Dilema Veche pe lângă ele (biata de ea), nu vrea nimeni să ştie.

Presa pe Internet e aproape imposibil de citit, pentru că mereu apare tendinţa de a abandona pagina cu pricina şi de-a deschide site-uri infinit mai interesante – cum ar fi cele de socializare on-line, pe care puştanii să-şi exerseze abilităţile de pregătire a ritualului de împerechere (nu toţi, şi nu toate reţelele de socializare - mai sunt unele care trimit ştiri despre anumite evenimente, alea sunt scuzabile). Cade, aşadar, şi varianta asta.

Ce e mai rău e că mulţi dintre noi îmbrăţişează concluziile astea fără să fi cunoscut vreodată formatul unei emisiuni de ştiri, şi fără să fi simţit vreodată mirosul de plumb al unui ziar proaspăt tipărit. Aşa-i învaţă părinţii, aşa aud la noi, aşa zic şi ei mai departe. E cam aceeaşi chestie pe care am făcut-o eu acum vreo 15 ani, când m-a tras mătuşi-mea de-o aripă la un fel de ceai organizat de-o rubedenie mai îndepărtată – am bătut din picioare ca nebuna şi-am început să urlu că eu nu vreau să mănânc baclava, din simplul motiv că auzisem de la maică-mea că are nuci – în mintea mea de copil, vedeam nucile vârâte-n prăjitură cu tot cu coajă şi nicidecum curăţate şi micăţite. S-au luptat un pic cu mine până să mă facă să gust..

Snobismul e-n floare, aşa că după ce-ţi este trântită în faţă o afirmaţie ca Nu mă interesează ştirile! , s-ar putea să te trezeşti şi cu continuarea – Mai bine iau o carte. Zău? Levantul? Au mai luat-o şi alţii…şi tot o iau, de vreo 10 ani (poate n-au nevoie de 15 ca s-o termine!). Nu-i aşa, tu eşti incultul care se uită la ştiri, ca ştie cât să se împrumute pe la rude dacă mai are chef să mănânce un colţ de pâine după ce i s-au prezentat tăierile salariale, iar el e Emirul (şi toate le are), al cărui unic scop în viaţă e să se cultive prin mijloace inaccesibile publicului larg, dar perfect compatibile cu intelectul său super-mega-extra-hiper-dezvoltat.

Ce dacă habar n-are că lumea e din nou în război sau că Japonia a fost aproape ştearsă de pe hartă de-un cutremur scos parcă din filmele SF?

Tocmai acum, când putem informaţia circulă mai repede ca oricând, noi ne trezim să-i dăm cu piciorul! Un film genial de prin 2003 spunea povestea (fictivă, cred) unei femei, activistă de partid din RDG, care intră în comă chiar înainte de căderea Zidului Berlinului. Îşi revine câteva luni mai încolo, dar doctorul recomandă familiei să nu o supună unor şocuri puternice, aşa că nu i se spune despre transformările prin care tocmai trecuse naţiunea germană. Ba mai mult, familia încearcă să-i inducă ideea potrivit căreia zidul n-ar fi căzut niciodată, statuile lui Lenin n-ar fi fost niciodată dărâmate, la aprozar s-ar găsi în continuare murături comuniste – fi-su` chiar înregistrează, cu ajutorul unor prieteni, emisiuni de ştiri despre cât de bine o duce comunismul în Europa, ca să nu-i zdruncine din nou sănătatea.

Noi – cei mai mulţi – nu suntem nici recent întorşi din comă, nici genii cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, nici surzi şi muţi şi n-avem nici vreo carapace anti-radiaţii ca să ne ferească de Fukushima reloaded (cel puţin, eu nu dispun de aşa ceva) aşa că ruptura de tot ce se petrece în lume nu ne este tocmai indicată.

Eu zic aşa – bre, lăsaţi naibii snobismul la o parte, sau o să vi-l las eu când n-o să mai suport să vă văd în halul ăsta… (să nu ziceţi că nu v-am spus!) Nu de alta, dar începe mie să-mi fie ruşine de ruşinea unora care declară mândrii că habar n-au pe ce lume se află..

Timp pentru nimic.

2011-03-17T17:28:00.000+02:00

Întotdeauna mi-a plăcut soundtrack-ul din Midsomer Murders. Avea un aer aparte serialul ăsta, cu toate căsuţele lui englezeşti acoperite de iederă, cu maşinile negre, cu inspectorul Barnaby şi acoliţii lui, cu crimele mai mult sau mai puţin datorate unor entităţi imateriale, dar pafumate şi ele cu aer englezesc, cu accentul ăla special.

Omenirea ar fi mai fericită dacă s-ar trezi într-o dimineaţă şi ar vedea scris mare pe undeva: ”fraţilor, de azi, nimeni nu mai face nimic!” – adică nici călcat, nici spălat, nici mâncat, de muncă nu mai spun! Până şi la vorbe s-ar face economie, şi la suflu, şi-am sta cu toţii ca într-un cimitir de semi-morţi. Românul, cum ajunge la lucru, trebuie să-şi ia liber. Îl surmenează drumul, probabil. Ar fi trebuit să nu se inventeze niciodată maşina, să mergem cu toţii pe jos, indiferent de distanţă. Atunci nu ne-ar mai conveni să mergem la muncă doar ca să ne întoarcem – ar însemna să ajungem acasă cu picioarele-n braţe. Ştiu că am renumele de Duracell sau Red Bull, dar mi se pare stupid. Măcar, stai naibii acasă de la bun început.

Ieri am uitat să cer staţie la maxi. M-a dus la Dunăre (că tare mi-era dor de ea!) Mi se întâmplă să moţăi uitându-mă pe fereastră, mai ales când e cald afară, Dio în căşti, loc liber în maşină.

Şi totuşi, îmi rămâne o întrebare – cum e cu permutările şi combinările astea? Eu îmi fac rezervă de pixuri, da? Fiecare pix din rezerva mea are la rândul lui o rezervă. Dar niciun pix din rezerva mea nu vrea să recunoască statutul lui de rezervă, şi speră că într-o zi, va deveni atacant. Problema e următoarea: cât un pix stă la mine în calitate de rezervă, pierde un timp preţios pe care l-ar putea petrece în slujba altcuiva, care n-are atacanţi – deci, pe unul din posturile principale. Şi de ce preferă să rămână rezervă? De ce i-o fi frică să recunoască? În fond, nu are nevoie decât de un dialog cu sine. Desigur, e şi mai grav dacă schimbăm perspectiva şi persoana verbelor şi pronumelor personale (care oricum se schimbă). În fond, toţi suntem pixuri, rezerve sau atacanţi. Mi-e scârbă de rezerve.

Am să încep să fac exerciţii de nimic. Timp de 2 minute în fiecare zi, pe la ora 18 jumătate, n-am să fac absolut nimic.

Agenda. Zaz

2011-03-13T16:32:00.001+02:00

Dacă stai bine să te gândeşti, lumea e extrem de mică. Pământul, cu totul, adică. După tragedia din Japonia, lumea a început să măsoare din toate părţile kilometrii care despart România de Cercul de Foc. Nu ştiu cât le-a dat. Puţin, oricum. Extrem de puţin. Atât de puţin, încât mai uşor ne e să ne ducem până-n Japonia, decât să coborâm la primul magazin şi să luăm o pâine. E mare deranjul, probabil. Mă despart 2 metri de parfumul din sticluţa neagră, şi cam tot atâţia de un peşte albastru pe care l-am scos la imprimantă şi l-am ţiplat, în timpul unei crize de mine. Vreo 30 până la ghiveciul de la fereastra vecinei, în care nu creşte nimic. Vecină-mea nu mai stă aici demult. A lăsat o familie de chiriaşi şi s-a dus să moară la nepoţi. Cât de aiurea poate fi să primeşti în casă pe cineva pe care ştii că-l vei găsi rece şi ţeapăn în maxim o lună? Nici nu vreau să mă gândesc. Nu ştiu ce să spun. Niciodată n-am ştiut ce să spun în momentele serioase, aşa că am preferat să tac.

Mi-am luat iar mere. Mama şi-a luat nişte iaurt, în care pune dulceaţă de gutui.

Eu vorbesc mult. Vorbesc ca să treacă timpul, sau ca să nu adorm. It`s funny. Unii oameni se simt bine când se-aud vorbind. La un seminar, profesoara trăncănea singură, vrute şi nevrute, şi părea că se bucură aşa de tare că îşi aude vocea, ca şi cum ar fi stat mută o viaţă de crocodil, şi-n dimineaţa respectivă şi-ar fi revenit ca prin minune. Ca o scorpie ce sunt, am întrerupt-o şi am început eu să vorbesc. Am pornit de la subiectul ei, dar m-am îndepărtat într-atât, încât nici eu nu mai ştiam ce spun. Am făcut-o doar ca să nu adorm de tot. Uneori mi se pare că dacă adorm, plec de-aici, şi cineva îmi şterge cu guma poteca din spate. Ce folos că am cheie? Încă o mai port la mine. E aceeaşi cheie pe care-o am din generală. Atunci au schimbat ai mei uşa. Venisem într-o zi de la şcoală, şi broasca murise. Am încercat să descui uşa, dar am rupt cheia înăuntru. Pe-atunci nu erau des portables şi am aşteptat şi eu ca un kinder cuminte ce eram, în faţa blocului, vreo 4-5 ore, până a venit maică-mea. Până seara, tata a dat comandă de altă uşă. De-atunci, păstrez cheia. E în buzunarul din spate de la blugi, acolo unde port şi calendarul cu AC/DC şi încă câteva fiţuici pe care mi-am scris demult numere fabuloase de vopsea de păr sau ojă de unghii. Acum am o agendă pe care n-o folosesc. E verde închis, cu o dungă roşie şi cu sigla AC/DC pe ea. Înăuntru are desenată o oaie cu o puşcă-mitralieră pe umăr. Da, e … aluzie la zodia mea. Şi la caracterul meu. O port la mine doar pentru că-mi place. Chiar dacă aş scrie în ea, aş uita că am scris.

Am un obicei bolnav în a-mi face fiţuici de-astea, şi pe toate le păstrez la mine. S-au chinuit ai mei vreo 20 de ani ca să scoată din mine un om organizat. Nimic. Nicio agendă nu s-a lipit de mine. Alarma de la telefon nu ştiu s-o folosesc, şi nici funcţia de memo/memento. Urăsc să-mi fac semne pe mână, mi se pare o insultă adusă tatuajelor. Profa de mate îmi recomanda lecitină când vedea că uitam pe unde puneam caietele/lucrările.

De tine nu cred c-am să uit vreodată. Nu mă întreba. Doar imaginează-ţi că ţi-am răspuns înainte să întrebi. Sau da, întreabă-mă. Să vedem ce spun.

I-am promis Dianei că-mi dau şi eu cu roz pe unghii. Nu m-a ţinut. Am 9 unghii kaki şi una corai. Îmi place nuanţa de corai. Sunt 17 grade afară. E păcat de afară, când noi stăm înăuntru. Poate mâine.

Când Maşa era moaşă

2011-03-10T18:01:00.000+02:00

Suntem peşti în pescărie, aşteptând să fim serviţi, degresaţi şi pe urmă, dezosaţi, fix în ordinea asta, şi nu aşteptăm decât semnul comandantului ca s-o luăm la fugă de pe masa cu gheaţă. Minţim şi ne facem rezerve, facem rezerve şi minţim, pentru că cea mai mare teamă a noastră este singurătatea. Bancuri de peşte sărat şi ciopârţit, bancuri de cafele care râd de noi. Într-un film rusesc, un meteorolog trimis pe la poli primise ca discipol un puştan de vreo douăzeci de ani, Paşa. Parcă aşa în chema. Tipul trebuia să raporteze în fiecare zi la centru, prin staţie, modificările de temperatură. Făceau cu rândul: moşul pleca din când în când după peşte arctic, în timp ce kinderul dădea raportul. Când se întorcea, îl învăţa pe Paşa să pregătească peştii pentru transport. Îi trimitea acasă, la Maşa lui. Le scotea maţele afară şi-i înşira pe sârmă. E bun filmul, îi zice ”Cum mi-am petrecut sfârşitul verii”. Lent şi îngheţat pe deasupra, dar cald ca venele rusului pe dinăuntru.

Butoaiele cu peşti plecau mereu. Pe sârmă, ca noi. Cum stăm noi, goliţi, cu ochii priponiţi în cer, în linie dreaptă, ferindu-ne să spargem şirul, aşteptând să fie mâncaţi.

Ai grijă ce spui! Eu sunt mâţa care-ţi va înghiţi limba. Măcelarul crestează cu toporul buturuga pe care taie peştele. În bură, are icre. Ce folos? E mort. Dar e semn că şi-a făcut rezerve. Se folosesc unii de alţii.

Hai să tăiem şi să mâncăm coliva

Să nu mai doarmă-n burtă ca o hibă

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Pe vremuri, când Maşa era moaşă

Amiba galben-verde cu cocoaşă

Stătea în uşă, numai. Şi torcea.

Maşa moşea copiii veseli cu duiumul

Câte 5-6-n oră îşi luau drumul

Maşa scotea un sandviş şi mânca.

Maşa scotea un sandviş şi mânca

Stătea în uşă, numai, şi torcea

Ciobită-n marginea ei moale de amibă.

Copii-copii zburau pe drum în sus

Din mamă mare când ieşeau pâş-pâş

Maşa se odihnea lângă făraş

Amiba-n spate luntre îi sărea

Zglobie, zdravănă, zaruri zorea

În gresia tăioasă de halva.

Stătea un sandviş moale şi torcea

În uşă numai, marginea ciobită-n

Maşa scotea amiba şi mânca.

De-asta fac peştii icre, ca să aibă rezerve. Eu nu.

Ursita. Avortul.

2011-03-05T11:04:00.001+02:00

Se va naşte undeva, pe munte, unde nu creşte nici iarba, unde brazii îşi scutură acele ca să se întreacă în vârfuri. Prin natura lor, sunt zvelţi, mândrii, slabi la trup şi zdraveni la spirit. Nu ţintesc decât spre înălţimi, de unde pot distinge silueta subţire a caprei negre şi coarnele ei de drac. În noapte, când luna li se oglindeşte pe scoarţă, par nişte vene de sânge negru. Venele pădurii, printre care zburdă liberă stafia uşoară cu coarne, pe cântecul bufniţei. Acolo, într-un cerc blestemat de spini, fructul răului cu părul de purpură va vedea pentru prima dată lumina cerului. Nu va plânge, ca toţi copii, căci timbrul vocii ei va depăşi auzul muritorilor. Nu va da din pumni şi din picioare, pentru că va avea gheare şi copite în loc. Ochii ei nu vor căuta căldura ochilor mamei, ci desfătarea sângelui său, care va trebui să sece, pentru ca ea să trăiască. Din tată-şi va face vid, din mamă, viaţă.

Aşa i s-a spus, şi ea, aşa a auzit. În faţa sa, nu mai vedea decât brazi scheletici dansând hora într-o baltă de sânge, în jurul fructului său. Nu putea dormi, nu putea merge pe picioarele sale, nu distingea contururi sau feţe. Noaptea, o găsea totdeauna în şanţuri, în faţa caselor mai mari din sat, sub poduri, de unde-şi striga ursita când blestemul o trezea din somn. Nici nu-l recunoscuse, dar era convinsă că-l întâlnise. Nu putea scăpa de ceea ce credea că era prima amintire. Somnul, bântuit de zâne rele, îi devenise duşman. Se întâmplă câteodată să nu poţi să-ţi găseşti liniştea decât în propria minte, în propriul somn, atunci când ştii că nimeni nu te priveşte. Poţi fi tu însuţi. Degeaba se vorbeşte despre psihologie – mituri. Degeaba se vorbeşte despre alţii – poveşti. Când pui o cană cu apă pe masă, dimineaţa, iar apoi intri orbecăind la duş, poţi fi sigur că la întoarcere, vei găsi cana unde ai lăsat-o, cuminte, la locul ei. Acţiune sigură. Când te joci de-a pacientul şi psihologul, nu poţi fi nici măcar pe jumătate sigur de denumirea jocului. Acţiune ambiguă.

Ea, însă, ştia sigur, de la ursitoare. Veniseră într-o dimineaţă, înainte de cântatul cocoşului, cu degete lungi, falange suple, cu gheare care începuseră să-i joace înaintea ochilor, ca păianjenii. O droaie de muşte, drosofile în rochii, mici şi clare, o droaie de colţuri şi riduri minuscule, clare, o droaie de cuvinte pocnind în blesteme. Şi soarta ei. Blestemul. Avortul.

Oscar 2011

2011-02-28T20:32:00.001+02:00

Well, well, The King a avut ocazia să-ţi ţină, în sfârşit, discursul în cadrul ceremoniei de acordare a premiilor Oscar. Ne-aşteptam cu toţii, deşi nu ştiu câţi dintre noi au trecut filmul pe lista Preferate. Nu-i vorba de asta. E vorba despre cum votează Academia. The King`s Speech e un film bun, care beneficiază de o interpretare absolut fabuloasă din partea lui Firth, care, de altfel, a şi fost recunoscută şi premiată, dar n-are magnetul acela involuntar care te ţine lipit de ecran (mare sau mic) pe parcursul a (aproape) 2 ore. Mult peste el mi se păreau The Fighter, The Town sau chiar Animal Kingdom, dar mă mulţumesc şi cu bâlbâiala regală.

Dacă Firth a fost regele, Portman a fost, cu siguranţă, regina. E greu să-mi dau seama că fata asta va deveni mamă în câteva săptămâni.. sau zile?! Încă o văd ca pe fetiţa în pantaloni scurţi, care voia cu disperare să-şi răzbune părinţii în Leon. Regina lebedelor pare un fel de mimoză, care plânge când îşi ţine discursul şi se chinuie să-şi aducă aminte numele celei care a îmbrăcat-o şi a machiat-o. Natalie, nu te mai strădui, mulţumeşte-ţi ţie că scapi mai repede şi mai ieftin..

Anul trecut a avut loc un mic război picant în ceea ce priveşte filmele care meritau sau nu să câştige, bătălia dintre Avatarul lui Cameron şi The Hurt Locker-ul neveste-sii (fostei, dar "astea îs detalii, nu merită discutate"), iar viziunea ironică despre tot ce se petrecea era dată de producţia lui Tarantino, Inglourious Basterds (care mie încă mi se pare genial, chiar dacă l-am văzut de vreo 5 ori…). Anul ăsta, lupta mi s-a părut mult mai… monotonă. Poate pentru că, în afară de Natalie, n-a mai făcut nimeni urât în filmele nominalizate la marele trofeu, poate pentru că nu l-a mai ars nimeni pe Hitler şi n-a mai purtat nimeni machiaj albastru.

În schimb, am avut parte de producţii mult mai realiste, populare, uşurele (desigur, în afară de Inception), lineare, în marea lor majoritate. Cele trei pe care le-am pomenit mai sus n-au avut destui fani printre membrii academiei ca să împuşte şi ele o statuetă gălbejită, dar nu-i bai.

În sfârşit mi s-a împlinit visul şi-am văzut o ceremonie Oscar transmis cum a lăsat-o mama ei – virgină, dacă pot să zic aşa, şi pentru asta, senc iu veri muci, HBO! E revigorant să nu te bâzâie nicio încercare de traducere ad-hoc. Dar, dacă mă gândesc bine, ar fi fost în ton cu bâlbâiala regală…

Ştiţi ce-i ciudat? Niciunui film din competiţie nu poţi să-i pui eticheta "degeaba". Fiecare poate şi reuşeşte să spună ceva, un mesaj, o frază, bă, să-ţi dea o palmă cumva şi să te convingă de un adevăr. Adevăratul curaj (urăsc traducerile româneşti), adevăratul ..control de sine, adevărata putere de a-şi urma visul, adevărata cale spre perfecţiune şi sacrificiu, adevărata copilărie sau adevărata maturitate. O ediţie decentă, care nu ia ochii, dar de câte ori aţi auzit că înţelepciunea e şi opulentă?!

Pace!

By the way, a câştigat cineva la concursul de predicţii Cinemagia?

Defect

2011-02-24T13:00:00.000+02:00

Hurt people hurt people. E o linie din Greenberg. Parcă am mai scris pe-aici despre el. nu e un film strălucit, ba mai mult, pare unul făcut la beţie. E ironic, la beţie oamenii tind să spună mult mai multe lucruri raţional valabile decât îşi dau seama. Adevăruri. Râd de ele şi de ei, dau pe gât pahar după pahar, până cad sub masă şi atunci încep să plângă şi să se dea cu capul de pereţi, că viaţa-i grea, iar ei beau de necaz. Ridicolul ascunde un tragic acolo, undeva. Am fost certată cu alcoolul şi încă sunt. Am văzut cum a nenorocit familii, copii, şi m-a scârbit. Alţii au simţit pe pielea lor.

Răniţii îi rănesc pe cei din jur. Fericiţii îi rănesc pe cei din jur. Oamenii rănesc oameni. Ar fi trebuit să fim făcuţi din tablă, să funcţionăm cu fire, cabluri, ca un calculator. Să fim monitoare pe picioroange, cu cheiţă la spate, ca păpuşile muzicale. Când ne stricăm, să vină maestrul păpuşar să ne repare, iar noi să nu simţim defecţiunea. S-o luăm ca pe o pană de curent, să ne dăm seama că s-a întâmplat numai când ştim că a trecut deja, ca să nu ne mai consumăm înainte.

Ce fac, ce spun, ce gândesc cu voce tare, fac doar pentru că aşa simt. Mi-ar fi imposibil să mă dau drept cineva cumpătat şi echilibrat, să-mi controlez gesturile, vorbele, mimica, să mint permanent, să mă dau drept altcineva. Să nu fiu eu, aşa cum îmi spunea un prieten. Zic multe, şi multe din ele sunt prostii. Uitaţi-vă numai câte scriu aici. Uit la fel de multe, pentru că m-am obişnuit să scrijelesc lucrurile frumoase din viaţă. Altele, nu contează. Uit cu tonele. Am mâzgălit în conştiinţă un calendar de puşcăriaş. În el, am tras o linie pentru fiecare eveniment care m-a marcat într-un mod plăcut. Taică-meu îşi făcuse unul la fel cât a fost în ghips. El trăgea câte o linie pentru fiecare zi care trecea, cu un marker albastru. Când se împlinea o săptămână, le tăia pe toate cu o linie pe diagonală. Aşa fac şi eu, doar că nu le tai. Când se adună câte 10, le fac chenare în formă de chitară. Dacă aş pleca acum, cine va avea grijă de mine, să nu mă rănesc când voi face chenare? Îi spuneam unei prietene la telefon că lumea e o curvă, fără să ştiu că eu i-am cumpărat pantofii cu toc. I hurt people.

Mi-ar plăcea să devin un matematician calculat. Aşa, aş putea să controlez tot ce fac, ce zic, ce gândesc. Ei sunt eroii mei. Se ghidează după reguli stricte, probabil au toate hainele călcate, apretate, nu-şi prind părul cu creioane în stil japonez pentru că dau banii pe cafele în loc să-şi cumpere beţe. Au pantaloni la dungă…îşi pregătesc de seara ţinuta pentru a doua zi, asortează culorile, eheee… mie mi s-a întâmplat să iau pe mine primul tricou curat care mi-a ieşit în cale şi prima pereche de blugi. Greşesc. Unora, le iese un machiaj perfect. Lucrează la el.. dau şi fard de pleoape şi alte chestii. Eu nici măcar nu le ştiu denumirea, dar dau şi eu din cap şi răspund afirmativ când mă întreabă cineva, să nu pic de fraieră. Eu am un creion, un rimel şi un ruj. Şi ojă de unghii şi parfum.

Aş vrea să dorm în scorbura unui stejar bătrân şi să aud strigoii jucând cărţi, dar sunt doar un om pe nişte scări.

Cobain. Despre un magnetofon

2011-02-21T06:56:00.000+02:00

Unul din păcatele mele de care n-am cum să scap e acela de a mă fi născut în anii imediat următori revoluţiei. În `89, tata a urcat într-un autobuz cu destinaţia Otopeni. Era la Şcoala Militară. Mai are momente când povesteşte evenimentele astea, şi de fiecare dată, o face zâmbind, deşi atunci doar câteva cuvinte l-au scăpat de la execuţie. Au primit subit un ordin şi s-au întors din drum. În locul lor, au fost expediaţi alţi nefericiţi. A aflat mai târziu că cei din autobuz nu s-au mai întors niciodată.

Pe-atunci, mama era singură acasă. Abia se mutaseră, apartamentul încă era vopsit în galben, de la cei dinaintea noastră, n-aveau decât un pat, o masă pliantă şi câteva perdele. Bunicul murise de cancer la plămâni, bunica se balansa într-un scaun în căsoaia de la munte, iar cu mătuşi-mea nu mai vorba de ani buni. Plecase din casă doar cu mandolina pe care-a adus-o bunicul din război şi cu câteva fotografii. Sunt toate alb-negru. Nu ştiu cum, s-au întors din nou în casa bunicii. Ea le-a înrămat. În ele, mama are păr lung şi deschis la culoare, ondulat la vârfuri. Mătuşi-mea e tunsă bob, iar în spatele lor stă bunicul pe trepte, mândru de fetele lui, cu o ţigară în mână.

Revoluţia a trecut, tata şi-a împlinit visul – în sfârşit purta cămaşă albastră şi epoleţi, banii strânşi de ai mei pentru Dacie n-au ajuns decât pentru un televizor şi o altă minune, mai tare decât cutia cu imagini. Era o cutie cu muzică. Mare, neagră, mergea cu bandă, şi la ea, mama agăţa două boxe mai mari decât mine. O chema magnetofon. Când îmi cânta ea, eu ţopăiam în pat pe Beatles, pe Stones, pe Zeppelin. Mama mai avea şi câteva viniluri pe care n-aveam unde să le ascultăm. Ne-ar fi trebuit un pick-up.

În `94 eram încă foarte mică. Mă trimitea mama la munte pe durata verii. Plângeam după ai mei vreo două-trei zile, până se sătura bunica şi-mi trăgea câteva scatoalce. În `94, s-a întâmplat o chestie pe care atunci n-am înţeles-o. Nici ai mei nu s-au chinuit să mi-o explice. Magnetofonul începuse să scoată zgomote din ce în ce mai puternice. Ritmul devenise mai alert, vocea mai răguşită. Nimeni din casă nu vorbea engleză, dar undeva în strigăturile de pe benzi, puteam simţi revolta. Numai eu mă bucuram de agitaţie şi săream prin casă de nebună. Murise Cobain. Ai mei făcuseră rost de nişte benzi cu Nirvana, nici acum nu ştiu de unde. Deşi trecuseră câţiva ani de la revoluţie, veştile nu circulat atât de repede pe cât ar fi trebuit, iar de ştirile din muzică, nu-i păsa nimănui. Înainte de vacanţa aia, tata plecase de-acasă în misiune, iar mama rămăsese cu mine şi cu magnetofonul. În fiecare zi îl punea să cânte. Nu ştiu ce simţea ea, dar eu nu prindeam decât ritmul – nici c-aş fi putut să cer mai mult la vârsta aia. Nebunia a durat până când vecinul de jos ne-a făcut reclamaţie (mama s-a făcut că n-aude bătăile în ţevile de la calorifer care au precedat evenimentul). Tipul începuse să urle pe scara blocului că suntem nişte sălbatici, că la noi în casă e o junglă şi că ai mei n-ar fi trebuit niciodată să plece din mocirlă, la oraş.

Mama a lăsat volumul în pace de-atunci. Dădea mai tare numai la zile de naştere sau la evenimente speciale. Şi-a luat casetofon, mai mic, de-i drept, dar casetele se găseau mai uşor. Cobain m-a marcat fără să-mi dau seama. Am înţeles mult prea târziu cine era şi ce construise prin Nirvana – dăduse tonul unei lumi în care aveam cu toţii dreptul de a ne striga sentimentele fără să ne pese de ordinea publică. Era o lume sinceră, neprefăcută, neascunsă, o lume cu volumul la maxim, cu boxele conectate. Abia târziu mi-am dat seama. Magnetofonul tăcuse şi asta era exact ceea ce nu şi-ar fi dorit El. Lumea era conservatoare şi este şi azi, dar Kurt o să le strige mereu our little group has always been, and always will be until the end.

Şaptele. Despre mine

2011-02-19T16:00:00.001+02:00

E ciudat. Ţin blogul ăsta de ceva timp şi încă mai am multe de scris pe el. Uneori mă întreb dacă există şi momente de linişte (în orice), sau sunt doar mituri urbane. N-au răbdare, n-au cărţi de vizită sau agenţi care să-i vestească, nici măcar telegrame nu trimit, şi se mulţumesc doar să vină unul după altul, de parcă aleargă după ciori, să nu le scape.

Şaptele. Despre mine, deci:

Încă îmi mai aduc aminte de crema de lămâie pe care-o făcea bunică-mea. De miliarde de ori mai bună decât orice prăjitură cumpărată din magazin, spumantă, parfumată. A vrut, săraca, să mă înveţe şi pe mine să fac, îmi arăta cum pune şi nişte rom, sau un pic de şampanie pentru aromă, dar eu aveam treabă – învăţasem să fac cafea.
Mă sperie oamenii care urăsc maşinile negre. Sunt şi de-ăştia. Am o profă la facultate care merge după principiul negru = funerar. Se vede că nu-i pe-aceeaşi lungime de undă cu Baco`. O maşină neagră mi se pare elegantă, încăpăţânată ca mine, puternică, cu atitudine. Chestia e că.. dacă unora, automobilul negru le inspiră ideea de moarte, n-aş vrea să aud ce părere are despre… unghii negre? Pantofi negrii? Celebra little black dress?! Cât despre maşini, singurele culori care mă înspăimântă la propriu când le văd trântite pe caroserie sunt rozul şi movul – şoc şi groază!
Scriu titluri ciudate/comice pe cursuri, înjur, fac mişto printre rânduri, scriu chiar versuri din folclor urban, când îmi aduc aminte – şi asta, în timp ce profii ţin prelegeri. Aşa că gândeşte-te de două ori înainte să iei un curs de la mine – ori nu-l am, c-am desenat în loc să scriu, ori n-am fost la curs, ori am înjurat printre rânduri, şi în acest din urmă caz, s-ar putea să ai parte de o lectură fascinantă.
Am o ciudă cumplită pe maică-mea când văd că găseşte cele mai mişto eşarfe şi fulare. Eu de ce nu pot să mă împiedic de ele?!
Am două telefoane fixe. Unul alb şi unul negru. Cel alb stă în dulap, să nu se vadă. Ăla negru există pentru că pe al sună bunică-mea – îl pun în priză doar duminica dimineaţa, la 9. Mă scoate din minţi lumina aia a lui galbenă de la taste.
Nu înţeleg de ce cumpără lumea hârtie igienică cu parfum de portocale/lămâi/căpşuni.
Mi se pare fascinantă abilitatea mea bolnavă de a supăra miliarde de oameni cu un sigur cuvânt, şi acela, înţeles greşit. Încerc să mă las, dar nu-mi iese. Cică pişc. Frig/ înţep/înjunghii. Măcar ştiu că nu mai trebuie să dau bani pe cuţite. De ce nu există la magazin simţ al umorului de vânzare? Am să-mi deschid eu un magazin de profil…

Când deraiază un om

2011-02-16T13:41:00.002+02:00

Iar am să torn acid sulfuric peste pseudo-personalităţile unora prin frazele astea, şi nu e bine. Am încercat să mă dezvăţ de obiceiul acesta, dar cred că el stă scris în fişa postului meu, alături de obligaţia de a bea cafea cu tonele în fiecare zi. Mi se pare, totuşi, că e scris în toate fişele din lume, ale tuturor. Când vor să fie poetici, când vor să se dea mari cu hiper-inteligenţa lor (that`s funny, Office 2010 îmi sugera varianta piper-inteligenţa) ivită din faşă, preadolescenţii scriu texte care se-nvârt în jurul aceleiaşi idei, oricare o fi aia, pline de "de ce"-uri. Se fac că-s sensibili peste măsură, aşa cum au văzut ei prin filmele despre amurguri că se poartă, şi le place să-ţi bage pe gât fraze cu întrebări – cred ei – filosofice. Pace. Toţi am fost copii. Unii mai sunt şi acum, ceea ce nu e neapărat rău, doar… nepotrivit.

Acum câţiva ani circula pe Internet un textuleţ a cărui idee principală suna cam aşa "eu vreau să cresc mic". O fi asta dorinţa unora, n-am ce zice. Eu n-am zis niciodată vreo chestie de gen, tocmai pentru că eu n-am acolo, în curtea din spate, nimic atât de frumos la care aş vrea să mă întorc. N-a fost tocmai rău, dar, nu-mi e dor de nimic, şi o întoarcere, fie ea cât de SF, ar fi o corvoadă pentru mine. Numai gândul c-aş depinde iar nu de unul, ci de o mulţime de oameni, fiecare cu funcţia lui în familie, mă îngrozeşte. Nu la asta voiam s-ajung.

Ce se-ntâmplă când deraiază un tren? Cheamă ăştia mecanicul? Naşul? FBI-ul, ca prin filmele alea şmechere de la Hollywood în care e musai să se pornească cel puţin o anchetă pentru fiecare fir de păr clintit de pe capul unei blonde? Ar fi fain. Ce se-ntâmplă când deraiază un om? FBI-ul are treabă.

Februarie ne umple magazinele de inimi de toate felurile şi de toate culorile. Tâmpe, pufoase, din ciocolată de-aia dulce şi greţoasă. Aţi observat că ăştia au început să pună din ce în ce mai multe prostii în ciocolată? Ca şi cum cazanul în care amestecă crema ar fi un fel de coş de gunoi, în care oricine îşi permite să arunce orice. Hai, că până acum câţiva ani, se încadrau încă în limitele bunului simţ. Aveam ciocolată cu rom, alune, scorţişoară, eternul lapte, portocale, până şi aia cu mentă era ok. Dar ciocolată cu ardei iute? A încercat-o cineva? Mi-e frică să văd aşa-numita evoluţie a ciocolatei peste câţiva ani, o tabletă cu cremă de … tanga sau de facebook!, că tot se poartă, ar fi peste puterea mea de înţelegere.

Ce se-ntâmplă când deraiază un om? FBI-ul joacă Cityville? Bravo lor. Eu nici acum nu m-am prins cum şi mai ales de ce se joacă. Cityville şi matematice sunt în acelaşi colţ etichetat cu "pentru genii" din mintea mea.

Poate-am să vă spun eu ce se-ntâmplă.. şi cu ocazia asta, poate-am să văd şi ce face, într-adevăr FBI-ul, asta, dacă face ceva…

Later Edit: se pare că, la origine, ciocolata chiar făcea parte dintr-un amestec care conţinea printre altele şi ardei iute, deci nu e chiar aşa o mare ciudăţenie să mănânci ciocolată cu ardei. Dovada e aici. Mersi pentru pont, Docica!

Random 5

2011-02-12T14:21:00.003+02:00

9. Mi-e dor de Dio. Vreau la el la concert dincolo. Or fi scumpe biletele? Poate Bob nu-i aşa un dictator cum e Băse.

3. Maică-mea şi-a făcut un hobby din a cumpăra şerveţele umede – de la toate firmele, pacheţele de toate culorile şi formele, cu toate ciudăţeniile de parfumuri. Când o să vină Armaghedonul şi în ţară o să fie o foarte-fioroasă criză de şerveţele umede, mama o să aibă, sigur, provizii. Asta ca să ştiţi la cine să apelaţi. Asta n-ar fi nimic. Mai îngrijorător e că.. a început să se uite la Codul lui Oreste.

6. Eu mă plimb prin oraş ore în şir în căutarea ojei perfecte. Nu sunt exact tipul de fată care-şi cumpără primul roşu/roz pe care-l întâlneşte în cale. Acum vreo săptămână mi-am luat un kaki foarte fain. Cu el pe unghii mă simt ca la armată – îmi mai lipseşte puşca-mitralieră. V-am zis că dacă o să am un copil, o să aibă musai permis de port-armă, nu? Nu ştiu de ce, e un moft al meu (poate mai am timp în viaţa asta să-l obţin chiar eu..) Mi-am luat şi briceag. E foarte uşor, cu mâner olive sculptat subţire. Practic. Şi lamă elegantă.

15. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la sfârşitul iernii de anul trecut. La noi. Sau la sfârşitul verii? Mai bine m-aş gândi la începutul primăverii de anul acesta. O să mă trezesc într-o zi, înjurându-te singură la semafor. O să creadă lumea că-s nebună. Nu cred că-mi pasă. În prima zi de primăvară, o să mă plimb pe străzi o zi întreagă, aşa, ca să recuperez. Sub maşina din faţă de la M-uri, încă stă pisica aia care tremura iarna trecută, şi iarna asta. O fi masochistă, i-o fi plăcând să se chinuie. Nu intră într-o scară de bloc nici dacă-i tragi un şut. Asta ca să vedem că, dacă pisicile vor să fluiere, fluieră.

27. Când văd pe stradă câte-o familie de gogoşi, cum le zic eu (adică mama, tata, copilul/copila, cântărind în jur de 100 de kile fiecare, rotunzi de ar face gelos un cerc făcut cu compasul şi cu-n pas pentru care ar merita să plătească rovinietă), îmi vine să mă urc pe pereţi! Când vezi că nu mai încapi în oglindă, nici tu, nici bărbac-tu, pentru ce îndopi şi nenorocitul de copil în halul ăla? Crezi că dacă-i cât Godzilla e mai frumos?! Sunt rea, iar.

58. Am văzut "My Soul to Take" acum câteva seri. Nu vă uitaţi, mai bine deschideţi pe Realitatea şi urmăriţi prognoza meteo. Cel puţin, aşa n-aveţi cum să fiţi loviţi de prostia absolută. Într-un fel, mi-a adus aminte de un caz la care-a lucrat taică-meu acum ceva timp şi care m-a amuzat teribil atunci. Un individ furase te-miri-ce din casa unor tipi plecaţi în vacanţă. Prins de poliţie şi adus la secţie, omului în cauză i s-a cerut să vorbească (eventual, să mărturisească…nimeni n-avea chef de el şi-ar fi scăpat mai repede). E, gălăţean cum era el, deşteptul şi-a ţinut maxilarele încleştate la orice întrebare pusă de poliţişti, până când a fost întrebat: "Ce dracu ai, nene, în gură, de nu spui nimic?!". Da… şi-atunci a lovit sec: "Grâuşor" (pentru cine nu ştie, e cea mai celebră otravă de şoareci din Bărăgan). Bate-l ca să scuipe, nu vrea! Fugi cu el în toiul nopţii prin spitale, bagă-l la analize, urlă, zbiară, ţine presa afară, repede pe oricine voia să-l vadă, căci tipul se sinucidea sub ochii poliţiei şi asta era un show la care mai toate microfoanele voiau să asiste. A doua zi dimineaţă se primeşte raportul – n-avea nici pe dracu.

Revenind la film, ca să vă faceţi o idee, iată nişte replici:

A: "Vrei să bem ceva?

B: Ai otravă de şobolani?"

Sau..

A: "Cine-i la telefon?

B: Spintecătooorul (cu o voce uşor răguşită, pentru atmosferă)

A: Aaa…ok. Mi-o dai te rog pe X? Am ceva important să-i spun."

Nu ştiu cine l-a regizat şi nici c-aş vrea să aflu, pentru că s-ar putea să rămân cu sechele, dar dacă se-ntâmplă să aveţi otravă de şobolani pe-acasă, luaţi adresa regizorului de pe IMDB şi trimiteţi-i, să nu cumva să moară de poftă..

Hai să bem o cafea când o să vină soarele, noi. Pe urmă, o să stăm iar de vorbă, noi.

Antiliniște

2011-02-09T15:59:00.001+02:00

Câț de căliți trebuie să ai nervii ca să pornești pe un drum despre care știi de la bun început că n-are cum să ducă la un sfârșit cuprins între limitele normalului? Cât de nebun și de inconștient trebuie să fii ca să refuzi ocazia de a ajunge până la jumătatea unui drum sigur, și să te târăști pe cel dintâi, pe care, tu cu mâna ta l-ai ales? Vorba maică-mii, alții ar face stop cardiac. Eu nu. Nu știu cât este de bine sau de rău. Aș vrea câteodată să-mi fie frică. De ce nu-mi e? Aș vrea câteodată să recunosc c-am greșit, să mă întorc și să o iau de la capăt. Să plec capul și să spun – de azi, fac și eu ca toată lumea. De azi, mă temperez. De azi, mă supun.

Cred că e ceva "putred" în ADN-ul meu, pentru că niciodată n-am fost în stare să gândesc așa. Cică informația e arma momentului, nu banii, nu aurul, informația – informația că mă duc cu ochii închiși spre – habar n-am ce?! O știu. Informația că pot să mă întorc, să-mi cumpăr niște șoșoni dinăia pufoși de care poartă pițipoancele liceene prin filme, niște pijamale cu michimauși și să mă cațăr în pat, la căldură și confort? – O cunosc și nu-mi place. Nu m-aș simți în largul meu. Informația că alții stau cuminți și merg până la jumătate - o jumătate sigură – fără să-și pună problema că s-ar putea să cadă într-o zi un meteorit din cer drept între urechile lor. Îi felicit.

M-aș omorî numai la gândul că aș putea să râvnesc la așa ceva. Venele-mi zvâcnesc. Sunt verzi și mi se-ncolăcesc pe brațe, de la încheietură, până sus. M-am gândit să-mi fac un tatuaj – o vulpe născută din flăcări, subțire, delirantă, amețită de fum. Cât mai pot să ducă…venele mele? De-aș fi în locul lor, m-aș zbate până aș face șanțuri în carne, m-aș ridica și-aș pleca. Aș rămâne, numai carne, secată de puteri. Atunci, m-aș liniști.

Hăul Zamfirei

2011-02-04T17:05:00.001+02:00

Să te duci într-o zi în dealul din spatele casei. Acolo merg eu de obicei, când mi se pare prea cald în cameră. Știi, se întâmplă, chiar și mie mi se întâmplă. Câteodată temperatura urcă mai mult decât ar fi necesar, și atunci mi se pare că aerul mă sugrumă în loc să-mi asigure viața. Atunci ies. Nu mă mai gândesc la cât de mică sunt, sau la cât de subțiri sunt bretelele transparente. Ies în frig și mă bucur de el.

Să te duci într-o zi pe deal. Să stai și să te uiți la tot ce e în fața ta, în dreapta nucului de unde culegea tata nuci, pe urmă i le ducea bunicii, ca să facă dulceață. Stătea bunica și zolea câte jumătate de zi la dulceața aia, și ieșea mai bună decât ciorapii de lână împletiți cu andrele. Acolo, în dreapta nucului, e un hău. Nu i se vede capătul. Îl cheamă Hăul Zamfirei. La noi se spune că Zamfira ar fi fost o fată născută într-o familie de boieri. Era frumoasă, dar ușoară la minte. La 11 ani, nu știa cine-i sunt părinții, și spunea "mamă" și "tată" oricui. De-asta, ai ei au alungat-o. A înnebunit de durere și de dor. Noaptea, umbla pe la porțile oamenilor, dormea cu câinii, în coteț, sau în iesle. Vara, o găseai în lanurile de grâu, întinzându-și brațele și privind în sus. Era timpul războiului, atunci, dar nimeni nu-i spunea Zamfirei ce se petrecea.

Când treceau avioane de luptă, ea se prefăcea că zboară prin grâu și urla, imitând zgomotul motoarelor. Iarna, se mai îndura câte un om să-i deschidă staulul. Așa a trăit Zamfira mai bine de 7 ani, până-ntr-o zi, când a apărut la ușa maică-sii cu un copil în brațe – al ei. Nu știa cum și de unde. Nici n-au vrut să-i deschidă poarta. Zamfira a continuat să bântuie ulițele, până a ajuns la gura hăului. N-a văzut în fața ei decât ceață, moale, adormită, densă, aproape că o auzea chemând-o să adoarmă și să toarcă. S-a lăsat în ceață, cu copilul în brațe. Se spune că noaptea se trezește și-și strigă părinții. Se spune că noaptea, copilul ei se trezește și o strigă pe nume.

Să te duci într-o zi pe deal, s-o auzi. Acolo mă duc eu, de obicei. Mai stăm de vorbă. Ea urlă, eu șoptesc și-mi dau seama cât de bine îmi e sus. Nici nu știi ce bine-i.

Leapșa

2011-02-01T11:47:00.001+02:00

Leapșa de la Andra, foarte frumoasă, cum – de altfel- trimite ea de obicei. E vorba despre ce semnificație au diferite noțiuni pentru noi. Astea-s regulile (cu copy-paste, din motive dă lene, frate..):

1. Se pune o intrebare simpla, de genul : ce e recele? ce e caldul?

2. Raspunsul nu trebuie sa fie unul logic neaparat, se poate tenta paradoxul.

3. In final se pune o intrebare continand un element din Raspuns, evitand circularitatea. Fiecare va raspunde la intrebarea precedentului si va pune la randul lui o intrebare.

Așadar:

Ce e vidul?

Sentimentul că puteai să faci ceva, dar n-ai făcut, fie pentru că te-ai gândit prea mult la consecințe, la ce se va întâmpla după, la cum vei fi privit după, la cum te vei privi tu însuți după, fie pentru că n-ai avut curajul necesar să te detașezi de bravura verbală și să te zbați să transpui în practică tot ce gândești. E "golul" care putea fi "plinul"

Ce e curajul?

E nebunia de moment care te-mpinge să treci strada și să te abați din drum, cu riscul de a întârzia la o ședință, doar pentru că ți s-a părut că-i vezi umbra pe partea cealaltă a străzii.

Ce e umbra?

E Mărețul, la picioarele căruia nu se poate naște un alt măreț.

Ce sunt picioarele?
- Sunt sprijinul cu care fugi de tot ce te-a rănit, cu o forță așa de mare, că ai putea spulbera oxigenul pe o rază de kilometri întregi împrejurul tău.
Ce e oxigenul?
- E muzică, e amețeală dulce și rece care-ți curăță gândul după săptămâni de nesomn. E lemnul creionului în care îți sprijini obrajii, și care te zgârie și te trimite din nou în mijlocul luptei.
Ce e rece?
- E un nebun care aleargă și simte viața prin toți porii, dar sângele lui e atât de cald, că poate încălzi pietrele siberiene
Ce e sângele?
- E ritm, e dans, e mișcare dezorganizată, verde, dirijată de corzi și bătăi de tobe, sunt pași prin praf, peste iarba uscată de lângă focul bacantelor, e ofrandă lui Dionysos, miel și stih.
Ce e praful?
- Noi, când ne refuzăm viața.

Nominalizări Oscar 2011

2011-01-28T10:30:00.033+02:00

Abia am deschis pagina de Word și deja mi se pare că-i un pic imoral subiectul pe care o să-l abordez, cât se poate de lejer, în condițiile în care mai toți suntem asediați de mult-invocata sesiune. Oh, well, nu e prima dată când mi se întâmplă să fiu nepermis de sfidătoare – dacă n-aș fi, nu mi s-ar mai recunoaște stilul. Acestea fiind zice, mai iau o înghițitură de cafea și încep să vorbesc despre singurul subiect care mă mai destinde zilele astea – (nu, nu oja de la Seventeen), nominalizările la Oscaruri.

Filmele nominalizate la premii au fost anunțate marți, pe la 3 jumate, ora României. Fie vorba-ntre noi, dacă ar fi fost după mine, anul ăsta aș fi preferat să nu se mai țină ceremonia – cu câteva excepții, 2010 a fost un fel de Vale a Plângerii de pe domeniul Regelui Cinema, adică a fost degeaba, și cred că nimeni nu și-ar fi dat seama dacă am fi sărit peste, direct la Oscar 2012 (poate nu zic aceeași chestie și anul viitor prin perioada asta…).
Repet, cu câteva excepții, cum ar fi Le Concert al lui Radu Mihăileanu (care, bineînțeles, nu și-a găsit locul printre nominalizații la Oscar și-a pierdut și Globul "Lucitor", că doar nu era să spargă el acum tradiția. But, a mai observat cineva că i-a luat fața lui Polanski la Globuri? E, da, ăsta e unul din motivele pentru care mă mândresc că sunt româncă. Alte excepții ar fi The Fighter, Black Swan, The Town, Winter`s Bone, Shutter Island, nordicele The Girl With The Dradon Tattoo și chiar The Social Network, dar pe-astea o să le iau la "despicage" (citit pe ton franțuz, despicaj, inovație personală de moment) mai încolo.

Surprize peste surprize, filme așteptate – sau nu, nedreptăți, ca în fiecare an, toate servite în fața unei mumii gălbejite de-i zice Oscar, cam așa se servește lista nominalizărilor:

Categoria "Cel mai bun film" e, ca de obicei, cea mai lungă și mai… well, discutată/discutabilă:

10 producții: Black Swan, The Fighter, Inception, The Kids Are All Right, The King's Speech, 127 Hours, The Social Network, Toy Story 3, True Grit, Winter's Bone se bat pe mumia TBC-istă. Nu întrebați ce caută animația Toy Story 3 printre ele, că habar n-am. A fost un film bun, ce-i drept, cu subiect telenovelistic (gen "nu mă lăsa, copchile, că mor – ba te las, fraiere, c-am crescut și mă doare-n cot de tine"), cu final lacrimogen, care mai-mai că m-a sensibilizat și pe mine, dar de-aici și până la a-i bătătorii calea către trofeu, e cale lungă. În cazul comediei The Kids Are Alright, problema e la mine – pur și simplu, mi-e scârbă de subiect.
E, și dacă am nominalizat o animație și o pseudo-comedie, de ce să nu băgăm și-un documentar, și să-i facem lui nea Oscar o mini-grădină zoologică? 127 Hours e la datorie! Eu aș fi scos astea trei producții și-aș fi umplut gaura cu:

- The Town – încă mi se pare o superbitate de film, în regia lui Ben Affleck, are tot ce-i trebuie: thriller, social, suspans, un pic de romantism, un joc actoricesc genial al lui Ben Affleck și interpretarea lui Jeremy Renner care onorează câștigătorul de anul trecut, The Hurt Locker, cadre filmate cu minuțiozitate, încordare și destindere, un soi de afecțiune pe care o dezvolți inevitabil pentru personaje, oricât ar ilustra ele bandiți de onoare sau polițiști fără scupule. Omiterea lui mi se pare prima mare nedreptate de la ediția asta a Oscarurilor.

- Rabbit Hole – dramă, pur și simplu, dramă, și aproape că atinge nivelul lamentărilor Lebedei Bicolore. Nicole, Nicole, ce ți-au făcut?! Asta ar fi a doua nedreptate (nu e vorba de simpatia unei roșcate pentru o altă roșcată). Efectul cathartic al aceste pelicule mi s-a părut extraordinar. Pur și simplu, îi dai drumul, cu gândul că vei vedea o altă producție full de efecte speciale, sau de momente gen "my heart will go on", care să te facă să consumi o cutie întreagă de șervețele (eventual să-i înjuri pe-ăia de la firmă, pentru că n-au serviciu de catering, ca să-ți mai livreze și ei încă vreo două), și te trezești că stai încordat, întrebându-te "Ce dracu face femeia aia, și –mai ales- cum?!" Să vezi o mamă stând pe bancă, în parc, lângă cel care i-a luat singurul copil, purtând o conversație cu el, și mai presus de toate, rămânând calmă, fără să-i sară la beregată, te face să te întrebi dacă nu cumva cineva ți-a schimbat filmul în timp ce te uitai la el. Kidman e singura care poate să interpreteze într-un mod de-a dreptul regal o femeie ruptă-n două de durere, cu inima stându-i în gât, care discută despre benzi desenate cu ucigașul fiului său și se căznește să nu pară o extraterestră.

- Shutter Island – cum să-l treci cu vederea pe Scorsesse?! Dacă m-ar fi pus cineva să aleg între Inception și Shutter Island, aș fi renunțat fără să clipesc la încrengătura suprasolicitată de vise. Leo și Scorsesse fac un cuplu al dracului de reușit, chestie pe care-am remarcat-o cu toții de la Aviator încoace. Tocănița miraculoasă e așa: anii 50, insula Shutter care parcă iese dintr-un roman de Stephen King, un biet US Marshall, aparent trimis unde nici dracul nu se duce, să ancheteze dispariția unei demente dispărute (scuzați-mi vocabularul colorat, săraca femeie ori avea probleme psihice, ori era singura sănătoasă dintr-o gașcă de oameni cu probleme psihice, ori era de umplutură, și în acest caz o foarte bună actriță, ne vom da seama mai spre sfârșitul filmului). Maestrul Scorsesse livrează un film magic, antrenant, thriller polițist, cu accente de film noir – god, cât îmi era dor de-un film noir! – și un pic de horror, adică o producție peste care nu se trece cu vederea! Cam complicată, ce-i drept, cu un sfârșit "întors pe dos", dar incomparabil superioară lui Inception (by the way, ce ziceți, peste 10 ani ne arată Nolan ce mai face titirezul ăla minune?!)

Revenind la nominalizați, am o vagă impresie că The Fighter - repet, film de 10 curat! -The King`s Speech – bâlbâiala perfectă a regelui George VI, The Social Network – mărețul Feisșit și dramele sale,l - va lua trofeul. Plăcințica lui Darren Aronofsky și Natalie Portman, Black Swan, a reușit să se rumenească la cuptor, până a devenit "perfectă", dar alea trei de mai sus au, după mine, mai multe șanse.

Am văzut și eu, în sfârșit, The Fighter, și odată cu el a venit și singura modificare în preferințele mele: The Fighter e, fără dubii, filmul complet al anului. În regia lui David O. Russell, cu Mark Wahlberg și Christian Bale la datorie, care interpretează rolurile cu o măiestrie de pici!, cu Led Zeppelin, Aerosmith, RHCP, Whitesnake și alți indivizi ”de-ai noștri” ca soundtrack, nici că ți-ai putea dori mai mult de la un film. Cică-i biografie. E biografie, dar în același timp, e o dramă incredibilă despre ambiție, familie, devotament, rezistență în fața unei vieți care îți năvălește în față cu tot ce-are ea mai rău, cumpătare, chiar un pic de romance. E filmul excelent drămăluit, astfel încât niciun minut din el nu trece degeaba. E filmul care nu se lasă până nu te face părtaș la emoțiile personajelor. E, pentru mine, cea mai bună producție a anului, căreia, pur și simplu, n-am ce-i reproșa.

Winter`s Bone e cea de-a doua feblețe a mea, pentru că nu mi s-a șters încă din minte scena când fiica cotrobăie printr-o apă neagră, noaptea, pe o ceață mai ceva ca la King (e a doua oară când îl pomenesc) după o anumită "moștenire" de la tatăl său, de care are nevoie ca să trăiască – e înfiorătoare, o producție aproape europeană, cu o Jennifer Lawrence uimitoare.

Cea mai bună actriţă în rol principal: Natalie Portman în Black Swan, Annette Bening, The Kids Are All Right, Nicole Kidman în Rabbit Hole, Michelle Williams, în Blue Valentine, Jennifer Lawrence (Winter's Bone) - Decizii, decizii…. Jennifer Lawrence sau Nicole Kidman câștigând în fața lui Natalie Portman ar fi o mare chestie. Un pic imposibil, un pic de "fuck, yeah!, uite că-i posibil", un pic de regret pentru una sau alta din partea mea. Porman e genială (și când ne gândim că ea era puștoaica aia de 13 ani de se ținea ea după Leon ca să-și răzbune familia..eh, cum mai trece vremea), Kidman e genială, Lawrence e înfiorătoare. Oricare dintre cele 3 ar merita statueta. Îmi pare rău că n-a intrat printre ele și Noomi Rapace, revelația nordică, care a îndurat mai mult decât toate la un loc pentru saga cu pricina.

Cel mai bun actor în rol principal - Javier Bardem, Biutiful, Colin Firth, The King's Speech, Jeff Bridges, True Grit, Jesse Eisenberg, The Social Network, James Franco, 127 Hours. Aici e simplu – Firth – bâlbâiala lui face toți banii! Dacă n-ai știi, ai putea jura că are defect de vorbire din naștere. Mi-e dor de Cage. De Depp, de Matt Damon, de DiCaprio – bietul om are două filme mari anul acesta și niciunul n-a convins?! Și totuși..”boxerul”?!

La Cel mai bun film străin nu mă bag, c-am stat tare prost la capitolul ăsta – n-am văzut niciunul, și abia aștept să recuperez.

Cel mai bun film de animaţie - How to Train Your Dragon, Franțuzescul L'illusionniste, Toy Story 3 Hehe, ce fază ar fi să ia struțo-cămila franțuză în fața lui Toy Story… sau chestia cu dragoni, destul de drăgălașă și ea. Vise..

Cel mai bun regizor, și cu asta, a nu-știu-câta nedreptate majoră. Unde-i Nolan?! Reformulez – în care vis e Nolan? Sau "a căzut în uitare"? Dintre ăștia, eu zic Aronofsky, sau maestrul de lupte, pentru regie – ce dor îmi e de Tarantino! - Joel şi Ethan Coen, True Grit, David Fincher – The Social Network, David O. Russell – The Fighter, Darren Aronofsky - Black Swan, Tom Hooper – The King's Speech

Animal Kingdom, altă producție surprinzătoare, e băgat și el puțin în seamă la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, cu nominalizarea lui Jacki Weaver – baba mi-aduce aminte de tipa aia cu coarne din Frumoasa Adormită – e extrem de malefică și naturală în același timp! Pe lângă ea mai apar: Amy Adams, The Fighter, Helena Bonham Carter, The King's Speech (zău dacă am observat-o pe femeia asta..), Hailee Steinfeld, True Grit (da, ea da!), Melissa Leo, The Fighter (mm..un pic), Jacki Weaver – Animal Kingdom (ea e "the winner" pentru mine). Ee..și lipsește Lebăda Neagră, Mila Kunis din Black Swan. Nu mă deranjează.

La scenografie avem parte de puțin din Johnny Depp – Alice (cu care ne întâlnim și la costume, și de un pic de Harry Potter, neinteresant.

Măcar la imagine sau la efecte speciale să se-ndure cineva de Inception, că la altă categorie nu prea-l dau câștigător. În ceea ce privește coloana sonoră, The Fighter!!! sau Iron Man 2, dar nu l-a observat nimeni...

Ăștia-s nominalizații, astea-s "predicțiile mele", cu asta s-a încheiat o juma de oră care-ar fi putut fi dedicată sesiunii, acum, să vedem și câștigătorii…

Sesiune și 24 ianuarie

2011-01-24T18:52:00.001+02:00

Da, sesiune. Am vreo câteva zile de când am început. Încep să se amestece – un pic mai repede decât ar trebui – Lingvistică generală, Fonetică, Istoria limbii române, plus chestiuțele extrem de drăguțe de la franceză, unele oral, altele scris, altele și scris și oral, că așa e frumos. Niciodată examenele n-au fost un stres pentru mine și nici acum nu sunt. Învățatul merge normal, după scheme – sunt genul de om care mai degrabă mănâncă detergent decât să învețe pe derost niște nerozii scrise de altul!

Știți cum e treaba, de fiecare dată când încerc să fiu un om normal, nu-mi iese. Așa că nu mai încerc. Îmi place cum sunt. Acum fac liste cu nuanțele de ojă pe care plănuiesc să le cumpăr în loc să mă uit pe cursul de Lingvistică. Am văzut una kaki de la Seventeen. Kaki n-am avut încă pe unghii. De fapt, nu prea-mi plac culorile gen curcubeu, dar astea mai estompate, "naturale", eventual "army", mă prind bine. Și bineînțeles, eternul și fascinantul negru. Detalii, detalii.

Băse a avut tupeul să se prezinte la Iași, respectiv Focșani, de 24 ianuarie. Încă mă minunez când caut – și nu pot cu niciun chip să găsesc – capătul nesimțirii unora. O fi nesimțire? – să ieși în fața oamenilor de care-ți bați joc continuu și să te aștepți să te aplaude ca și cum ai fi trimisul divinității pe pământ – sau aroganță? – un fel de "înjurați-mă, scuipați-mă, tot eu sunt ăla care-o să vă scuipe pe voi cel puțin 5 ani de-acu înainte"! Până unde poate merge?

Esențialul e să lăsăm la o parte încordarea și stresul. Cel puțin, e acțiune. Mie-mi place acțiunea. Nici chiar așa multă, (examene pe 25, 27,28,29,31,3,9, etc), dar merge, odată ce te-mpaci cu ideea.

So, for those about to rock la examene, în perioada asta, we salute you!

Leapșa de la Theo – amintiri ”chinuitoare”

2011-01-20T18:50:00.002+02:00

Se zice că ce-i mort trebuie să rămână mort, iar ce-i trecut, trebuie să rămână trecut, sau măcar să se prefacă, să joace cât mai bine rolul care i se cuvine, ca să-și adune de pe unde poate, fani. Ne-am bătut cu o groază de monștrii mereu, și i-am amuțit pe cei mai mulți dintre ei, i-am bătut cu lanțuri până n-au mai suflat, i-am înjunghiat cu țăruși de lemn și i-am băgat sub pat. De-acolo, se aude noaptea cum le ghiorăie mațele. N-au mai mâncat nimic demult, pentru că am reușit oarecum să trecem peste nerozia lor. Dar se-aude..și se-aude. Și câteodată se și simte un râs înfundat.

Theo a fost pe fază bine de tot cu leapșa asta. Amintirile..care-i chinuiau pe wannabe-ii de la 3(și-un sfert) Sud-Vest au făcut obiectul unui "moment de sinceritate" ca-ntre prieteni vechi și noi zilele trecute, la o cafea. Na, că m-a nimerit. N-am să zic de monștrii, pentru că dacă le dau prea mare importanță, o să se umfle-n pene prea tare.

De ce să-mi aduc eu aminte astfel încât să nu trezesc vreun monstru care-mi dormitează sub pat…?

1.De vremea când m-am îndrăgostit iremediabil de Mystery Car și de blondul hippiot Shaggy. Eram mică tare, și mult mai țăcănită decât sunt acuma, și pe la 8-9 seara, era un fel de tradiție să mă ghemuiesc în fotoliul vechi din colțul camerei, cu veioza aprinsă și șalul maică-mii în dungi duhnind a parfum, cu o cană mare de cafea cu lapte lângă mine (vedeți, de-aici a pornit buba..) și să deschid televizorul pe unul din puținele canale care prindeau atunci – mega-magicul Cartoon Network. Începea genericul de la Scooby, devenit mai apoi Șcubi (cu i accentuat). Se auzea fulgerul ăla sinistrul, ieșeau liliecii și se arăta în prim-plan castelul bântuit. Se aprindeau farurile camionetei și aventura începea. Aventura mea de copil. În joacă, eu mereu trebuia să fiu Daphne, chestie care mă enerva teribil – nimeni nu înțelegea că Velma se ținea cel mai mult după Shaggy!

2. Ca să rămânem în zona comico-sinistrului, corazonul mă lasă să răscolesc și seara de august când mătuși-mea ne-a scos la un foc și un porumb copt. Pe la 9, avea părul lung și neted. Pe la 10 uitase mai toată lumea de ea – bârfe, glume, lichide ajutătoare, porumbul celebru de care nu se atingea nimeni, pentru că-l făcuse unchi-meu scrum, eu și cel mai bun prieten din copilărie, Lau, dispăruți de pe peluză. Când ești copil și fugi de bezmetic prin toate cotloanele știute (și neștiute), nu-ți dai seama că te-ai pierdut decât când te ia maică-ta la palme, după regăsire. Nici prin cap nu-mi trăsnea că lumea mă caută. După vreo 2 ore în care lumea-și dăduse afară amigdalele strigându-mă, după seria de palme primită, după ce mătuși-mea a decis să mute "petrecerea nocturnă" pe strada unde mă găsise, a venit și fatidica oră 1. Abia ne vedeam, focul rămăsese în curte. Porumbul, nimeni nu mai știa pe unde-i. maică-mea se liniștise. Și… urlă, zbiară, trântește, se agită, dă din mâini ca o apucată – mătuși-mea – zbiară iar, flutură degetele cu repeziciunea unei elice de elicopter și-și scoate..un liliac din părul încâlcit.

3. Dormitul în mașină când niciun hotel n-are camere libere și te-ai săturat de mansarde vechi de "pensiuni" pline de mucegai. N-ai habar pe ce drum te afli, te trezești într-o beznă generală și te-ntrebi cât mai e până dimineață, pentru că nu îndrăznești să faci lumină și zgomot căutându-ți telefonul – mai dorm și alții prin jur. E semnul unei excursii ratate? Probabil. Mie mereu mi-a plăcut.

4. Duminicile la teatru, fularele mamei, parfumurile mamei, tocurile ei care se auzeau pe scara blocului când venea de la școală, primul telefon – armă albă, briceagul de la tata pe care l-am pierdut vara asta, tabloul cu ielele, mare, pe care nu ne lăsa bunica să-l atingem, liceul, atestatul despre rockul franțuzesc și mutra dirigăi la aflarea subiectului, mutra mea la vederea celorlalți în ținută "oficială", în opoziție cu mine, îmbrăcată "hippie-haos-power", colegii, alura de "far din Alexandria" în poza de buletin, State și proiectele la română, de toate mi-aduc aminte cu drag, dar nu le ating prea tare, că s-ar putea să se trezească.

Ce-i trecut, trecut trebuie să rămână, foarte bătut în cuie și foarte departe, nu cumva să se dezmeticească monștrii de sub pat..sau scheletele din dulap, cum spun englezii.

Eu și Bob la o cafea

2011-01-16T08:21:00.000+02:00

Sistemul de operare al Marelui Bob lasă de dorit. Tipul își instalează tot felul de prostii, pentru că face parte din categoria oamenilor care nu pot respira în liniște pe o jucărie nouă fără s-o vadă customizată până-n dinți, blindată din toate părțile, cu o armură mai lucitoare decât falanga macedoneană. E, de la toate prostiile astea, OS-ul crapă, logic. Wrong Turn, mare Bob, te pricepi să dai greș în toate.

Așa ai dat greș și cu mine. Mi-ai oferit credit, ai crezut că sunt în stare să nu ajung la un..ecran negru, că pot să mă abțin, măcar o dată în viață. Greșit. Trebuia să mă scoți la o cafea, undeva, în văzul lumii, ca să fii sigur că nu reacționez urât (măcar din sentimentul că sunt privită de zeci de ochi avizi de bârfe), și acolo să-mi ții un fel de morală.

Să mă întrebi: ”Băi, țăcănito, la ce ții tu mai mult în viața asta a ta? Oameni, case, mașini, nu contează, înșiră și tu acolo 3-4 chestii pe care le iubești mai presus de tine”. E, și eu probabil aș fi terminat nesul, aș mai fi cerut unul, și-aș fi început să povestesc: ”Ceașca, chitara, mama, tata, prieteni…mă rog, chestiile pe care toată lumea ți le zice când se lovește de o situație de gen..și-n plus, o suită de elemente specifice mie (adică genul ăla de lucruri pe care, dacă le vezi, te gândești instantaneu la persoana care le îndrăgește cel mai tare. Uite, de exemplu, când vezi o cămașă albastră într-un magazin, te gândești la cutare Maria, pentru că ea poartă cel mai des așa ceva. În fine…”.

Și-atunci, băi, Bob Le Grand, tu ar fi trebuit să-ți aprinzi o țigară, să te apleci spre mine, cu coatele pe masă și să-mi spui: ”Din momentul ăsta, dacă te mai atingi de astea, te frigi”.

”HA-HA”! Fix așa aș fi izbucnit, probabil, fără să-mi pese că se zgâiește lumea la mine, și-n inconștiența mea, aș fi încercat să testez imitația de amenințare. Și ia ghici..atât de tare mi-ar fi plăcut să mă frig!

Verde

2011-01-13T08:06:00.001+02:00

… și Trouble, Dihania.

Se pregătește colonizarea planetei Marte. E dimineață, știu, n-am băut nimic. Ar fi fost chiar grav să încep ziua aberând sub influența…unor substanțe mai mult sau mai puțin ortodoxe. De fapt, eu de obicei nu beau, am niște "sechele" de la o gașcă de așa-ziși vecini de scară de acum mai bine de 10 ani. Niște cretini. S-au îmbătat așa de rău într-o zi, c-au dat foc la apartament. Până la urmă au murit amândoi. Aveau un copil, o fetiță. A rămas pe la bunici, cred. N-am mai auzit nimic de ea de foarte mult timp.

În orice caz, așa se zice pe la știri – în aproximativ 20 de ani vom coloniza planeta roșie. Eu o să atunci în jur de 40 de ani și, sper, mai multă minte decât am acum. Poate n-o să mă mai urmărească peste tot dihania asta neagră și păroasă, pe numele ei Trouble. E o găselniță nouă. Am început în ultimul timp să vorbesc foarte mult cu mine. Nu mă înțeleg, dar e o chestie bună pentru exersarea autocontrolului. Vreau să văd cât de tare pot să mă autoenervez și să mă abțin de la a-mi trage o palmă. Știu, s-ar rezolva mai repede dacă aș lovi oglinda, dar cică-i ghinion. S-ar putea sparge, și atunci mi-ar cauza vreo 7 ani de probleme. Cred că maică-mea a spart vreo 15 000 de oglinzi înainte să mă nască, și când am apărut în sfârșit, mi-a mai pasat mie din ghinioane, ca să nu fie cu totul și cu totul egoistă. Așa se explică Dihania pe care-o car peste tot.

În 20 de ani, poate s-o mai îmblânzi. În 20 de ani, o să trecem și noi de partea introductivă, nu? Durează mult până înveți să fii tu însuți cu cineva, dar dacă acel cineva e destul de deschis, și destul de priceput în a te detașa, poate dura mai puțin. Cine știe ce se poate întâmpla în atâta timp?

Cică au murit ciori. Cârduri de ciori. Unde-i Hitchcock să le vadă? Unde-s tipii care se ocupau de Flash Forward? Le-a dat la știri acum câteva zile. Sau ieri? De la un timp nu mai știu unde se termină ieri și unde începe mâine. Caut azi pe la mijloc, și găsesc rămășițe din amândouă. Mai sunt unii care cred că azi e de fapt un nou mâine. O lume nouă care se deschide, independentă de ce-a fost ieri. Ieri e istorie. Azi, e istoria nescrisă. Mi-ar fi milă s-o scrie cineva. Ar părea consumată. Îmi place varianta asta – o lume nouă, imparțială, amnezică, nerăbdătoare, și Dihania mea pe lângă… we couldn't get much higher. Natural, vorbind, fără adaosuri sintetice. E cea mai bună variantă, să deraiezi involuntar pe lângă o temă dată, și tu, și el.

20 de ani par cumva SF. Ce-o mai însemna și SF-ul atunci?! Nici dinții pieptenului nu pot să domolească freza Dihaniei mele. Trouble începe să te cunoască, știe că acum zâmbesc după mult timp în care mai aveam puțin și învățam să fabric cocktailuri Molotov de nervi. Light my fire. Acum, până nu-mi pierd răbdarea. Peste 20 de ani, probabil o să fim plictisiți de noi, acum suntem începători. Trouble mi-a dat verde.

Drept înainte

2011-01-09T10:07:00.001+02:00

E aiurea când plouă iarna. Toată noaptea mi s-a părut că plouă, dar era doar zăpada care se topea de pe acoperișul blocului. Ieri, era încă frig și pe la ferestre mai atârnau încă țurțuri din gheața trecută. Playerul din mașină era încă blocat pe Europa FM și tipul de la radio spunea că temperatura va crește până pe la 12 grade în sud. Well, eu stau în sud. Sud-est, dat e "pe lângă", deci, ar fi trebuit măcar să se încălzească cu vreo..5 grade? Media, cel puțin. Nici 0, nici 12, 5 jumate, poate. 6? Nu, ieri a rămas totuși rece.

Să-mi doresc să se încălzească?

Dacă mai fuge mult mercurul, o să plouă de-a binelea. O să se amestece, probabil, zăpada cu apa proaspătă de ploaie. O să se facă urât. O să fie noroi și mizerie pe străzi, și niște nori scârboși. Am dispoziție pentru Oasis și-o carte bună. E ciudat cum recidivăm de fiecare dată, dar până la urmă, asta-i legea firii. Ne forțăm să ieșim din zăpada făcută bocnă în jurul nostru și promitem firii noastre că n-o să mai trecem iar de la căldură la frig. Pentru asta, ar trebui să nu mai trecem nici prin căldură, să rămânem undeva într-un timp suspendat, într-un spațiu de frontieră, unul hibrid. Dar nu ne putem abține, nu? Sigur că nu.

Azi sunt cuminte. Nici hârtia nu mă crede.

Oamenii au necazuri mari. Oamenii mor. Alții rămân în viață să-i jelească, să se chinuie, și apoi să se vindece. Oamenii cad bolnavi. Se străduiesc să nu supere pe alții cu durerea lor, se simt o povară. Ar vrea să-și vadă apropiații bucurându-se de toate problemele cu care ei nu se vor mai lupta. E o bucurie și asta. Până la urmă, durerea ne amintește că trăim. Extremele și pastilele de mijloc, fără de care n-ar fi extreme, liniștea în care îți auzi propriul suflet. Durerea și fericirea. Și lucrurile plăcute din fiecare dimineață. Din fiecare duș cu apă nici caldă, nici rece, în care nu pot să nu mă gândesc la ce-am greșit și la ce voi greși, la ce voi repara, ca nevasta lui Mister Muscolo. Râd. N-am decât 43 de kile. Dacă aș sta la duș toată ziua, m-aș gândi continuu. Așa, sunt puține clipele în care chiar gândesc înainte să dau cu coarnele înainte. That`s me.

Eu mă ocup de impulsuri, de spontan. Suntem specializați. Titirezul se învârte, sau nu? Dă semne de oboseală. Eu mă învârt mereu. Acum ceva timp, îmi spuneau Duracell, RedBull…cum apucau. Poate am obosit între timp, pentru că nu mai simt efortul. De fapt, nu știu dacă l-am simțit vreodată. Mi-a plăcut și-mi place. Așa am trăit. Așa am simțit că trăiesc. Așa am avut garanția că nu mă descompun, fără să mă uit în oglindă sau să-mi verific respirație pe sticla ferestrei.

Da, cred c-am să plec din nou. Dacă ajung la gheață, îmi pun patinele și râd de ea. Atât.

Greșeli și pereți

2011-01-05T10:19:00.000+02:00

Lucrurile normale sunt lucrurile pe care le face majoritatea, involuntar sau nu, sunt materializări ale unor norme, reguli, chestii care de multe ori nu se găsesc scrise în nicio antologie, dar pe care toată lumea le știe și de multe ori, le respectă. De-asta sunt normale. Mie nu mi-a păsat niciodată de regulile respectate de ”toată lumea”. Nu mi-am luat ciocate pentru că avea ”toată lumea”, nu mi-am luat nici geantă de mușama pentru că ”are toată lumea”, de fapt, nu mi-am luat mai nimic pentru că ”așa se poartă”. Așa că n-o să mă întreb nici acum dacă e normal să te dai cu capul de același perete de două ori, deși știi c-o să doară.

Am așa, o vagă bănuială, că fiecare om are câte-un perete de care se dă cu capul ăghen and ăghen, doar că diferă culoarea sau, după caz, tapetul. Asta, probabil, mă apropie de normalitate. Am și indicii – era un nene acum câțiva ani, James Blunt parcă-l chema, care cânta pe o melodie miorlăită câteva cuvinte.. legate de peretele meu: ”I'm not calling for a second chance / I'm screaming at the top of my voice / Give me reason, but don't give me choice /Cause I'll just make the same mistake again.

Probabil, e ceva în structura mea care mă ghidează involuntar către genul acesta de lucruri, ”me dirige vers..”, cum spun franțuzii, ceva genetic, sau ceva inovat de mine însămi, care mă definește în comportament și alegeri. E o nebunie. Opusul, mi-ar fi imposibil. Ar fi ca și cum i s-ar cere unui informatician să picteze. Poate i-ar ieși ceva, dar cu greu. Mai plauzibil ar fi să nu-i iasă nimic, pentru că, nu-i așa, cu toții suntem specializați într-un anumit domeniu, și ne-ar veni anapoda rău să excelăm într-un altul, eventual unul diametral opus celui dintâi.

”Hurt people hurt people”. Nu știu dac-o știți, n-o căutați prin minte. Am întâlnit-o aseară, într-un film bun, luat drept prost, pentru că nu i s-a găsit categoria în care să fie integrat. Poate o să se inventeze o ”chestie”, ca turbinca lui Ivan din povestea lui Creangă, în care să se arunce toate filmele care nu se potrivesc în altă parte. E vorba de Greenberg, cu Ben Stiller. E un fel de comedie dramatică. Nu-l recomand, nu-i o capodoperă, dar e full de muzică bună și de replici de gen. Cred că de-asta i-a plăcut lui Tarantino, cuvintele sunt exact pe stilul lui. Și bineînțeles, jocul lui Stiller, căruia nu-i cade deloc rău o partitură ca asta, mai serioasă decât cele cu care ne-a obișnuit. Mi s-a părut că-i recunosc personajul. Da..caracterul. l-am cunoscut bine într-un timp. Acum prefer să cred că m-am detașat de el, deși, aici vine partea în care reiau incipitul – same mistake, same wall?

Cred că am nevoie de un ceas deșteptător, sau un titirez, ca-n Inception. Nu contează că mă trezesc ”neîntrebată” pe la 4 dimineața, vreau să fiu sigură de un lucru, cel puțin – că sunt trează. Poate atunci am visat. Poate acum m-am trezit, și nu mai intru în același perete.

Pace!

Random 3

2011-01-02T08:28:00.001+02:00

3. Bun venit, 2011! Nu știu de ce mi se pare că intrăm cu toții într-un soi de film SF când văd că se-adună atâtea cifre la 2000. Am sentimentul acesta de câțiva ani, de când ne obliga profa de mate să cumpărăm și să rezolvăm de pe-o zi pe alta celebrele culegeri Mate 2000 +. E, la început, a fost mai decent. Era +2, +3…dar pe urmă s-a îngroșat gluma. Bine c-am scăpat de mateoftică…

8. Că tot veni vorba de filme SF, și în general, de filme, tocmai s-a terminat un an nici slab, nici extrem de bun în domeniul filmelor. Am avut producții comerciale și mai puțin comerciale, continuări teribil de proaste ale unor filme teribil de bune (vezi Paranormal Activity 2 sau Open Season 3), remake-uri de toată jalea (l-ați killărit pe Freddy Kruger din copilăria mea și pentru asta n-am să vă iert! – râs malefic…), mulă minte sucită (Inception, Shutter Island, sunt doar cele mai celebre), sau adaptări (ne)reușite ale unor jocuri video faine (adică PoP). Să vedem lista cu nominalizările la Oscar și câștigătorii de la Globuri, deși cred că o surpriză de genul celei de anul trecut n-are șanse să se mai materializeze și acum. Mizez pe Black Swan, Shutter Island sau Inception…deși nici Social Network nu-i rău. Totuși, dacă Portman nu ia măcar o statuetă, fac urât. Pe cuvântul meu!

11. Huidu a căzut și s-a ridicat. Asta pentru că he`s ”about to rock” and ”we salute you!”.

14. Chestia mișto la un prieten foarte bun cu care vorbești după mult, mult timp, e că oricât de mare ar fi distanța, tot poți să vorbești cu el ca și cum n-ar fi plecat niciodată.

43. Cât dracu` mai durează până termină lumea de întrebat ”ce-ai făcut de Revelion?”. Fuck it! N-am mâncat ca sparta, n-am intrat în comă alcoolică, n-am digerat kitschurile de la Tv, deci nu sunt interesantă. E interesant să te simți ca dracu, să te faci de râs în public, să dai din fund pe manele sau pe muzică de bătut cuie. Eu am stat la bârfă cu familia-una din ocaziile extrem de rare de a ne nimeri în toane bune și-n aceeași încăpere- și m-am simțit bine – banal!

17. Pe 22, începe și la noi sesiunea. Puține examene, doar vreo 10-11.

21. Zilele astea arăta pe la TV un foarte fericit pacient ajuns la spital în comă alcoolică. Comă știa c-o să facă, pentru că cei care nu se pot abține nu se pot nici schimba. La spital știa, de asemenea, c-o să ajungă, dar tot ce spera era să dea de același doctor care l-a zguduit bine și anul trecut, pentru că ”noi ne-nțelegem bine, bre…”. Asta ca să vedem că românul nu renunță niciodată la umor.

45. Scursurile s-au refugiat la munte de sărbători. Mă mir cum nu s-a scufundat pământul cu ei, am fi avut și noi un eveniment cu care să ne mândrim în fața lumii. Un fel de Sodoma + Gomora în variantă românească, cu două-trei victime: marinelu`, The Reaper și blonda de la Cotroceni.

76. Ne-am ales și piesa care ne va reprezenta la Duesseldorf, la finala Eurovision 2011: copii de la Hotel FM, care cântă despre ce nasol (și aproape imposibil) e să schimbi lumea singur și despre câtă nevoie avem unii de alți, ca să reușim, totuși, să facem ceva. Adică tot un fel de pace+dragoste, dar în variantă 2011. Piesa nu sună rău de tot, dar nici o capodoperă nu e, așa că nimeni nu se înghesuie să dea un pronostic în legătură cu ceea ce se va întâmpla prin mai, la concursul ăl mare. Tipul țopăie și zâmbește. Cel puțin, în spate are chitare și pian, nu platane. Asta-i de bine. Pentru o piesă aleasă în noaptea de Revelion - ca la nimeni, frate!- când nimeni nu mai vedea clar la 2 centimetri în față, și nu mai auzea decât clopoței, nici nu puteam să mă aștept la mai mult.

Și termin, ca de obicei, cu îndemnul:

Pace!

Odihniţi

2010-12-28T14:00:00.000+02:00

La mulţi ani!

Zilele astea o să batem şi noi la tobe.

Învelite în piele, ca cele în care băteau copii prin porturi, demult-demult, când cercetătorii portughezi şi spanioli se pregăteau să se lovească de ţărmuri de americi şi africi şi să ciopârţească negrii cu fuste de frunze prinse la brâu. Aşa băteau copii ritmul, la tobe, pe când se încărcau corăbiile cu provizii pentru drum, entuziaşti, teribilişti, nu se gândeau că e posibil să nu mai vadă niciodată tobele alea.

În 2011, o să batem şi noi la tobe, nu azi, pentru că sunt obosită. Aseară am lăsat pensula pe jos, pe covor, din greşeală. Era plină de vopsea, dar nu mi-am dat seama, pentru că lumina din cameră era prea slabă, şi nici n-am avut chef să mă aplec după ea, să văd ce distrugeri am făcut. Am văzut dimineaţă, când s-a făcut lumină. Am deschis geamurile, să iasă parfumul oriental şi mirosul de acril. De-afară vine parfum de zăpadă. A nins mult, şi crengile gem sub masa albă, nedefinită, de ceva. Prin desenele animate am văzut prima oară elefanţi indieni, şi prin filme. Tropoteau greoi sub preşuri sufocant colorate în oranj, roşu şi turcoaz, ţesute cu aur, se tăvăleau prin praf, cu-n pas înaintea celuilalt, molatic. Mai mari decât pieţele strâmte, nici nu ştiu cum încăpeau prin coridoare şi trepte. Indieni nespălaţi vând mereu pe-acolo condimente şi parfumuri.

La mulţi ani! Mi-am dat seama că am scris atât de mult, că nici nu mai ştiu ce-am scris, doar frânturi. Când le citesc sau mi le povesteşte cineva, îmi par cunoscute şi încep să mă gândesc unde le-am auzit prima oară. Ah, le-am scris chiar eu. Uneori nici nu mai ştiu de ce. Parcă a dat timpul iama în frigider şi a mâncat toate motivele, fără să le gătească, pentru n-am găsit tigaia murdară în chiuvetă. Ori o fi spălat-o?!

Am omorât-o pe Clara în fiecare seară, pentru noi. Am spart-o pe Ceaşca de mii de ori, a dracu’ se lipea la loc până ziua următoare. Am vărsat din mie tot ce-a fost rău şi ştiu că n-a fost de-ajuns, pentru pot să simt cum îmi arde privirea când mă uit cu răutate la Clara. Aş mai înfige furca-n ea încă 10 ani, dacă ar promite să tacă apoi măcar o secundă, ca să pot să-mi aud gândurile. Aş lovi-o până s-ar picta pereţii cu sângele ei şi n-ar mai ieşi de-acolo cu nici un fel de var. Nu-mi pare rău pentru asta.

După ce o omoram, parfumam camera şi dădeam drumul la muzică. Se făcea linişte. Vorbeam cu tine. Cinică evoluţie, la ură, nici măcar indiferenţă. Fluier.

O să ne trezim odihniţi în 2011, şi-o să auzim cu latră câinii la o lună nouă, odihnită, răsărită din toată zăpada veche. Pe Clara n-o s-o mai omor, pentru că zăpada o să răcească ura şi-o să facă loc pentru pace. E zen, e pace, sunt scări din nou, şi din nou, n-am să le urc.

La mulţi ani! Când ne vom trezi, vom bate cu toţii la tobe, odihniţi, pregătiţi, nou-născuţi.

Sărbători.

2010-12-24T18:41:00.000+02:00

Lăsaţi-mă să înjur puţin, şi pe urmă îmi revin, pe cuvânt de scorpie mică şi roşcată!

Cucoana Tatoiu condamna azi pe la Realitatea românii care, în loc să se bucure că s-a născut „cel ce ne-a învăţat să întoarcem şi celălalt obraz”, se veselesc pentru una din puţinele zile din an în care chiar îşi cumpără de mâncare. Hei, dă-o-n mă-sa de treabă, tu-ţi pui blana pe tine, colier cu perle la gât, te împopoţonezi cu toate ustensilele de machiaj de care dispui, doar-doar or putea să te scoată cu câţiva ani mai tânără şi te afişezi la TV, spunându-le altora să ia exemplul tău, şi să-şi aducă aminte de toată tărăşenia cu naşterea lui Isus. Ok. Pentru tine, ăsta e Crăciunul. Te-ai gândit, miss, că pentru alţii, e posibil ca ziua asta să fie una din puţinele zile din an în care chiar au ce mânca? Şi asta pentru că fac economii grele înainte. Zău, cunosc o grămadă de lume care o duc cu câte-o coajă de pâine şi-o bucată de brânză de la paşte, câteva săptămâni bune! Nu te-ai gândit..erai prea ocupată să te gândeşti cu ce blană te îmbraci azi!
…

Am zis că-mi revin. Vorba vine.. sunt răcită. Am răcit stând în casă, unde temperatura se învârte pe la 20 şi ceva de grade, deci aveţi tot dreptul din lume să râdeţi. Râd şi eu. Cu juma de gură, pentru că m-a dat maică-mea pe regim cu ceai de lămâie şi alte tandreţuri de gen.. I’d kill for a cup of coffee! Bradu-mi blochează uşa de la cameră pe jumătate. E fain, când ies din cameră, mai-mai că-l iau în braţe..asta dacă n-o să-l răstorn din greşeală într-una din zilele astea. Ori surzesc eu de la răceală, ori melodioara aia de la instalaţie se aude din ce în ce mai încet.. e un colind, cred. O melodie celebră, aia cu „Rudolph, the red-nosed reindeer / had a very shiny nose…” pam-pam-pam, dar se stinge din ce în ce mai tare. Mi se-nvârte capul. Pe la uşă se-nvârteau colindători cu clopoţei, dar nici clinchetul lor nu se mai auzea decât foarte puţin. Ce aud, ce văd, o ceaţă s-o tai cu drujba, doar ceaţă. Ameţeală. Mă gândesc la Ceaşca, la noi. La Clara. Cum ţi-ai legat atunci părul cu panglica neagră. Era vară. Acum e iarnă. Au aprins ăştia felinarele pe stradă.
Ce fain ar fi să cobor aşa. Port un tricou, nişte blugi tăiaţi şi şosete dungate. Mi-am tăiat şi părul azi, în oglindă. Dacă aş coborî acum, până pe scări, n-ar fi nimic. Probabil m-aş ciocni cu vreo vecină dinaia fricoasă care mi-ar zice cât de tare s-ar putea să răcesc. Ce ştie ea, i-am luat-o înainte! Am răcit fără să m-avertizeze nimeni, lucky me! Mi-am lăsat chitara pe undeva, pe şifonier. Sus. Parcă aş ieşi. Până-n stradă, până la păpădie? O să-mi culeg pătura de pe jos şi-o să-l pun pe Ozzy să-mi cânte.

Fuck it! E Crăciun, hai să zâmbim! Hai să cântăm! Ce dacă eu cânt despre un tren nebun? Nu ştiu colinde. E amuzant, al naibii..(în engleză de ce „it’s funny” e mai scurt?), eram în liceu şi..cică eu ştiam nu-ştiu-ce cântecel religios. Nu mai ţin minte. Colegii.. băgau mâna-n foc că mai bine îmi ieşea varianta rock decât originalul. Mi-e dor până şi de profa de religie, pe care-o luam la mişto în faţă, fără ocolişuri. Îşi dădea seama şi mă lăsa-n pace..

„Ooh, despicable me!”. L-am văzut zilele astea. Drăguţ. Drăguţă coloana sonoră.

Nu ştiu sigur dacă o să mai ţin poarta deschisă când o să-mi fac casa la munte. Vreau tot aşa..o oglindă. Ca să nu uit să mă tund din când în când. O să am şi eu părul alb, ca barba lui Moş Crăciun, sau o să fie veşnic roşu? Nu, nu. Mi-am luat parfum şi pufarine. Îmi strâng acum şi pătura de pe jos. Vreau să vorbim, să cântăm, să ne fie bine. Să stăm pe scări. Doar noi. Nici nu mai ştiu cine eşti.

Zi-mi ceva de frig şi de ninsoare. Sărbători fericite tuturor!

Pe scări

2010-12-22T18:09:00.000+02:00

Majoritatea accidentelor au loc în casă. Şi din cauze diverse. Din cauza noastră, a mea sau a ta. Niciodată n-am pretins că sunt o sfântă. Nu m-am purtat ca una. N-am cerut altora să mă considere aşa. Nici profund recunoscătoare divinităţii, nici trântită deasupra unui altar de sacrificii de animale. N-am cerut altora să-mi ghicească gândurile. Poate unii le-au aflat. Poate tu le ştii, sau bănuieşti că le ştii. Sunt translucidă, sau nu sunt, nici eu nu mai ştiu. N-am o fire contradictorie. Nu sunt făcută din jumătăţi, deşi am în mine şi roşu, şi negru. Pe paleta de desen, astea două se amestecă până devin omogene. Au făcut din mine un întreg.

It's funny, ştiţi uşile alea din lemn din apartamentele clasice, vopsite cu n'şpe mii de straturi de vopsea de toţi proprietarii care se perindaseră înainte pe-acolo? Cu toţii am avut de-alea. E, odată vopsise maică-mea uşa care dădea spre balcom. Săraca, voia să iasă albă, numai că vopseaua albă nu iese niciodată aşa strălucitoare şi curată cum scrie pe ambalaj, aţi observat?
Bineînţeles că se vedea ciulamaua de vopsele cu care fusese dată de cretinii de dinainte. Verde, albastru, roz, tot tacâmul..şi bietul alb al maică-mii pe deasupra. Ce i-a mai înjurat! Taică-meu, mai detaşat de problemele de gen, zicea ceva în genul "ţi se pare urâtă pentru că te-ai aşteptat tu să fie perfectă, dar ea nu-i urâtă deloc!". Dar e veche "teoria" asta. În orice caz, am schimbat toate uşile..

Teoria, însă.. ca teoria! Te loveşte când te-aştepţi mai puţin.

Vrei să fie perfect. Dacă iese un pic ciobit, e urât? E o "lecţie despre cub", arhicunoscută. Nu, nu-i urât. E doar imperfect. Un imperfect nu e musai urât.
E lumesc, e natural, făcut din pământ, aromat cu iarbă, cu meri şi portocali, printre ramurile cărora se plimbă un şarpe legănându-şi şoldurile. E Adam, e Eva, Jack Sparrow, Moise, Bob Dylan, turnaţi într-o sticlă de apă minerală din care iese tacticos acidul.

"Lăsaţi-mă să fiu pe scări..", nu vreau s-ajung nici sus, nici jos. Doar, pe scări.

Pasarea Colibri - Un om pe niste scari

Asculta mai multe audio diverse

Dor

2010-12-18T09:07:00.000+02:00

V-am mai spus cât de dor îmi era de creioanele mele?
Suport: prima hârtie pe care-am găsit-o în mapă
Instrument: bătrânul meu 2B, neutilizat de mai bine de două săptămâni
Interval de timp: săptămâna asta, pe la facultate, vreun curs. Nu mai ţin minte exact...
Nu daţi cu toporul, "poţi să ai şi eşecuri, poţi să ai şi succesuri!"

O curvă. O cheamă "Conştiinţă".

2010-12-14T08:18:00.000+02:00

Se întâmplă să visezi aiurea. E un reflex, probabil, un os rămas neputrezit de pe vremea când credeam că Luna e făcută din caşcaval. Se întâmplă să ai un car de ani în spate şi să te trezeşti în miezul nopţii, ca un copil care s-a uitat pentru prima dată la Saw şi a rămas cu sechele, traspirat, agitat, cu limba aproape înghiţită. Ai visat. Ai vrut să strigi, dar nu ţi-a ieşit niciun sunet din gât, deşi, după chinurile pe care ţi se părea că le tragi, mai aveai puţin şi-ţi dădeai plămânii afară. Aiurea, parcă urlai în vid. Te-ai trezit, în sfârşit. Ai deschis larg ochii uscaţi şi-ai văzut că nu era nimeni în cameră. Nu te omora nimeni, nu îţi smulgea nimeni unghiile cu cleştele, dinţii îţi erau la locul lor, picioarele, la fel. Luna nu era mâncată de niciun vârcolac, pe geamul tău nu se căţărau strigoi. Nici măcar în uşă nu se auzeau pumni şi picioare.

Ţi-ai tras pătura peste umerii reci. Te gândeai..ce dracu’ faci mâine?! Ai visat, vei visa în continuare?! Te gândeai…mă-sa, ce prost eşti! A trecut vârsta când aveai voie să gândeşti aşa.

Ţi-ar prinde bine acum o cafea. Ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva. Dă-ţi pătura jos, nu mă face să ţip la tine! Vrei să vorbeşti acum. Cu cine? That’s right..nici măcar n-ai cu cine. E noaptea de vină sau e ea? Ţi-o imaginezi stând în faţa globului de cristal, invocând strigoi deasupra pentagramei, făcând colecţie de mâţe negre, probabil? Ce face, vorbeşte cu ele? Disecă broaşte şi le pune la fiert în cazanul cu smoală din care ies aburi albaştri? În colţul ferestrei sale aşteaptă Satan rânjind, aşteptând să-şi termine sceneta? E frumoasă? Cu ce e îmbrăcată? Sau mai bine zis..este? Crezi că pe toţi o să-i trimită la tine. Atunci, în vis, n-a fost decât avanpremiera. Acum, că te-ai trezit, o să-ţi dai seama că între vis şi realitate e o linie mai fragilă decât alea de haşiş.

Ţi-ai trage o palmă, măcar să ştii că te doare, şi c-ai terminat măcar cu prima parte din toată şarada. Măcar, să ai garanţia că eşti treaz şi viu. Lângă tine, e peretele. Acolo l-ai lăsat acum câteva ore, când te-ai întins să te odihneşti. Aiurea, ţi-a mai rămas vreun lucru sigur pe lumea asta? Nu te întorci, crezând că-ţi vei vedea propriul corp, chinuindu-se să se descompună. Ce perete, dă-l în mă-sa..

Cu spatele la el, cobori din pat. Îţi simţi covorul de lână sub picioare. Te înţeapă uşor. Ce minune! La câţiva paşi mai încolo, o să te întâmpine gresia rece şi poate câteva furnici căutând disperate gemul de caise pe care ai uitat să-l pui în frigider. E, da.. asta înseamnă că te-ai trezit de tot.

Aprinzi lampa. Pereţii tremură uşor într-o lumină gălbuie. Nu crezi până nu vezi cu ochii tăi. Dai uşor târcoale camerei, storcându-ţi mintea, ca să-ţi aduci aminte ce era în vis şi nu e în cameră, ce e în cameră şi nu era în vis. Nu-ţi aminteşti toate detaliile. Când erai plod, toată lumea te păcălea. Bunică-ta îţi citea rugăciuni către zeul-pământ, chiar dacă tu urlai la ea că nu asta te învăţa la şcoală, la orele de religie. Ştiai că urli în van, pentru că ea avea deja banda înregistrată cu textuleţe fioros de serioase despre iniţierea ta, care o să vină când vei împlini 12 ani. Zeii mă-sii de sectantă. Când o chemau părinţii să stea cu tine, ca să nu-ţi rupi gâtul căzând din şifonier cât ei erau la muncă, îţi împuia capul cu toate zeităţile posibile. Îţi dădea talismane şi brăţări hidoase din fire de lângă, pietroaie „sacre” pe care tu scuipai când îşi făcea ea drum în altă parte. Odată ţi-a zis un lucru –posibil- serios, cât se poate de banal. Ea numai banalităţile le spunea serios. Cică dacă te uiţi la fereastră după ce te trezeşti dintr-un vis, îl uiţi. Arată-i că greşea.

Pe geam, vezi numai luna, e seceră. Parcă începe şi să ningă. O fi ger. Posibil. Transpiraţia începe să ţi se răcească pe piele, o simţi ca pe un cadavru greoi şi rece pe care nu poţi să-l dai jos de pe umeri. Stai, bre. Mâinile îţi sunt la loc, nu e niciun ucigaş sub masa de lucru. Îţi verifici chitara. N-are praf pe ea, ceea ce înseamnă că n-ai dormit ani de zile. Poate, nici ore. Poate, minute. Cafeaua din cana de pe masă e încă caldă, înseamnă c-ai făcut-o recent. Bei un strop. Prea mult zahăr, o laşi jos. Pereţii tăi sunt la fel de adormiţi şi tăcuţi, în lumina lămpii, galben-portocalie, cum erau şi până acum. În hol, becul e tot ars. O să-l schimbi mâine, sau poimâine, sau când o să te înduri să cumperi un bec.

Ce idiot ai fost. Ea nu face vrăji sub atenta îndrumare a lui Satan. Nici măcar glob de cristal nu are. Mai degrabă, se droghează cu vreun film sau rumegă vreo carte, cum face de obicei la ora asta. Cum făcea. Nu mai ştii demult. Da..totul e sigur.

Te întorci în pat. Trânteşti pătura jos, n-ai nevoie de ea. N-ai să mai fii atât de prost încât să visezi tâmpenii până dimineaţă. Mai bine dormi întors spre peretele cu fereastra, ca să nu mai reţii ce visezi. Cine ştie..

            Stai – luna..
            Unde a dispărut secera?!

           -ştii măcar cine-a mâncat-o? eu ştiu. o curvă. o cheamă Conştiinţă-

Derivări

2010-12-09T07:24:00.000+02:00

Sunt curioasă. Cum se transformă apa-n ceas? În ceas electronic, n-ar fi deloc indicat să se transforme, pentru că probabil ar păstra câte-un pic din proprietăţile amândurora. Curentul electric, poate. Şi cu apa, ar face un pic de fum prin preajmă. Ceas de mână, da. În ceas de mână, aş vrea să se transforme. Să păstrăm fiecare câte-o picătură de apă chioară într-o sticluţă dinaia de parfum, pe care s-o turnăm la încheietură când vrem să ştim cât e ceasul. Şi ea să se prindă pe loc de oasele noastre, ca o cureluşă de piele, să mişte minutare, cât de multe, şi să înceapă să ticăie. De fapt, apa e deja un ceas. Are picături, putem să spunem că-s secunde sau minute. Putem să dăm drumul câte unei picături la intervale regulate de timp, o secundă, de exemplu, şi numărându-le, putem să descoperim cât e ceasul. Dar e mult de lucru, multă migală, multă răbdare. Poate să se inventeze o meserie specială. S-avem aquoceasornicari. Bine plătiţi.

Mi s-a spus că sunt mereu calmă. Am găsit că-i de bine. Ieri s-au împlinit 3o de ani de la moartea lui John Lennon. Ni l-au luat. Ni l-a luat. Nici nu merită să-i rostim numele, nu e om, e animal. Nu e nici animal, pentru că până şi ele simt, ştiu eu sigur. Nu ştiu ce e, e un gunoi. Da, asta e. Animalele care au nume sunt mai apropiate de oameni, nu? Anyway, Imagine all the people. Mi s-a spus aseară că sunt mereu calmă. Eu am scris la începutul paragrafului chestia asta. E ok, nu? Pe-afară. Cică unii, prin cercuri de yoghini, controlau temperatura corpului. „Hipertermie voluntară”. Înseamnă că şi la mine e o chestie asemănătoare. Îmi controlez…numărul nervilor care ajung la suprafaţă. De ce să-i mai vadă şi ceilalţi, când ei sunt numai problema mea? Nu trebuie să le pese lor că am în mine o pistă de raliuri, unde toate maşinile sunt condusă de şoferi beţi şi se lovesc de coastele mele până ies scântei. Aşa se nasc nervii. Se lovesc maşinile. Între ele, de coaste. Ce fraiere sunt, cred că sunt parapeţi dinăia cu reclame de la Shell şi Duracell. Se-agită, se mărită, se lovesc, se fac praf. Degajă lumină şi căldură, febră, draci. Afectivitate pe dracu. Îţi trece. Cât poţi să te chinui aşa, câteva zile. În viaţă, durează doar contractele. Afectivitatea nu e un contract. Social. Săracul. Jean Jaques Rousseau, „Contractul social”.

„…nu te cert, nu regret”. Aşa zice Cristi.

A, a început „În derivă”. Marcel Iureş e ok. Mie nu-mi place de nicio culoare Maria Dinulescu. Luni, la primul episod din seria „Nora”, mi s-a părut total pe lângă în primele minute. Parcă era o puştoaică de 12 ani care se chinuia s-o joace pe coana Joiţica în faţa mă-sii, ca să-i arate cât de bine a învăţat rolul pentru sceneta şcolii. Pe la jumate mi s-a părut mai detaşată. Probabil voma aia i-a prins bine. Dupaia, chiar când începusem să mă obişnuiesc, o văd că iese pe uşă. Păi stai aşa, fătucă, te-ai plictisit deja?! Aiurea, la „Nora” nu mă mai uit.

Am vrut să mă uit la seria cu Victor. Am citit în revistuţa aia de la HBO povestioara şi mi s-a părut faină, dar am ratat momentul. Poate recuperez şi eu. Oricum, decât stupizenia cu femme-fatale speriată de măritiş, pe care-a trăsnit-o amorul pentru nefericitul plătit să-i asculte miorlăielile, chestia cu soldatul bântuit de stafiile bombelor afgane mi se pare mult mai răsărită.

Şi fetişcana de miercuri, care-a jucat-o pe Diana gimnasta mi s-a părut ok. Sinucigaşă fără să ştie. inspirat.

S-au pus câteva tone de speranţe în serialul ăsta. N-ar fi indicat să cadă în derizoriu. Deja, Supernatural nu mai e. E doar o „ceva” în locul lui. „Lie to me” se duce şi el pentru că nu se uită americanu’ însetat de Leidi Caca şi n-are rating.

Singura producţie faină care mi-a mai rămas – faină rău, faină în adevăratul sens al cuvântului – e Dexter. Mamă-mamă, ar trebui să fie băgat în manuale. Aşa se scrie un scenariu de serial, Kinderi.

Ieri le-am zis „copii” unora din anul 2 sau 3. Ai mei colegi mi-au zis să-s nebună. Oi fi. Tot ei îmi zic că-s şi calmă. Oi fi şi aşa. Ce ziceţi, mi-ar sta bine pe canapeaua lui Iureş?

Să se termine.

2010-12-05T13:15:00.000+02:00

- Incantaţii -

Trebuie să se termine, pentru că i-a trecut începutul. Orice. Orice este sortit sfârşitului, indiferent dacă vorbim

despre gutui,

despre fotolii în catifele moi,

sau despre noi.

Uneori nu vorbim, ne este greu. Când stau înăuntrul nostru, la căldură, cuvintele au sens, au înţeles. Când le ţinem în noi, ne jucăm cu ele cum ne jucam cu piesele de puzzle. Eram mici, încercam toate combinaţiile posibile. Înăuntrul nostru, cuvintele dau bine, sau cel puţin, aşa credem noi. Exprimă exact ceea ce vrem noi să exprime. Mai rău e când le lăsăm afară. Mamă, parcă am sufla din trompetă! Mergem cu tramvaiul sau luăm autobuzul, nu ştiu. Vorbim mereu. E mai bine decât să stăm în linişte. E posibil să îngheţăm în staţie. Eu am îngheţat la tastatură, tu, probabil, ai îngheţat acolo. Oriunde. Tu eşti oriunde. Nu contează unde eşti. Nu vorbesc cu tine, nu-ţi spun nimic. Probabil că ştii asta. N-am ce să-ţi spun, pentru că nu vreau să las cuvintele să îngheţe.

În tramvai sau în autobuz,

căliţi,

trecuţi prin foc,

prin arme, prin obuz,

prin seminţe de harbuz.

S-ar putea să nu găsească locuri şi să stea în picioare. Se întâmplă, câteodată, când şoferul frânează brusc, să cadă unele peste altele. Se pot răni. Sau nu ştiu. Pot să-şi rupă unghiile de la mâini sau de la picioare.

Mă enerva grandomania ta. Acum e mai rău, ştii. Acum, nici măcar nu mă mai interesează. E un film, l-am văzut mai demult. E despre un tip care-i operat fără anestezie. Simte toate mişcările pe care le face medicul înăuntrul lui. Ah, să nu apară iar iscoada! Te rog, iscoadă, nu mă întreba ce am! O să-ţi răspund urât. Mâine. Mâine, am să-ţi arăt tot ce gândesc despre tine, vreau doar să am timp să mai desenez un peşte. Peştele ştie tot, înţelegi? Ca-n „Arizona Dream”. Ce chestie, aveau dreptate. Peştele cunoaşte vulpea. Tu, doar ai impresia că o ştii. Uneori cred că iscoada lucrează pentru tine. Am dreptate? Cât i-ai dat? i-ai spus că-ţi pasă de ea? E atât de proastă încât ar crede orice.

Dacă-i împrumuţi un pix,

prăjit în axa de la fix

de crucifix,

crede că eşti cel mai bun prieten al ei. De ce-mi deschide cartea? Să o lase închisă. Eu mi-am pus semnul de carte unde am vrut. Nici semn n-am avut. Am luat o foaie de hârtie de la imprimantă şi-am împăturit-o în jumate. Da, cred că lucrează pentru tine. Mi s-a întâmplat de multe ori,

am observat,

ce-am spus în jurul tău s-a-nfăşurat

în laţ tărcat, înfometat,

ţigan dansat pe soclu lat.

Eu pusesem semnul într-un loc, departe. Mai mult ca sigur, cartea a ajuns la ea.. şi l-a mutat, cretina. L-a mutat la tine. Cât i-ai dat? A?

De fapt, nu mă interesează. Eu ştiu. Peştele ştie. Ştii? Parcă aş citi un ghid de conversaţie blocat la conjugarea lui „a şti”. Mă aştept să urmeze textuleţe idioate cu titluri de genul „Mergem la teatru”. „Cât e ceasul”. E ciudat, e un ghid de conversaţie. Mi-a răstălmăcit cuvintele atâta timp! Ce-a fost nul, a tradus prin plin. Exact cum îţi convine ţie. Nu ştiu unde eşti,

e bine,

măcar trei zile lungi de-ar ţine,

să cred pe jos că nu mai vine

să sune-a gol între lumine,

scăldat în tine.

Nu vreau să ştiu. Mai bine, ţin cuvintele în mine, la căldură. Sau mai bine, le scriu. Nu vreau să le las afară, mai ales pe timp de iarnă. Nu de alta, dar vor ajunge la iscoadă. Vor ajunge şi la tine. Şi nu, nu asta e intenţia mea. Mi-ai luat multe, măcar cuvintele lasă-mi-le! Peştele ştie. El va şti mereu.

Căzături

2010-12-01T08:46:00.000+02:00

Uite c-ai venit şi tu. Trebuia să vii, într-un final. Trebuia să cazi. Îmi place cum cazi tu, cu încetinitorul, ca în secvenţele alea din reclame, când arată cum se toarnă corect detergentul peste rufe. Ştii, am câteodată impresia că ei toarnă acolo kilograme întregi de detergent. Poate le şi toarnă. Oricum, chestiile astea sunt degeaba, pentru că hainele nu uită niciodată că au fost mânjite, indiferent câte cutii de detergent o să bagi în apa în care le speli. Tu sau maşina..

Dar vorbeam de tine. Cazi. Cazi, acolo, mic şi alb. Nu te uita la mine, eu îmi văd de treaba mea. Nu vreau să-mi întorc privirea şi să descopăr că te-ai speriat şi te-ai oprit din voiaj. Ar fi nasol, ştii, pentru că eşti pe undeva pe la mijlocul drumului, deci mai ai un pic de căzut până jos, iar sus nu mai ai cum să te întorci. Ai rămâne în imponderabilitate, paralizat undeva între început şi sfârşit. Mulţi şi-ar dori să rămână acolo, în uitare, în paralizie, dulce a naibii! Dar tu trebuie să cazi. Şi-aşa, nu ştiu cât o să mai rămână din tine până jos. Nici măcar solid în adevăratul sens al cuvântului nu eşti. Eşti jumate solid, jumate lichid. Eşti o chestie făcută din două chestii, dar le-ai uitat pe amândouă, normal. Mai au un pas, şi uiţi şi de tine! Dar cazi acolo, nu te uita la mine.

Eu am să mă aplec, un moment, să caut dopul de la sticla cu sirop de portocale. Am cumpărat-o acum o săptămână şi abia azi mi-am adus aminte de ea. Mi-am făcut un sirop rapid. Probabil am pierdut dopul, pe undeva..pe sub masă. Sau în sertar. Nu, de fapt, în sertar nu avea cum să ajungă, îl ţin permanent sub cheie. Doar dacă s-ar face cumva mic, mic de tot, şi-ar intra prin gaura cheii, sau prin spaţiul ăla care rămâne între sertar şi placa de sus a biroului. Nu, garantat nu avea cum să intre pe acolo. Sigur e jos, pe parchet. Dacă o să-l vadă pisica înaintea mea, n-o să-i mai dea drumul o săptămână întreagă! O să creadă că-i vreun ciucure căzut de la fularele mele. Ce încântată eram când mi-am luat primul fular cu ciucuri! Mai ceva ca Nebuna. Mi se părea o minune. Îl puneam la gât dimineaţa şi scăpam şi două picături de parfum. Pe urmă, ieşeam în ger aşa. Putea să ningă, să plouă, să cadă meteoriţi, nu-mi păsa!

Şi totuşi..dopul de la sticla de sirop. Ce culoare era, oare? Nici ce formă avea nu mai ştiu. Cred că semăna cu-n biscuit …

Cazi! Să nu te prind în spatele meu! Mai degrabă găsesc eu dopul înainte să termini tu drumul până jos, că văd că nu te grăbeşti deloc. N-ai nicio datorie la mine, nu trebuie să mă aştepţi sau să te opreşti să te asiguri că mă uit unde trebuie. În plus, mai important e să atingi tu pământul. Eu pot să fac rost de alt dop.

Tu trebuie să faci buf! Grăbeşte-te, că-mi pierd răbdarea!

Zâmbete

2010-11-27T08:38:00.000+02:00

Am primit de la Tudor Enea primul meu premiu din blogosferă. I se spune „Zâmbet cu folos”, şi da, trebuie să recunosc că e al naibii de folositor. S-a brodit de minune chestia asta, acum ceva timp, chiar eu vă imploram printr-o postare să zâmbiţi. Pentru că, gosh, tare sunteţi morocănoşi uneori.. şi-i tare păcat! Premiul ăsta e un fel de leapşă zâmbitoare, adică odată ce l-ai primit, trebuie să-l dai mai departe, ca să se bucure cât mai mulţi de el!

Aşa că încep să-i înşir:

Zâmbetele merg la…

Docica, pentru că un premiu atât de frumos ca Antonia trebuie, cu siguranţă, premiat!

Worsak, pentru că scrie exact ce simte, fără drăgălăşenii inutile, şi pentru că are puterea să treacă peste tot ce-i urât cu zâmbetul pe buze

Florin, pentru că în fiecare cuvânt din poemele lui se citeşte sinceritatea, pentru c-a avut curajul să povestească despre primii lui paşi în „blogosferă” (şi pentru că îndură zâmbind o facultate ca UGAL-ul)

Bobo, ca să zâmbească frumos în timp ce omoară politicienii cu întrebări, în calitate de ziaristă!

Stephen, pentru că îndură Bucureştiul cu literatură, muzică bună şi…atitudine pozitivă!

Nicole C, pentru că nu uită niciodată să zâmbească şi asta e o maaare chestie!

…şi la toţi ceilalţi pe care-i citesc şi care zâmbesc în momentul ăsta!

Coada lunii, coada câinelui

2010-11-23T17:20:00.002+02:00

Era un timp când credeam că nu pot trăi decât în zgomot. Trebuia să simt mereu foşneala lângă mine. Erau vreo trei-patru săptămâni. Era vreo lună nouă în berbec, la mine, acasă. Mi-a spus într-o seară să plec, eu i-am dat cu piciorul atât de rău, încât a plecat ea. Se întorcea, din când în când, în cadranul ceasului, când deschideam veioza şi o întorceam cu faţa spre el. Probabil, voia să vadă ce fac. Probabil, voia să se asigure că nu mi-am cumpărat alta şi că n-am înlocuit-o. Ar fi fost un căţel cu coadă ca o antenă de telefon mobil vechi. Erau înainte, când au apărut prima dată, nişte telefoane caraghioase rău. Dar erau folositoare – dacă aveai nevoie imediată de o armă. Ceda fiecare os în faţa lor. Aveau antene cât Burj-al-Arab-ul şi un ecran în care nu încăpea decât numărul format. Dar era fain, că abia descopeream soneriile polifonice. Ei, pe urmă… am trecut la lucruri mai normale. Mi-am luat un Motorola..Nokia…alt Nokia..şi-am ajuns la un specimen de LG fără taste. Mă enervează la culme. Sunt aşezată pe Stairway to Heaven, dar tare mă tem că merg pe Highway to Hell. Am la sonerie.. You Shook Me All Night Long.

Nici măcar n-am făcut eforturi să-mi cumpăr alt căţel, sau altă lună. Nici nu ştiu care ar fi diferenţa – dacă rogi frumos căţelul să stea cuminte, el se încolăceşte, îşi caută coada, şi se aşează în formă de seceră, ca o lună. Dacă rogi luna să se mute din loc, se desface, îşi scoate blana, îşi lungeşte urechile şi o ia la pas, pe lângă garduri, pe scări, pe poteci, prin ploaie, ca un câine.

N-am nevoie de câine, n-am nevoie de lună. Nici de zgomot artificial n-am nevoie. Pot să am şi linişte, şi-mi fac zgomotul meu. Pot să am şi zgomot, şi-mi fac liniştea mea. Toţi ştiu asta, chiar dacă-s luni, chiar dacă-s câini. Şi îi enervează, nu-i aşa? Îi enervează că pot să mă descurc şi fără să-i văd rânjind. Acum, probabil, îşi dau seama că nu eu eram cea care căuta prezenţa câinelui, ci câinele căuta prezenţa mea. Pentru că, în orice ipostază, fie lună, fie câine, zgomotul nu funcţionează la ei.

Există oameni care au şi oameni care n-au.

Există oameni care au şi nu vor.

Există oameni care n-au şi vor.

Există oameni care n-au şi-şi fac.

Există câini şi luni care vor şi n-au.

Ei nici nu vor avea.

Ce-mi place când îşi mişcă nervos coada şi pleacă! E ca un câine cu aromă de lună. E ca o lună cu aromă de câine.

Greşeli

2010-11-17T20:12:00.000+02:00

Vă rog, zâmbiţi!

Nu vă împiedicaţi de mine, sunt mică, sunt doar o vulpe. Mă uit la cer şi râd, şi-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă am urca cu toţii în copaci şi am zâmbi unul la altul dintre ramuri, şi dacă nu ne-am mai supăra din nimicuri, şi dacă nu ne-am mai întreba ce a vrut să spună fiecare cuvânt. Dacă am lăsa cuvintele să fie aşa cum sunt ele, dacă ar fi doar pixuri. Zău, mă aşez mereu pe pietrele de pe stradă, şi zău, mă uit la voi. Şi totuşi, de ce căutaţi să înţelegeţi ce nu s-a întâmplat,

de ce vă faceţi probleme,

de ce ne facem probleme,

de ce îmi fac probleme,

de ce îţi fac probleme?

Vă rog, zâmbiţi!

Lăsaţi-mă pe mine să-mi duc replicile până la capăt, şi lăsaţi-mă să mai stau şi singură, eu cu mine. Pentru că, zău, câteodată mi-e atât de dor de mine când mă uit la voi! Mi-e dor să mă bucur şi să mă întristez pentru c-am văzut o maşină vopsită în stil army cu o groază de pisici în remorcă, pentru că felinarele de pe strada mea nu se uită decât în sus, acolo unde n-au ce să vadă, şi lasă întunericul să se joace. Să beau apă şi să nu-mi pară cafea. Să curăţ o farfurie şi să nu frec cu sârmă stratul de iarbă. Să nu mă-ntreb, să nu mă-ntrebi. Să nu caut motive acolo unde nu există, să nu încercăm să dăm explicaţii, pentru că nici nu vor ajunge bine cuvintele pe buzele noastre, că va trebui să le tragem înapoi cu aspiratorul, atât vor fi de greşite. Şi ştiu că odată porniţi, nu vom înceta, şi vom încerca să reparăm greşelile, şi nu vom putea. Le vom motiva, le vom îmbrăca, le vom pune coroniţe, le vom machia frumos, le vom strânge şi agăţa în tolba noastră, vom minţi pentru ele. Vom ajunge la sfârşitul zilei acasă, istoviţi, tulburaţi, turmentaţi, vom aşterne hârtia pe masă, necăliţi, nemâncaţi, neiertaţi, vom începe să scriem răvaşe, pentru noi, pentru cei care-au fost printre noi, şi-au prins cozile-n tranşe de greşeli, de cerneală, de voi, de cămăşi aşezate pe mese, de bunici prinse-n mâinile şterse de greşeli, iar greşeli, iar minciuni.

Să ne jucăm şi să nu ne pară rău, să ne strigăm, să ne uităm la degetele noastre, să ne simţim mâinile reci, să tremurăm de frică, să ne vorbim. Noi ştim ce credem despre noi, noi ştim că nu trebuie să ne uităm unul la altul când pregătim vorbe. Nu, nu e bine aşa. Pregătim şi greşim. Dar dacă ne-am urca cu toţii între ramuri şi ne-am lăsa replicile jos, la rădăcina copacilor, am lua pastile până am ameţi şi n-am mai şti ce să spunem. Am sta aşa o zi, două, trei. Tăcuţi. Pe urmă, ne-ar urla corzile vocale, ne-ar seca plămânii de aer şi mâinile ni s-ar răci de tot. Am începe să vorbim. Spontan. N-am explica nimic. N-am motiva nimic. N-am mai greşi. Niciunul. Eu. Tu. Toţi. Zâmbind.

Ce-i nou

2010-11-14T08:35:00.000+02:00

Dacă tragi linie şi socoteşti, îţi va da un nimic. Unul mare şi complicat, pe care toată lumea l-a tras în toate părţile, până şi-a pierdut elasticitatea, şi acum doarme aşa, fără vlagă, prea mare ca să ţină aerul, prea fragil ca să îngheţe, prea mic pentru solide. Atunci, era acoperit de caramel şi de picioare de gumă, chiar dacă era frig. Acum e cald, caramelul s-a topit de tot, dar au rămas picioarele să ne aducă aminte de nimicul nostru. Al meu, al tău, al tuturor.

Nu ştiu de ce mi-a fost atât de frică de el, chiar nu era cazul. Probabil, de e frică de ceea ce nu cunoaştem, sau poate ne e frică să cunoaştem, pentru că s-ar putea să ne lovim de nişte „cunoştinţe” cu prea plăcute. Dar frica, frica o simţi numai dacă te împinge dracul să te interesezi de un nimic. Dacă nimicul ţi-ar fi indiferent, n-ai mai simţi nimic. Nici frică.

…

16. Dragii noştri compatrioţi, sub mâna ocrotitoare a celor din conducerea TVR, vor alege reprezentantul României la Eurovision 2011 în noaptea de Anul Nou. Dragoste şi pace, băieţi, bucurie, şampanie, artificii, găini violate de moşnegi care nu mai nimeresc patul de fericire că trec în noul an, ochi zburând din orbite din cauza petardelor, cracii Andreei Bănică pe scena improvizată în mijlocul comunei, şi nişte copilandri dând SMS-uri la TVR. Cam aşa se va alege câştigătorul. Iartă-i, doamne.. (vă daţi seama de impact, dacă au ieşit cuvintele astea din gura mea).

75. În magazinele mari, o droaie de angajaţi spânzură ghirlande lucitoare pe panourile cu oferte. La intrări stau dormitânde caleşti trase de reni, în care moşneagul care-a şparlit numele sărbătorii pare că a înţepenit la volan. Ştiţi sunetul acela de şofer care adoarme în timp ce conduce şi cade cu capul pe volan? Ăla de scoală şi morţii. Da, cam aşa apare şi Moş Crăciun la cârma trăsuricii, în timp ce eu stau în tricou cu mânecă scurtă şi mă uit la el prin geam. Curios. Parcă-s în America Centrală. Numai ei sărbătoresc Crăciunul la 30 de grade. Bine c-am avut Halloween cu îngheţ.

3. Cred că ne scufundăm. Nu, cred că Galaţiul se scufundă. Toate străzile sunt capsate-n draci. Toate au găuroaie enorme înconjurate de bandă dinaia galbenă care cică ar trebui să ţină copii la distanţă. De ce? Să toarne apă în ele, au loc cu ghiotura. Ar fi o chestie faină să vezi la televizor că sinucigaşii părăsesc Dunărea în favoarea gropilor din Str. Brăilei. „Înecaţi în stradă”. Cul. Nu cred că mai există posibilitatea, undeva în lumea asta, să te îneci într-o stradă. Suntem unici.

9. „Bang Bang You’re Dead” ca punct de plecare pentru un referat la psihopedagogie. Fraţilor, nu v-aţi săturat de filmul ăsta? L-am văzut a cinşpe-mia oară din cauza voastră, cred că-l ştiu pe derost de-acum. Înţeleg că-i bun ca material didactic da’..lumea mai trece peste (…ei cu maşina!). „Entre les murs” e bun, producţie 2008, chiar nominalizat la Oscar, sau mai bine, luaţi un Tarantino..că tot mi-e dor mie atât de tare de filmele lui. Nu găsiţi strategii didactice sau adolescenţi sinucigaşi, ca să fie pe placul uşchiţilor din licee, dar cel puţin aveţi parte de puţină acţiune, nişte sânge pe pereţi, viteză, nebuni. Şi coloană sonoră, of course..

17. Pace, oameni buni. Pace!

Piramida

2010-11-10T07:27:00.001+02:00

Nu-mi strica piramida!

Nici măcar n-am început să o construiesc, e în fază de proiect. E cu totul şi cu totul în mintea mea, probabil e puţin şi în gesturile mele, în mimică, în modulaţiile vocii şi în atitudini.

În ultimele zile, am tot căutat un loc pentru ea. Proiectul nu e nici prea mare, nici prea mic. Nu are horn, nici pivniţă, iar veranda o să fie extensibilă, ca paturile din mansardele artiştilor, concepute special pentru cei care nu dispun de mult spaţiu. Ştiţi paturile alea care se pliază la perete. Sau ca mesele pliante, chiar. Aveam o masă pliantă când eram mică. La sărbători, mâncam acolo. Odată trebuia să vină mătuşi-mea la masă. Mătuşi-mea asta, era o scorpie, nu o suportam de nicio culoare. Am rugat-o pe mama să mă lase să mănânc singură, înainte de venirea ei, ca să nu fiu nevoită să stau cu ea la aceeaşi masă. Ba da, puteam să stau la aceeaşi masă, atâta timp cât partea mea nu se afla în aceeaşi cameră cu partea ei. Putea să fie o masă care se coteşte după pereţi şi după uşi. În orice caz, mi-am luat un castron cu lapte şi o pisică şi am scăpat pisica în lapte. Nici nu mai ştiu dacă a venit mătuşa.

Nici nu mai ştiu dacă mai am masa – scaunele, sigur le am. Aşa e piramida mea, se pliază ca să nu ocupe mult spaţiu. În caz contrar, şi-ar da toată lumea seama că e o piramidă! Am vrut să găsesc un petic de covor unde să o aşez. Am găsit un covoraş de 2 pe 2 care acoperea o groapă. Purtam tocuri, aşa că n-am putut să mă înalţ pe vârfuri, ca să văd ce era înăuntru, că s-ar fi văzut urât, dar puteam să-mi dau seama că în groapa aia dormea un câine de mai bine de şase sute de ani. Nu sunt sigură dacă dormea sau era mort, pentru că de la el venea un miros de carne în putrefacţie, dar din când în când, mai lătra, ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la guma mea de şters, de acasă, care miaună când e lună plină.

Am vrut să scot câinele de acolo, mort sau lătrând, dar era prea greu pentru mine, aşa că am adus nişte pietriş şi nişte plăci de ciment şi am acoperit locul. Peste el, mi-am pus o pernă, mi-am adus o cretă şi am început să desenez. De când eram mică, îmi place să desenez cimentul. Am făcut o vale pustie, un deşert. Plin de nisip – nisip cât vezi cu ochii, atâta nisip, încât ai putea mâna şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină, timp de 100 de ani, şi tot ţi-ar mai rămâne, ca să donezi la o casă de copii. La marginea deşertului, am desenat nişte palmieri uscaţi, bătrâni, dar destul de înalţi încât să facă umbră pentru papirus şi bambus, măcar ei să crească în linişte.

În mijloc, trebuia să fac piramida. N-am mai desenat-o, pentru că am adormit. Cred că dorm şi acum, şi am reflexe. Sau poate, sunt moartă, şi scriu din instinct, la fel cum şi câinele în putrefacţie lătra din instinct. Nu contează. În vis, am văzut piramida. E roşie şi semeaţă, sfidătoare şi surâzătoare în soare. Se coace, se întoarce şi se toarce, se desface în stocuri vivace. E piramida mea.

Acolo, înăuntru, o să intru eu şi o să mă aşez, ca pentru yoga. O să mai intre cineva cu mine, dar pentru asta, trebuie să nu-mi strici piramida! Nici nu s-a născut încă…

"Cui ne laşi..?"

2010-11-05T14:25:00.000+02:00

Şapte şi-un sfert.

Masca de jad

2010-11-03T08:12:00.002+02:00

Ceaţă – ceaţă – toporul – hârşşş - jad – la geam – prin ceaţă – ceaţă – oameni – aracet.

Cu aracet şi-a lipit acum 20 de ani masca de jad pe care a găsit-o pe stradă, când s-a dus la magazinul din colţ, să-şi ia ziarul. Douăzeci de ani dormise înainte, dar jumătate din ei, îi dormise, probabil, în altă dimensiune, în vreun univers paralel, pentru că pe prima pagină a ziarului scria că alegerile prezidenţiale tocmai fuseseră câştigate de Emil Constantinescu. A doua zi s-a dus să facă rost de aracet ca să-şi lipească masca, pentru că aşa citise în Formula AS. Citea multe reviste, mai ales cele din care decupa bunică-sa articole despre varice. A ieşit în stradă în dimineaţa aia şi era o ceaţă pe care nici toporul nu reuşea să o taie. Ştia bine chestia asta, pentru că auzea cum oamenii ieşeau din case cu topoarele şi loveau în ceaţă ca-n dracii din mlaştini, urlându-şi peste garduri poveţe de bun-rămas vechiului Guvern, care pe atunci nu era nou. Hârş-hârş, topoarele prin ceaţă! Hârş-hârş, nu se învaţă!

Când a intrat în magazinul de căpşuni, nu mai aveau aracet. Totuşi, a găsit o vânzătoare de treabă rău, care a dat un telefon acasă la ea şi i-a zis servitoarei să-i aducă o gură de aracet. Nu i-a cerut pe el decât 10 scatoalce.

S-a dus acasă şi şi-a lipit masca. Trecând pe lângă bunică-sa, a auzit cum îi scârţâia scaunul. Era prea chioară şi prea bătrână, şi şi-l aşezase cu picioarele pe plafon, ca să citească mai bine, pentru că la podea nu ajungea lumina. Se foloseau amândoi cât puteau de lumina naturală, pentru că n-aveau bani să plătească mereu curentul. Tipul care venea să le aducă facturile, renunţase să le mai şi amintească. Aşa că bătrâna se aşeza mereu pe plafon, ca să prindă ultimele raze. Era bătrână, nu putem s-o condamnăm.

S-a dus la oglindă şi şi-a lipit masca. Îi stătea acceptabil, deşi se ciobise un pic într-un colţ, la tâmplă. Nu era chiar efectul la care se aştepta. Parcă se asorta mai bine cu oglinda, decât faţa lui cea veche. Era un pic mai verde, mai vineţie pe margini, ca un ban vechi de 50 de mii de lei. Desigur, el n-avea de unde să ştie ce culoare aveau banii de 50 de mii, pentru că nu văzuse niciodată.

Totuşi, i-a plăcut. În seara aia, n-a mai dat-o jos. A ieşit să-l vadă toată lumea. A auzit el, din reviste, că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce vor crede cunoştinţele vechi despre schimbarea lui. Indicat este să încerci să faci o impresie cât mai plăcută oamenilor noi, celor pe care-i vei cunoaşte de-acum încolo, cu tot cu masca. Aşa că nu i-a fost teamă că prietenii lui vor râde. S-a proptit în faţa fiecărui trecător de pe stradă, şi a aşteptat câte un cuvânt din partea fiecăruia. Şi-au zis oamenii, vrute şi nevrute. Au zis şi de bine, şi de rău. Când a ajuns acasă, şi-a dat seama că primise mai multe laude, aşa că s-a gândit să nu mai dea niciodată masca jos.

A rămas aşa, cu faţa asta nouă, cu vineţeala pe obraji, ca o bancnotă veche de 50 de mii, cu tâmpla puţin ciobită, cu usturimea de la aracet, care-i măcina încet-încet carnea de sub jad.

Ce-i păsa?-Nu-i păsa!

Ce-i pasă?- Nu-i pasă!

Răzbunări, rememorări

2010-10-29T11:45:00.002+03:00

Later Edit: O cheama RedJuice, (nume de care m-am indragostit pe loc), "nasa" fiind Docica. Multumiiiiim, Docica!:))

Ieri aproape am uitat. Veneam acasă cu maxi. Fără să vreau, mă uitam pe fereastră după o clădire impunătoare, din cărămidă roşie, care mi-a suferit toate ifosele vreme de 4 ani. Mă uitam după Peda. Am coborât, până la urmă, dar abia mi-am stăpânit impulsul de a merge în faţa liceului, de a mă aşeza pe banca din faţă şi de a sta acolo ore întregi cu capul în mâini, moartă de frig, dar încântată de imaginea sa. L-am iubit mult şi încă îl mai iubesc.

La Peda am început (nu neg, în ore), să desenez un personaj pe care voi îl cunoaşteţi. O individă slabă, mică, roşcată, însoţită peste tot de o pisică mov, cu blana zburlită. Am aşezat-o în cele mai ciudate situaţii, de multe ori imagni naive, cu rol de mască pentru...nici ea nu ştie ce. N-are nume. E pur şi simplu un personaj clădit din contur de creion, carioca, acuarelă, tuş şi câteodată ulei. Aş vrea să-i găsesc, totuşi, un nume, pentru că nu-mi plac anonimii. E dificil.

Născută în Peda, crescută în Peda, individa mea începe să bântuie şi Literele. Să rememoreze şi să răzbune. E Halloween! (cel putin, pentru ea), so, ce alegeti? Trick'r treat? Buhuhu...

La Babilon

2010-10-26T07:39:00.000+03:00

Avem nevoie de halate apretate. Roşii, ca desfrânata Babilonului, ca Babilonul unde am şezut şi-am plâns, unde am zgâriat nisipul de disperare şi pietrele şi hârtia creponată întinsă cu făcăleţul şi lipită cu aracet pe cer. Unde ne-am scrijelit numele. L-am fotografiat, am rupt fotografia şi am îngropat-o sub apă. Am lăsat-o acolo, şi de ea ştim numai noi. Dacă mi-ar bate cineva la uşă şi mi-ar spune că ştie de fotografia aia, m-aş întoarce lângă apă, aş dezgropa-o, aş aprinde bricheta şi aş da foc bucăţilor, pentru că n-ar mai avea niciun sens.

Acolo am auzit corul şi m-am înclinat pe ritmul muzicii. Nici acum nu mi-a trecut durerea de spate. Am învăţat să trăiesc cu ea, am ajuns chiar să o iubesc, pentru că face parte din mine. Am aprins veioza la care am un bec prea puternic. Mi-e frică să nu se ardă. Aş rămâne în beznă şi n-aş mai găsi bricheta ca să ard fotografia. Asta, bineînţeles, dacă mi-ar bate cineva la uşă. Acum nu-mi bate nimeni, şi mă gândesc să cumpăr halate. Pentru toată lumea. Sau nu, doar pentru cei care au nevoie. Eu am nevoie. Am să trec pe stradă cu un detector de radar şi am să-i depistez pe cei care-mi seamănă. Am să le împart halate. Mai întâi, o să mă duc la o firmă importantă, poate mă sponsorizează. Sau am să caut oferte prin magazinele mari, poate găsesc la bax.

Îmi rânjeşte Babilonul.

În cutie stau cinci iepuri verzi

În găleată

E găleată, nu cutie

Stau la plată.

Nu mai văd bine, ar trebui să fiu mai lucidă. Am confundat cutia cu găleata. Ei stau în găleată, cuminţi ca nişte iepuri. Dacă apa de la robinet o să înceapă să curgă, o să curgă înapoi în timp. O să-i ia cu tot cu găleată şi o să-i ducă pe ape, departe. Nu vor mai şti ce-i cu ei. Se vor trezi prinşi în găleată, ei între ei vor fi singurul sprijin pentru ei între ei, între ei şi între noi. Se vor învârti până vor ameţi şi vor renunţa să se mai uite pe fereastră, la ape. Pe fereastră n-au ce să vadă, decât nişte tufe trecând pe lângă ei, ca într-o melodie despre un vis. Ada ştie. Poate o să treacă şi un salcâm, deşi mai degrabă nişte papură. Salcâmii nu cresc pe lângă ape, nu? Sălcii…papură, stuf. Oricum, ceva din familia asta.

Sunt curioasă, când vor ajunge la Babilon, vor plânge şi ei? Toată lumea plânge. Am să vorbesc cu unul dintre ei să-mi trimită o scrisoare in momentul când vor ajunge, ca să ştiu. Atunci o să mă duc să cumpăr halatele apretate. Roşii. Îmi aleg un grup, mergem cu toţii înapoi la Babilon, ne uităm la ei cum plâng şi începem să râdem. Am să mă depărtez de toţi, să-i văd în acelaşi cadru. Pe toţi. Să caut apa unde am îngropat fotografia, să mă asigur că e acolo şi că nu mai ştie nimeni. Să mă aşez pe piatră, să mă gândesc la ea şi râsul şi plânsul să se mărite în spatele meu, până nu voi mai auzi nimic.

Sună

2010-10-22T15:31:00.004+03:00

Sunt vulpe, mercur şi ace de seringă.

…

Am lângă mine un telefon fix de la Zapp, sau cel puţin, aşa a fost la început. A fost negru cu taste mari luminate în galben, cu fir şi receptor, cu ecran, cu o sonerie prostească pe care n-o aud decât când firma mă înştiinţează că nu l-am plătit. Nu mă sună nimeni pe el. îl ţin degeaba şi-l plătesc degeaba. Acum ceva vreme mă obseda locul pe care îl ocupa. Stăteam minute în şir şi mă uitam la el. Mă întrebam de ce trebuie să stea undeva – ba mai mult, la vedere – dacă nu îmi foloseşte la nimic? L-am ascuns în barul de la bibliotecă, dar am uitat să-l scot din priză. A fost fain, la primul mesaj nu ştiam de ce-mi zbiară biblioteca..

…

Sunt vulpe din nou. Sunt mercur. N-am răbdare, toată lumea ştie. Mă grăbesc, alerg, cumpăr bilete de TGV, inspir aerul rece de fiară. Îmi curăţă plămânii. Îmi dă viaţă. Îmi dă tinereţe. Mai demult, vroiam să mor tânără, ca să nu mai fie nevoie să sperii lumea cu mutra zbârcită pe care-o s-o am. Acum vreau să trăiesc mereu tânără. Eu vreau multe, ştiu. Şi ştiu şi c-o să pot să-mi păstrez tinereţea, măcar încă 50 de ani, dacă n-o să renunţ la aerul rece. M-aş duce în nord, m-aş aşeza pe un bolovan şi aş căuta sudul. Acolo mi-ar fi sigur frig. M-aş uita la sud, m-aş ridica în picioare şi i-aş striga de-acolo cât de fraier este. El nu ştie ce e viaţa. Se complace în căldură, nu ştie să tremure. E o masă de carne uriaşă, inertă, care creşte în somn. Decât să cresc dormind, prefer să rămân aşa, mică. Slabă, roşcată.

Am nevoie de un moment de linişte lângă mine. Unul singur. Pe urmă, mă voi întoarce să respir aer şi alergătură. Am nevoie să vorbesc cu mine însămi, să-mi spun ce nu mi-am spus până acum.

Necazul unui drogat. Necazurile noastre.

2010-10-18T17:55:00.000+03:00

-această postare este un pamflet şi trebuie tratată ca atare-

Într-o casă mare, înconjurată de o grădină minunată...

Tăiaţi!

Asta scria într-o “Cenuşăreasă repovestită” cumpărată prin ’94. Cretină lume.

…

Într-o sticlă mare, înconjurată de o etichetă arogant de roşie, se prăjeau într-o seară două boabe de orez. Orezul era, pe-atunci, ăl mai tare halucinogen din câte îşi făceau veacul pe pământ. Stropit cu oţet, funingine, praf de cărămidă roşie şi pus într-o sticlă, la foc, să se rumenească, se făcea numai bun de consumat când toate pornirile urlau din tine. Individul de la care ştiu reţeta nu mai e demult printre noi. Dispariţia lui coincide cu perioada în care a consumat cocktailul letal, mai-sus-amintit. Nu c-ar avea vreo legătură. Sau poate are, o să povestesc mai târziu. Auzise şi el circulând legende despre substanţa-minune, dar pentru că era mic, timid, căminist, des bătut de colegii de cameră, cu n’şpe mii de ani mai evoluaţi ca el, n-a avut niciodată curajul să încerce. Până atunci..până-n seara cu pricina, acum vreo 20 de ani, când n-a mai avut cum să se lege la mâini şi la picioare ca să-şi tempereze impulsurile şi şi-a pus sticla pe aragaz. A rămas câtva timp lângă ea, ca să vadă ce se întâmplă.

...

Citiţi printre rânduri

…

Neiniţiatul nostru şi-a tras atunci un scaun lângă aragaz, a agăţat coada unei lanterne şi s-a ţinut de ea cu toată puterea, ca de o ancoră care l-ar putea readuce la pământ dacă se întâmpla ceva nelalocul lui. Nici n-avea curaj să aprindă lumina. Ar fi murit de ruşine dacă s-ar fi întors, cumva, colegii şi l-ar fi găsit apelând la cea mai josnică variantă. A rămas aşa câteva minute, până când boabele de orez au încetat să mai joase pe fundul sticlei şi oţetul s-a lăsat de sfârâit. Amestecul, nu prea omogen, cică avea un miros de te prăbuşeai, dar pentru că nu voia să moară fraier, săracu’ om şi-a făcut curaj şi a băut cocktailul până la capăt. Parcă băuse motorină. Îi venea rău, scuipa, vomita, înjura. Ameţeala de motor îi umplu creierul şi nu-şi mai simţi mâinile şi picioarele. În urechi îi vârâse dracul două ciomege care îi sufocase oxigenul înăuntru şi ţineau la o parte zgomotele de afară. Ceva îl trăgea în sus de nas şi-l ridica de pe scaun. Vorba vine, pentru că numai ridicat nu era. Senzaţia de mişcare părându-i-se foarte reală, nefericitul încercă să meargă, dar nu izbuti decât să-şi dărâme scaunul şi să cadă grămadă pe gresie. Treaba mergea. Nu în sensul în care credea el c-o să meargă, dar mergea.

…

Târându-se-n coate şi-n genunchi, copilul nostru şi-a făcut drum până la uşă, pe urmă a luat-o în jos pe scări, pe potecă, până la ieşire din campus, şi acolo s-a rezemat de primul stâlp de telegraf ca să vadă mai bine cum zburau păianjenii pe lângă degetele lui. Păianjeni, furnici sau gândaci, nici nu mai făcea diferenţa. Îi urmărea cu ochii ca un pisoi care urmăreşte o dâră de lumină şi crede că-i coada unui şoarece. Şi tot urmărindu-i, tot urmărindu-i, imediat îi zvâcniră genunchii, i se ridicară tălpile şi-o luă la goană pe potecă, respirând ca un nesătul aerul rece de seară. Alergă dărâmând bolovani până când capul i se poticni în tocul unei uşi de lemn, groasă şi prăfoasă. Orezul să fi fost? Oţetul?

N-a mai ştiut să-mi zică. Dar ceva din amestecul acela l-a făcut să îndruge cele mai dulci rime pe care le-a scos cineva de-a lungul timpului. Simţea că-i şopteşte Julietei despre naşterea stelelor, despre miere şi lapte, iar Julieta lui… o nălucire din faţă, îşi tot întorcea tăcută chipul către el. Nu schiţa, totuşi, niciun muşchi.

S-a trezit a doua zi, împuns de-un fermier cu furca de întors fânul. Adormise ca ultimul om, în noroi, lângă o scroafă cu trăsături, ce-i drept, fine, dar departe de a fi Julieta lui din vis.

Mai râzând, mai plângând, n-a mai apucat decât să-mi povestească necazul lui. S-a aruncat de pe un pod, acolo unde era apa mai repede şi bolovanii mai ascuţiţi. De necaz. De necaz, pentru că în câteva zile, fermierul ducea la laboratorul medical din regiune singurul exemplar de homoporcus poetus existent pe-atunci. Partea nasoală e că...necazul unui drogat s-a transformat în necazurile noastre. Progenitura încă trăieşte..

Păuni alarmaţi

2010-10-15T14:54:00.000+03:00

Nu m-am vindecat. Nu vreau să mă vindec. Încep să citesc ce n-am scris până acum. Citesc de la coadă la cap, coada rândului, pe urmă, din nou coada rândului. Vreau să citesc invers, pentru că înainte de început, n-a fost nimic, şi eu nu vreau să ajung la nimic. Mereu mă întorc la coadă când mi se pare că sunt prea aproape de jumătate. Unde umbla nimicul ăla, nici el nu ştia. Normal că nu, pentru că era atât de întuneric, şi atât de multe rădăcini şi crengi uscate, tăioase, arogante, răsfirate, nesimţite, încât închidea ochii, ca să vadă un întuneric mai blând.

Niciodată nu mi-au plăcut tablourile care stau aproape spânzurate cu o sfoară la mare distanţă de cuiul din perete. Bunică-mea avea aşa ceva prin casă. Ditamai casa, ditamai tablourile, toate cu păuni pictaţi pe o pânză aşezată orizontal, într-o ramă verticală, astfel încât nu puteai să-ţi dai seama cum trebuia să aşezi păunul – cu capul sau cu coada spre tavan, spre stânga, dreapta, sau în jos?

Mă uit la cuvinte şi citesc spaţiile albe dintre ele, mă uit la rândurile scrise şi citesc liniile albe de deasupra lor. Dacă aş fi fost lângă Ialomiţeanu când s-a urcat pe scaun ca să-şi demonstreze asemănarea cu cel mai jalnic gândac, i-aş fi tras scaunul de sub picioare.

Aştept să sune alarma roşie de la numele nostru. Sunt prea multe nume, prea multe cifre, puncte şi virgule, din care nu mai distingi nimic la un moment dat. Le amesteci pe toate într-o ciorbă globală. Le dai prin maşina de tocat nume, pentru că ajung să te şi enerveze. Ocupă prea mult spaţiu degeaba. Aş lua mătura să le dau la gunoi, dar mă gândesc c-aş fi o ingrată. La urma urmei, ele n-au greşit cu nimic. Sublima eroare stă doar în aşteptările mele. Ba nu, nu.. Am început să le disting. M-am uitat atât de mult la ele, gândindu-mă ce să fac , încât am început să le cunosc extrem de bine pe fiecare. Nu mă mulţumeşte niciunul. Eu vreau altceva. Vreau să se aprindă lumina. Nu vreau ministru performant, nu vreau ministru curajos, vreau să se aprindă lumina roşie. Stau şi ascult o sonerie şi pe urmă o închid, neavând altă variantă.

Vreau o variantă. Vreau o bucată de pământ pe care să fiu doar eu şi soneria, ca să n-o mai închid.

Încordare, aşteptare, alarma, păunii, oarecum dezamăgire. Am început să mă uit la ceas.